Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

(Contra)Facerea. Pe limba cui s-a ivit justiția în lume – o genealogie pe înțelesul tuturor (II)
30.10.2006 | Freddy GÂRBACI

JURIDICE - In Law We Trust

Corectând însă abaterea de la ruta prestabilită, să revenim la Cei Drepţi. De prisos să spun că Zeus îl înfrânge pe Cronos, cu tot sprijinul ipocrit acordat acestuia din urmă de fraţii titani. Aşa-zisa luptă n-a fost decât o altercaţie scurtă, fără istoric, de doar zece ani, la capătul căreia Zeus înţelege că n-a dobândit decât corvoada de a porunci unui întreg Univers. Cum-necum însă, a reuşit s-o enerveze la culme pe bunică-sa, omniprezenta Geea, care nu se ramolise încă într-atât încât să nu mai fie în stare să conceapă un nou plan de răzbunare prin intermediar.

V-amintiţi sper, din ce-aţi citit ceva mai-nainte, că-n muzeul ororilor care-au fost copiii Geei avem şi nişte giganţi. În vremurile noastre triste gigantismul s-a devalorizat până la a deveni boală endocrină sau curiozitate de circ. Monştrii începuturilor izbuteau să impună respect. De data aceasta, Geea devenise mămică involuntar, măcar de bănuiala relei-intenţii o vom absolvi.

Principalul beteşug al giganţilor nu era hidoşenia fizică, nici slaba utilare intelectuală, ci calitatea detestabilă de primi muritori. Într-adevăr, o naştere la vârsta Geei nu e scutită de riscuri, teză pe care starea giganţilor a confirmat-o din plin: deşi certificatele de naştere le atestau puritatea sângelui divin, nimic din ceea ce presupune moartea n-avea să le rămână străin. Toţi organizatorii vânătorilor de giganţi atrăgeau însă atenţia, în pliantele lor, asupra unui amănunt semnificativ: pentru uciderea unui asemenea exemplar era indispensabilă reunirea forţelor unui zeu cu ale unui muritor.

Nici unul n-ar fi putut duce treaba la capăt în mod individualist. De aceea, când Geea şi-a asmuţit armata de Godzile asupra lui Zeus, supremul războinic cugetător a apelat la omul Heracles pentru a birui. Şi-a biruit.

Bun. Zeus biruise (e ca şi când vi se serveşte din nou, spre aducere-aminte, ultima replică dinaintea reclamelor întreruptive de film).

Se simţea însă singur şi neconsolat, uneori era zguduit de un plâns plin de remuşcări sughiţate după divorţul de prima soţie, Metis. Fiinţa asta blândă chiar nu-i greşise cu nimic. Poate tocmai asta a fost marea ei greşeală.

E drept că divorţul acesta pare ilustrarea zicalei: înţelepciunea trece, genele rămân. Zeus n-avea prea multe opţiuni. Îi era jenă să-i spună lui Metis că n-o mai iubeşte, astfel că îi trebuia un pretext pentru a cere divorţul din vina ei. A găsit unul cam pueril: i se prezisese, chipurile, că va fi detronat de copilul pe care i-l va dărui mansueta Metis.

– Dar Zeus, ar fi obiectat blajina Metis, asta n-are cum să se întâmple dacă te vei ocupa personal de educaţia lui.

Rezultat nul, ca în cazul oricărei metode de resuscitare sentimentală. Zeus părea surd. Supremul era şi lipsit de imaginaţie. A divorţat însuşindu-şi metoda brevetată de Cronos, părintele pe care-l urâse atât. Vă vine să credeţi sau nu, a înghiţit-o pe omenoasa Metis, femeie gravidă a cărei singură năzuinţă fusese întemeierea unui cămin. Îl aştepta însă o colosală surpriză, constând în aceea că paşnica Metis, aşa înghiţită cum era, tot a născut! Culmea ambiţiei de a veni pe lume e c-a născut şi Zeus, desigur involuntar, prin singurul obiect din dotarea corporală până atunci neîntrebuinţat: capul. Unii sceptici pretind că e o naştere imposibilă, însă astfel îşi afirmă doar ignoranţa faţă de nivelul tehnologiei de-atunci. E ca şi cum i-ai vorbi Sfântului Augustin de fertilizarea in vitro, ceea ce i s-ar părea cea mai tâmpită luare în deşert a numelui Domnului pe care a auzit-o. Fapt e că prin capul lui Zeus şi-a croit drum spre lumina zilei, răcnind de se cutremura galaxia, belicoasa şi sapienta Athena.

