Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
 1 comentariu

Liderul, poporul, legea și alți demoni
10.11.2006 | Freddy GÂRBACI

JURIDICE - In Law We Trust

„Cel care ne înfăţişează un adevăr nou trebuie să stea în faţa noastră cu ştreangul de gât, aşa cum stătea, conform legislaţiei locriene, cel care propunea o nouă lege, pentru a putea fi îndată spânzurat dacă adunarea poporului, ascultând temeiurile oferite de el, nu accepta pe loc propunerea sa” (John Stuart Mill, Despre libertate)

Îi înţeleg cu greu pe marii ambiţioşi, figurinele acelea legendare care străbat timpul şi ne populează manualele, liderii aceia suflaţi cu divinitate de 24 de karate şi cărora norodul li se desfăşoară sub tălpi ca un covor de ceremonie. A fi decisivi e forma lor de nebunie. A fi glorificaţi de posteritate e forma lor de nemurire. În abisurile ambiţiei lor se găseşte un inepuizabil zăcământ de stupiditate. Dăinuirea lor e imposibilă, dăinuirea lor devine dăinuirea celor câteva litere care compun numele lor. În inevitabilitatea morţii, totul ar trebui să pară indiferent. Ortega o zice mai bine: „Una dintre marile limitări, ba chiar ar trebui să spunem una din marile ruşini ale tuturor culturilor existente până acum, este că niciuna nu l-a învăţat pe om să fie bine ceea ce este în mod constitutiv, şi anume: muritor.”

Hărnicia din jurul muşuroiului e alergare după nonsens. Şi ce dacă eşti steaua polară a unei haite? Ce dacă-i organizezi astfel încât să fie prosperi şi docili? Te joci de-a schemele? De-a sistemele? Îi clasifici în războinici, agricultori şi glumeţi? Clădeşti în piaţa publică o sperietoare cu chip de zeu cioplit? Totul va fi ruină şi scrum, eroii sunt mereu posibili pentru că stagnarea e contrariul vieţii. Viaţa e o neglijenţă a neantului. Există viaţa pe planeta Pământ.

Limbajul religios a instituit în mod inspirat sinonimia între popor şi turmă. Turma este masa dezorientată a fiinţelor incapabile de autogruvernare coerentă. De la om la oaie nu e decât un pas. Fără lider, turma este expusă derutei şi pieirii. În contrabalans, cărarea către gurvernarea legitimă a fost deschisă de natură: poporului îi place să fie sedus. Seducţia are nevoie de artificiu, de iluzia înghiţirii sabiei, a sacrificiului de sine şi a jobenului plin-ochi cu iepuri maturi. În combinaţie cu spaima, seducţia face minuni. Extratereştrii au fost tot timpul în vogă, chiar dacă iniţial s-au numit zei. Să facem zoom pe imaginile câtorva cunoscute cascadorii:

În Egipt, poporul evreu se înmulţise considerabil, însă trăia asuprit pentru că era dezorganizat, nu primise binecuvântarea unui lider. Dumnezeu este rug şi flacără – vulcan? – şi decide să-l abordeze pe Moise într-o manieră care dă de gândit: îi propune un post de conducere şi-i cere să scoată poporul ales din Egipt. Culpabil de crimă, Moise îşi evaluează cu scepticism calităţile de lider şi ridică o problemă de bun-simţ: e cam împleticit la vorbă, cum îi va convinge pe evrei să-l urmeze, cum le va demonstra că asta e voia lui Dumnezeu? Simplu: prin intermediul promisiunii electorale, făgăduindu-le ţara laptelui şi a mierii. Se adaugă două-trei miracole şi poporul va consimţi să se lase mânat. Tendinţele de răvrătire vor fi suprimate prin Legi. Deci scopul legii este supunerea, îcă de la cele zece porunci.