O femeie! Păi bine, Zeus, la ce oracol te-ai dus? Cum să te detroneze o femeie, zeu mare şi fără minte ce eşti? Scormonind ţărâna cu degetele de la picioare, Zeus a privit în pământ.

Dar timpul atenuează ocara şi în capul lui Zeus a încolţit, de data aceasta, un gând de recăsătorire. Cu siguranţă, va fi mai Athent. El se gândeşte că o femelă mai în vârstă reprezintă un câştig la capitolul echilibru, în sensul că e mai detaşată de furtunile emoţionale ale tinereţii, se mobilizează cu teza că înţelepciunea unei astfel de persoane îi va conferi şi îngăduinţa necesară pentru aventurile lui, că mariajul ideal e bazat nu pe dragoste, ci pe sprijin reciproc, prietenie şi toleranţă, că doar astfel poate avea o domnie lungă şi lipsită de teama comploturilor din jur. Îşi şlefuise personalitatea, nimic de zis.

Aşa pune ochii pe simbolul feminin al dreptăţii, pe întruparea perfecţiunii legislaţiei divine, pe cea care-i era un fel de mătuşă, adică soră cu mama lui Zeus – vorbim, evident, de discreta titanidă Themis. Din câte ştiu, ritualul curtării n-a apărut decât mult mai târziu şi la o altă specie (cea umană), astfel încât ceremonia zeiască a nunţii presupun că era un act extrem de violent de luare în posesie, fără fasonul jucăuş al consimţământului liber exprimat, foarte departe deci de imaginea înduioşătoare pe care o avem astăzi asupra ceremonialului matrimonial.

Din păcate, nu ni s-au păstrat mărturii. Cum numele îi este legat de dreptate, bănuiesc că Themis prezenta avantajul, faţă de surorile zeieşti, de a poseda discernământ. Dar oare ştia cu adevărat ce face? Umbla încă de-atunci legată la ochi? Ce semnifică această orbire voluntară? Incoruptibilitate? Un zeu trebuia să recurgă la artificii pentru înfrânarea patimilor proprii? Sau realitatea e mai prozaică? Avea Themis un secret bine păstrat? Nu suporta lumina solară? Dorea să ascundă o infirmitate? Personificarea ordinii se născuse saşie? A avut justiţia o primă ministră strabică? Sau această târzie reprezentare umană este o ironie subtilă la adresa divinităţii?

Într-un fel, poate este bine că întrebările acestea sunt sortite să rămână fără răspuns.

Este un bun stimulent al imaginaţiei umane, cel mai fertil sol pentru plantarea de teorii.

În paranteză, am să vă dezvălui punctul de vedere personal. Pe vremea coabitării cu zeii, oamenii nu cunoşteau scrisul, iar relatările orale ale martorilor oculari au fost grav distorsionate în timp. Ne-am ales doar cu un talmeş-balmeş de conflicte, incesturi, crime, fiinţe monstruoase şi canibalism, deci cu latura spectaculoasă a speciei precedente, cea care dădea culoare relatării şi-l ferea pe receptor de plictis.

Este imposibil de reconstituit tabloul complet, pentru că nu mai există probe directe. În ciuda teoriei larg colportate, nemurirea a fost doar un vis. Greu s-o admitem, dar toţi zeii au murit. I-a executat ridicola creatură umană, dacă până acum nu v-aţi prins. Lucrurile s-au petrecut cam ca-n splendida povestire ştiinţifico-fantastică Regii nisipurilor, scrisă în clipa de graţie a unui domn pe nume George Raymond Richard Martin. American în viaţă, mascul alb, gras, şi bărbos, cunoscătorii ştiu. În tinereţea lui petrecută prin anii ’70 (bătusem, din eroare, 707, dar mi-am dat seama că n-ar mai fi fost om, ci Boeing), acest domn a visat sau doar şi-a imaginat o chestie haioasă, de care acum mă pot folosi: un om îşi cumpără de la un magazin al viitorului un acvariu cu nişte mici fiinţe respingătoare, de companie. Erau un soi de gândaci în privinţa cărora vânzătorul garantează că posedă inteligenţă. Omul plăteşte şi îşi montează acvariul acasă, hotărât să respecte prescripţiile stricte pentru hrănirea şi întreţinerea gândacilor. Primise asigurarea că micile fiinţe se vor împărţi în tabere, îşi vor înălţa fortăreţe din nisip şi vor purta impresionante bătălii pe viaţă şi pe moarte.