Primul pas al oricărui legiuitor este să-şi atragă ascultarea prin afirmarea propriei supremaţii. Legiuitor abil, Moise a înţeles repede că n-avea nicio şansă să impună personal restricţii unui popor şi aşa nemulţumit de privaţiunile îndurate în pustiu, după părăsirea Egiptului. Trebuia făcută legătura între legile propuse, adică între noile rigori impuse evreilor şi sancţiunea pentru nesocotirea acestora. La un pas de a fi linşat de poporul „cârtitor”, Moise îşi conştientizează incapacitatea de a aplica sancţiuni pentru a obţine respectarea noilor legi. Are nevoie de Dumnezeu. Nu întâmplător primele porunci sunt destinate definirii supremaţiei legii, adică a ceea ce reflectă voinţa divină: Dumnezeu se prezintă unui norod ignorant („Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău”), îşi anunţă pretenţiile la exclusivitate („Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”) şi induce în mase ideea de pedeapsă („căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert numele Lui”). A contesta mesajul transmis de Moise este a lua în deşert suveranitatea Divină. Avem afirmarea autorităţii şi a purtătorului ei, supremaţia legii şi sancţiunea.

Comunicarea cu divinitatea este esenţială pentru a organiza şi disciplina un popor. Opera legiuitoare a liderilor antici n-ar fi avut şanse de materializare dacă n-ar fi fost „contrasemnată” de zei. Nu doar Moise prezintă poporului legile concepute de Dumnezeu. Prin acelaşi artificiu, înfrânge şi Lycurg inerţiile poporului spartan: el ştie că intenţia sa reformatoare este sortită eşecului dacă se rezumă la „plombe” legislative şi nu infirmă principiile vechii orânduiri. Pe de altă parte, pare imposibil să convingă întreaga comunitate de superioritatea proiectelor sale. În consecinţă, „mai întâi s-a dus la Delphi şi, aducând jertfe zeului, s-a întors cu acel vestit oracol prin care Pythia l-a numit iubitor de zei, şi mai mult zeu decât om, şi i-a spus că zeul, când i-a cerut legi bune, i le-a dat şi i-a făgăduit o constituţie care se va dovedi a fi cu mult mai puternică decât celelalte”.

Lycurg ştie că rolul zeilor nu se opreşte aici. Îi sunt necesari nu doar pentru a-şi impune legile, ci şi pentru ca acestea să-i supravieţuiască: moartea liderului înseamnă adesea şi moartea legilor lui. Vanitos, Lycurg îi pregătise pruncului său legislativ talismanul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, astfel că a încercat să contamineze legea cu nemurirea zeilor înşişi. Le-a spus spartanilor că trebuie să meargă la Delphi pentru a le putea împărtăşi apoi „lucrul cel mai de seamă şi mai de frunte”. Enigmatică misiune, să convenim! Cu o condiţie însă: „să rămână la legile de faţă şi să nu schimbe şi să nu mişte nimic până când nu se va întoarce el de la Delphi”. A luat jurământul tututâror cetăţenilor, în acest sens – naivitate plus curiozitate, iată două atribute umane numai bune de traficat. Evident, oracolul i-a confirmat perfecţiunea legilor Spartei, cetate predestinată a „dăinui cu mare faimă, dacă se va folosi de constituţia lui Lycurg”. Probabil că mesajul a fost recepţionat fără martori, motiv pentru care îmi iau îngăduinţa de a pune la îndoială valoarea sa probatorie. Lycurg l-a transcris fără să clipească şi l-a expediat la Sparta, zidindu-l la temelia constituţiei sale împreună cu jurământul spartanilor. Dacă ne amintim bine, i se jurase status-quo-ul legislativ până la întoarcere. Întru nemurirea legii, nu s-a mai întors. Şi-a grăbit moartea înfometându-se printre străini, astfel că geniul său legislativ a străbătut timpul cu concursul a trei stratageme esenţiale: voinţa divină, forţa jurământului şi sacrificiul de sine. Astfel şi-a câştigat domnul acesta dreptul la statuie pe malul Dâmboviţei, lângă Operă, pe faţada Facultăţii de Drept. Despre constituţia lui se spune că ar fi decedat la vârsta de 500 de ani, în condiţiile în care speranţa de viaţă a legilor nu depăşeşte câteva zeci…

Eh dragii mei, sunt cam ostenit… Bine, dacă insistaţi… Ce vrăji a făcut un vecin de statuie, Solon?