Aşa s-a întâmplat. Gândăceii diferit coloraţi au început să trudească la ridicarea cetăţilor care s-o adăpostească pe singura femelă a taberei, cea născătoare de alţi gândăcei. La terminarea lucrărilor, omul a avut un şoc: ca simbol ocrotitor al cetăţii, gândacii reconstituiseră din nisip chiar chipul lui. Era zeu. A continuat să-i hrănească, iar ei l-au răsplătit cu sângeroase bătălii. Ca desert, încă o surpriză plăcută: s-au dovedit canibali.

În cele din urmă, omul-zeu a fost incapabil să-şi înfrângă impulsul către comportamentul meschin. Pentru a spori frecvenţa şi ferocitatea luptelor, a încetat să-i hrănească, ceea ce i-a atras vizibile semne de ură: regii nisipurilor au început să schimonosească chipul nisipos al zeului, mesaj explicit de dispreţ lansat pe adresa celui uns cu puteri de viaţă şi moarte asupra lor. Tentativa de răzbunare divină a dat greş, pentru că regii crescuseră, la fel şi forţa lor. Iar când au scăpat din acvariu, pentru zeu era prea târziu: a fost ucis şi mâncat de nişte făpturi ciudate, asemănătoare cu copiii umani, însă având, toate, acelaşi chip. Chipul omului-zeu, dar în maieră grotescă schimonosit.

Mi se pare şi mie că suntem caricaturile zeilor noştri, că experimentele lor amuzate ne-au iritat, apoi ne-au revoltat şi ne-au împins la crimă, cu riscul unui destin de stigmatizaţi. Suntem schimonosirea trupurilor şi a chipurilor lor, mărturia vie a destrăbălărilor din Olimp. Spiritul lor este gravat pe fizionomiile noastre, iar poveştile despre ei n-aveau cum să fie altceva decât o impresionantă panoplie de orori. Regii nisipurilor suntem noi, că ne place sau nu.

Paranteza s-a închis. Rămăsesem la problemele cuplului Zeus-Themis, adică aproape de finalul redării semnificaţiei reale a tabloului de familie. Nu e cazul s-o lungim prea tare cu amestecul în cele divine, pentru că riscăm o depresie cronică. Promit totuşi răsplătirea consecvenţei în lectură cu o mică surpriză.

Datele sunt puţine, iar asupra credibilităţii lor am evitat să mă pronunţ de la bun început. Vlăstarele cuplului au fost, după cum rezultă din bibliografia la îndemână, mai ales de factură femeiască. Fiicele devenite celebre sunt cele trei ursitoare: Clothos, Lachesis şi Atropos, făuritoarele de destin, cele care au deprins meşteşugul jucându-se în copilărie cu cariocile şi trasând linii în palmele muritorilor. Lipsa de imaginaţie tipic feminină a făcut ca toate destinele noastre să aibă la capăt moartea.

De-asta nici n-au fost prea iubite. Cei mai puţin norocoşi şi le-au reprezentat ca pe nişte babe odioase, deşi e de domeniul evidenţei că nu se născuseră aşa. V-amintiţi însă că şi prin basmele noastre, de câte ori se năştea vreun prâslea-cel-inegalabil-dintoate-punctele-de vedere, nu era lăsat să se bucure până la capăt de aceste calităţi, pentru că vreo hoaşcă din asta marginalizată sau deranjată de gustul fursecurilor naşei îi amesteca nişte lupte cu balauri prin gene. Numite de greci moire, cele trei dame au şocat suflarea zeiască inventând diviziunea muncii: Clothos a optat pentru rutina muncii de jos, învârtind în permanenţă o roată (oare se inventase roata?), probabil arhetip al ruletei de astăzi, Lachesis cea cu degete prelungi şi delicate extrăgea firele vieţilor dintr-un fuior de dimensiuni cosmice, iar pentru bărbătoasa Atropos rămăsese treaba murdară, crima, responsabilă fiind ea cu ruperea filmului celor născuţi.