El a-nceput prin a face pe nebunul. La propriu. Şi-a pus până şi tichie de mărgăritar pentru a putea recita, în agora, un poem ce instiga la război. Şi-a stat la taclale cu zeii, bineînţeles. Zeul i-a inspirat cucerirea Salaminei şi i-a canalizat astfel viaţa pe făgaşul faimei milenare. Într-o Atenă în care „deosebirea dintre săraci şi bogaţi atinsese culmea” (Plutarh), soluţia mântuirii nu putea sta decât în ideile unui legiuitor înţelept. Solon se născuse la timp. Dar cum altfel să conciliezi toate interesele decât prin intervenţie divină? Oracolul e lipsit de echivoc: „Aşează-te în mijlocul navei şi ia în mână cârma şi conducerea. Mulţi atenieni îţi vor veni în ajutor”. Solon îşi câştigă popularitatea promulgând faimoasa lege a iertării de datorii şi interzicând garantarea împrumuturilor cu persoana debitorului. Ca detaliu picant, Plutarh redă bârfa că prietenii lui Solon au fost primii profitori ai acestei legi: cunoscând intenţiile legiuitorului, n-au ezitat să împrumute sume foarte mari, pe care n-au mai fost niciodată nevoiţi să le restituie.

Solon n-a fost însă un legiuitor norocos. Poate şi din cauza lipsei de coerenţă a operei sale legislative. Se pare că legile nu erau prea clare, astfel că puterea judecătorilor a fost peste măsură sporită prin marea libertate de interpretare. Deşi a dat legilor sale forţă obligatorie „pentru o sută de ani”, Solon a văzut nemulţumirile atenienilor crescând de la o zi la alta. Ca şi Lycurg, a ales varianta plecării într-o lungă călătorie, spre a lăsa Atenei răgazul acomodării cu noile legi. Artificiul său a fost mai puţin subtil şi, în consecinţă, mai deloc eficient: n-a revelat Atenei cuvântul divin, ci s-a mărginit să-i dăruiască propria întoarcere. Dar cetatea trecuse între timp printr-o răscoală, legile lui Solon nu se mai aplicau decât parţial şi poporul se îndrepta hotărât către tiranie. Ieşit de sub tutela zeilor, Solon era încă ascultat, dar nu mai era luat în serios. S-a retras ca să deplângă în versuri prostia poporului, cea mai facilă justificare pentru eşecul unui legiuitor.

Sigur, suntem mai tentaţi ca oricând să admitem că această implicare divină în opera de legiferare umană a fost doar un montaj al claselor conducătoare, un fel de anticipare rudimentară a marilor producţii hollywoodiene. Zeii n-au furnizat legi perfecte, după cum le-ar fi cerut-o natura, astfel că omenirea s-a văzut nevoită să continue truda ascensiunii evolutive. Civilizaţia s-a născut dintr-un lanţ de conflicte sângeroase, iar teama de armamentul aproapelui s-a dovedit un stimul mult mai puternic decât porunca divină: spartanii se fereau să ducă războaie împotriva aceloraşi duşmani, de teama ca aceştia din urmă, nevoiţi să se apere des, să nu devină la rându-le războinici prea buni. Republica democratică a fost obţinută de Montesquieu după o reţetă simplă: întregul popor e la cârmă, în calitatea lui de monarh şi supus deopotrivă. Dar, ca să nu se creeze înghesuială în jurul cârmei, Montesquieu admite totuşi că gloata trebuie să-şi desemneze cârmaci: “poporul are nevoie să fie călăuzit de un consiliu ori senat”. Cum va şti poporul că şi-a ales în mod inspirat călăuzitorii rămâne un mister. Evident că alegerea poporului nu e liberă: vor candida indivizii roşi de ambiţii şi aparţinând claselor mai “spălate” ale învăţaţilor şi negustorilor bogaţi. Dreptul de a încredinţa demnităţi plebeilor sau de a alege magistraţi din oricare clasă socială n-a rămas decât unul teoretic la romani şi la greci, astfel că nu putem atribui relevanţă exemplului lui Montesquieu. Solomon însuşi găsise o explicaţie fascinantă cutremurelor de pământ: glia nu-l poate răbda pe robul care ajunge rege. Iar regele era şi supremul judecător…

Călăuza poporului va fi tentată să-şi plaseze în posturi călăuzitoare mai mărunte rudele şi prietenii, în dauna indivizilor merituoşi. Deja bazele corupţiei au fost puse, dar un lucru atât de simplu pare să treacă neobservat la iluştrii fondatori ai teoriei cârmuirii ideale. Nu degeaba strecurase cardinalul de Richelieu, în Testamentul său, acest plăpând rod al experienţei de-o viaţă: “Nu trebuie să te serveşti de oameni de neam prost; ei sunt prea austeri şi prea dificili”. Funcţia fabulatorie pare hipertrofiată la aceşti mari gânditori. Eu nu-i suspectez atât de naivitate, cât de o beţie a notorietăţii combinată cu intenţia de a conferi fundament teoretic propriilor situaţii privilegiate. Nu ameliorarea rasei îi preocupă, ci propria superioritate.

Mereu a fost nevoie de proşti. Nu ştiu cât de confortabil se simţea eruditul nobil Montesquieu în mijlocul norodului zdrenţăros al Franţei, dar ce-l costa complimentul destinat menţinerii prostimii la distanţă? Nu-ţi poţi explica altfel fraze precum aceasta: “Poporul se pricepe de minune să aleagă pe cei cărora trebuie să le încredinţeze o parte oarecare din puterea sa”. Sunt absolut convins. Cred că, în intimitate, Montesquieu îşi distra copios prietenii şi amantele împărtăşindu-le părerile sale despre popor. Viteazul bufon avea libertatea de a da bobârnace monarhului, însă pe ton de glumă şi fără prea mulţi spectatori. Poporului nu-i spunea nimeni cât de înţelept s-ar putea dovedi. În democraţii, libertatea e limitată în numele echităţii şi egalităţii. Viaţa socială e posibilă prin limitarea indivizilor. Culmea este însă că acumularea bogăţiilor individuale nu este limitată. Deşi diferenţele de avere creează inegalitate şi inechitate, deşi aduc atingere dreptului fundamental la viaţă din perspectiva masei înfometaţilor, acumularea obsesivă este justificată prin teoria falsă a egalităţii de şanse. Fiecare trăieşte astfel cum aptitudinile i-o permit. Este ca şi când ai muta în planul aptitudinilor celebra întrecere dintre Ahile şi broasca ţestoasă, pretinzând că, de vreme ce ambii dispun de câte patru membre, întrecerea este echitabilă întrucât competitorii sunt teoretic egali. Nu. Sunt nenumăraţi oameni care se nasc fără şanse, haideţi să nu mai fim ipocriţi.

Este descumpănitor că s-a ajuns la recunoaşterea unanimă a “superiorităţii” sistemului social care încurajează competiţia. Această vestită competiţie nu e decât permanentizare a războiului pentru resurse. Cei mulţi sunt spectatorii ţinuţi la distanţă de gardieni, adevărata arenă este accesibilă unui mic număr de combatanţi. Câteodată, un spectator izbuteşte să înşele vigilenţa paznicilor. Se amestecă printre vedete şi este oferit ca exemplu de împlinire a visului american.

Egalitate de şanse? Răsplătire a meritelor? Recunoaştere a valorii? Teoretic, un vlăstar uman de sex femeiesc îşi trăieşte adolescenţa dobândind o serie de cunoştinţe şi abilităţi care să-i confere o utilitate socială în faza matură a existenţei sale. Să convenim că ignoranţa unei fiinţe umane în vârstă de 15-16 ani este aproape desăvârşită, deci comunitatea n-ar trebui să aibă ce recompensa. Dacă părăsim însă planul teoretic, putem observa că vlăstarul femeiesc e preocupat mai mult de petreceri decât de instruire şi că obişnuieşte să fredoneze cunoscute acorduri pop, în loc de a recita versurile marilor poeţi mai mult sau mai puţin dispăruţi. Din punctul de vedere al semnificaţiei sale sociale, pare un rebut. Pe Platon îl considerăm, cu toţii, un mare gânditor al umanităţii. În Legile, el le explică doct, lui Clinias şi Megillos, că „nici un om nu vine pe lume cu raţiunea întreagă, pe care va avea-o într-o zi, când va ajunge la maturitate. În răstimpul cât n-a dobândit toată mintea ce se cuvine firii sale de om, este ca un nebun ce strigă fără noimă şi zburdă mereu fără să poată sta pe loc. Să ne amintim că am stabilit împreună că acestea sunt începuturile muzicii şi gimnasticii”. Dar tocmai despre muzică e vorba. Părinţii vlăstarului feminin din zilele noastre sunt bine poziţionaţi financiar, astfel că au decis să-i aniverseze ziua de naştere finanţândui propriul videoclip. Surpriză însă: acest bizar mecanism al competiţiei democratice funcţionează adesea astfel încât tocmai nonvaloarea să fie remunerată colosal, ca şi când o coincidenţă de nume face ca premiul Nobel pentru fizică să fie atribuit unui retardat. Videoclipul înconjoară planeta, iar vlăstarul este transformat, peste noapte, într-un star global adulat. La o vârstă la care puştoaica nici nu realizează ce i se întâmplă, maşinăria socială atât de prelung teoretizată, râvnită, complimentată şi perfecţionată – democraţia – îi oferă pe tavă notorietate mondială şi avuţie neverosimilă. Ca număr de prezenţe pe Internet, numele său l-a depăşit pe acela al lui Isus Cristos! Semn că vremea periodicei primeniri a Olimpului a sosit?