Dar departe de-a fi perfecţi, zeii s-au confruntat şi cu jena unor copulaţii ratate. Nu este în discuţie partea mecanică a acestor îndeletniciri hedoniste, ci calitatea produsului finit. Însuşi Zeus s-a văzut nevoit să-şi digere conştiinţa propriilor limite genetice, atunci când Themis i-a dăruit cel de-al doilea set de trei fiice. Sunt trei naşteri nefaste, ceea ce oamenii vor simţi pe propria piele, din plin. Ca set se intitulau Hore, iar pe bucăţi vorbim despre Eunomia alias Disciplina, Dice sau Dreptatea şi Irene, mai cunoscută ca Pacea. Eunomia era rigidă şi bărbătoasă, genul tuns scurt, cu mustăţi şi cu păr pe picioare, Dice s-a născut cu picioarele strâmbe şi a purtat, de mică, doar fuste până-n călcâie, iar Irene s-a născut, pur şi simplu, moartă, ceea ce Zeus şi Themis au convenit să rămână pentru totdeauna secret.

Informaţii suplimentare nu deţin, dar în compensaţie am să dezvălui surpriza promisă. Pe cât de răspândită este convingerea că statueta aceea înfăţişând o tânără plinuţă şi legată la ochi, având ca instrumente de lucru balanţa şi sabia ar fi avut-o ca model pe Themis, pe atât este de eronată. Pentru amatorii de senzaţii nuanţate, este util de reţinut: Themis doar întruchipa dreptatea divină, însă nu exercita propriu-zis activitatea de distribuire a porţiilor dreptăţii, ea îndeletnicindu-se mai mult cu prorocirea. Pentru sculptură a pozat adevărata zeiţă a dreptăţii, fiica lui Zeus şi a lui Themis, cea care a trăit efectiv printre muritorii cei buni, cea care e acum salbă de stele neprihănite, cea care s-a dezgustat şi s-a lepădat de dreptate, posibil cea născută cu picioare strâmbe şi condamnată la veşmânt abundent, mignona Astraea, sau Astreea, posibil una şi-aceeaşi cu Dice – deşi n-aş putea garanta. Exclus ca modelul sculptorului primordial să fi fost altcineva, de vreme ce, cum tocmai am menţionat, Astreea a orbecăit o vreme printre oameni ca noi (ca mine, ca tine, ca el/ea). Aş putea lansa şi fumigena unei aproximative situări în timp, şi chiar am s-o fac. Amestecul în treburile noastre meschine s-a produs chiar înainte ca puricele să capete năravul potcovirii (sătul să facă pe plac instinctului de-a sări), pe când omenirea incipientă vegeta în leagănul vârstei de aur.

De unde ştiu? Sursa mea poartă numele de Credulitate.

Dar am tot auzit vorbindu-se, în special pe la şuetele moşnegilor nevolnici, despre nostalgia “vârstei de aur”. Ce să fie cu ea? Pur întâmplător, am deschis Metamorfozele poetului roman de limbă latină care s-a îndeletnicit cu scrisul şi pe la ţărmurile Pontului Euxin, în barbara cetate Tomis, silit de împrejurările unui exil. Impunătorul Ovidiu a izbutit să producă o piesă cam indigestă, dar îmi mărturisesc norocul de a fi dat peste vârstele omenirii undeva pe la început.

După părerea mea Ovidiu şi-a meritat exilul, pentru că era un naiv. Nu-mi amintesc dacă la vremea aceea mi-a cerut cineva părerea, însă aş fi încurajat în mod ferm principiile solide – deci materialiste – ale lui taică-său, care-l dorea avocat. „Băiete – era refrenul favorit al bătrânului – literatura e pentru muieratici şi pentru rataţi, fă-ţi un viitor cât mă mai ţin puterile şi mai ai ce să mănânci! Homer însuşi a crăpat în sărăcie, din meşteşugul rimelor n-am auzit ca vreunul să se fi pricopsit”. Zadarnic însă, mintea tânărului nu cunoştea ideea de muncă, adăpostită cum era de urgia ambiţiilor şi-a grijilor lumeşti. Metamorfozele sunt redactate pe când tărâmul lui Augustus îl răbda încă, la umbra naivităţilor în floare.

Nu ştiu dacă gustul pentru frumos, nostalgia, poezia sau zvonul artistic au slalomat vreodată printre neuronii voştri, deşteptând curiozitatea perversă de a privi un tablou. Trimit aici la Land of Cockaigne al pictorului flamand Pieter Bruegel cel Bătrân.

Acest tablou are o poveste aparte şi nu prin valoare artistică intrinsecă, ci prin aceea că a fost “realizat” din vorbe, de Ovidiu, cu vreo cincisprezece secole înainte ca un domn pe nume Bruegel să fie-n stare să ţină-n mână o pensulă. Iată dovada: „Teama de pedeapsă lipsea. Nu se citeau cuvinte ameninţătoare pe table de bronz, nici mulţimea nu pălea rugătoare în faţa judecătorului, ci oamenii se simţeau în siguranţă fără judecată. (…) Era o veşnică primăvară şi zefiri liniştiţi mângâiau cu adieri călduţe florile născute fără sămânţă. Pământul nemuncit dădea roade şi ogorul fără ani de odihnă unduia galben de spice grele. Curgeau fluvii de lapte şi fluvii de nectar şi din stejarul verde picura, galbenă, mierea” (Ovidius, Metamorfoze, trad. David Popescu, Ed. Ştiinţifică, 1972, p. 49-50). E drept, ouăle nu umblau încă sparte, cu tacâmul înfipt în gălbenuş şi nici porcii nu creşteau cu cuţite gata înfipte-n şorici. Dar oamenii trândăveau la fel, nici măcar asta nu s-a inventat în comunism.

Cred şi eu că pe atunci n-a fost mare încercare pentru Astreea să supravieţuiască printre muritorii bovini şi ghiftuiţi. Dar, urmând logica firească a degradării valorii metalelor, pe podiumul vârstelor omenirii au mai urcat, în ordine descendentă, argintul şi bronzul, înrăutăţiri succesive cărora Astreea le-a ţinut piept, împărţindu-şi tot mai anevoios darurile către muritorii pervertiţi.

Totul până la vârsta a patra, cea a simbolisticii decăzute la fier, punctul final al metamorfozelor omului eşuat din proiect, animal ignobil dacă cedăm maniei de a defini. Chip inspirând repulsia zeilor confruntaţi brutal cu rezultatele vii ale iresponsabilităţii lor. Coşmar incurabil, temei pentru abandonarea fiinţei pocite, autopedepsire prin retragere sub forma simulării morţii, laşitate divină dacă preferaţi discuţia în termeni mai duri. „Îndată au izbucnit în această epocă de metal inferior în toate nelegiuirile. Ruşinea, adevărul şi credinţa au dispărut şi în locul lor au apărut înşelăciunea, minciuna, şiretlicul, violenţa şi pofta criminală de înavuţire. (…) Cu chibzuinţă, măsurătorul a însemnat cu lungi hotare ogorul, care mai înainte era comun, ca aerul şi lumina soarelui. Şi n-a fost de-ajuns ca pământului bogat să i se ceară doar roadele şi hrana trebuincioasă, ci s-a pătruns în măruntaiele lui, de unde sau scos bogăţiile, aceste aţâţătoare la rău, ce stăteau ascunse în umbrele Styxului.

Acum a ieşit la iveală fierul şi aurul mai vinovat decât fierul. A apărut războiul, care se foloseşte de ambele metale, şi cu mâini însângerate a ridicat armele zăngănitoare. Acum se trăieşte din jaf. Nu e sigură gazda de oaspe, nici socrul de ginere. Până şi dragostea între fraţi e rară. Soţul pândeşte moartea soţiei, iar aceasta pe a soţului.

Mamele vitrege pregătesc otrăvuri ucigaşe, fiul vrea să ştie din vreme anii ce-i mai are de trăit tatăl” (Ovidius, op.cit., p. 50-51).

Astreea a fost ultima, cel puţin meritul acesta putem să i-l atribuim împăcaţi.

Astreea, zeitatea lăsată să stingă lumina de vitejii semeni masculi.

Astreea, simbol al abandonului sau al dedicaţiei, apărătoare ferventă a echilibrului, ultimul zeu misionar.

Să fii nemuritor printre oameni? Cumplită tortură, cu toată facultatea de a-i pedepsi!

Ne-a lăsat legile prime şi un chip cioplit în piatră, realizând că răul genetic nu poate fi stăvilit.

Astreea a optat pentru tămăduirea prin distanţă, pentru evanescenţă, din perspectivă telurică s-a pierdut în zări, luând calea unui exil ceresc autoimpus. Se zice că Astreea e constelaţia Fecioarei (Virgo), sau constelaţia e risipirea Astreei, e penitenţa pentru o delimitare asemănătoare morţii, desenul cosmic al dreptăţii evadate din noi.

Justiţia a rămas orfană şi umană. Pentru tot timpul cât va mai fi om pe pământ.

Freddy Gârbaci

* textul face parte din cartea Huța în talerele balanței – ghid de supraviețuire în casa săbiilor justițiare, autor Freddy Gârbaci

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.