Egalitatea este utopică din perspectiva tuturor formelor de guvernământ. Au existat glumeţi care s-o exerseze prin lege, precum Lycurg. El îşi închipuia că distribuind pământul în parcele egale a rezolvat problema echităţii pe termen lung. De-acum, era treaba fiecăruia să muncească pentru a se hrăni. N-a ţinut cont de forţa de muncă şi de capriciile naturii, adică de ceea ce ar fi putut scinda împroprietăriţii tot în două cete: bogaţii mişei şi sărăntocii smintiţi. E drept că, potrivit lui Plutarh, “Lycurg, cu câtva timp mai târziu, întorcându-se dintr-o călătorie şi străbătând ogoarele de curând secerate şi văzând căpiţele de grâu aşezate una lângă alta, la fel de mari, a surâs şi a zis celor de faţă: <<Laconia întreagă pare o moştenire de curând luată în stăpânire de mai mulţi fraţi>>”. Nu se mai ştie însă cum au fost utilizate aceste roade egale, dacă nu cumva unele familii au comercializat surplusul şi au avut mai mult succes de piaţă decât altele. În mod cert, inegalităţile au reapărut. Dacă dispăruseră vreodată, lucru de care, în virtutea unei prudenţe native, mă îndoiesc. Spectacolul recoltării frăţeşti l-a bucurat excesiv pe Lycurg, sau poate zâmbetul lui n-a avut decât un caracter pur demonstrativ. Legea lui nu putea fi bună în sine, în eterul teoretic, ci doar prin efectele sale asupra cetăţenilor Spartei, nu-i aşa? Să nu ne grăbim însă ca din grandoarea căpiţelor să deducem înţelepciunea legiuitorului. Avem la îndemână contraargumentul lui Aristotel din Politica, potrivit căruia la baza egalităţii nu poate sta, drept unic criteriu, proprietatea asupra pământului. Potrivit lui Aristotel, primul care s-a preocupat de egalizarea averilor a fost Phaleas din Calcedonia, însă acesta “nu s-a exprimat adecvat privitor la egalitatea averilor. El egalizează numai proprietatea pământului, deşi există şi averi în sclavi, în turme, în bani, precum şi multe dintre cele numite mobile”. Iată o observaţie plină de bun-simţ!

Alţii au umblat la legile moştenirii, ale comerţului ori ale impozitării, în aceeaşi speranţă că oamenii se vor lăsa nivelaţi. Au fost paliativele unor comunităţi restrânse, ţinând cont că marile cetăţi antice numărau doar câteva mii sau zeci de mii de locuitori. Încearcă să tranşezi acum pământul Chinei într-un miliard de parcele: de vei reuşi sau nu, tot în chip de lider grav bolnav vei fi memorat de istorie. Unde suntem acum? În plină derivă. Rătăcim într-un nou pustiu, ascultând cum tărâmuri de basm ni se tot făgăduiesc. Relaţiile umane s-au complicat peste măsură, iar ţesătura juridică menită să asigure coeziunea seamănă cu un păienjeniş ininteligibil. Fără ermetisme ridicole nu mai poţi teoretiza dreptul, pentru că armura dreptului nu se mai lasă străpunsă nici de cele mai ascuţite minţi din crescătoriile de renume ale facultăţilor de profil. Dreptul s-a ramificat, radiografia sa seamănă cu un arbore absurd. În ciuda triumfului juridic al persoanei pe filiera “canonizării” drepturilor individuale, viaţa umană costă la fel de puţin. Ne zbatem într-o încâlceală de concepte, orbecăim în norul unor teorii elaborate doar pentru a întreţine iluzia desprinderii de vechile şi banalele servituţi ale sclaviei. Toată teoria şi toate constituţiile ei sunt haină de camuflaj. Parcă pizmuim detaşarea cu care Aristotel îşi permitea să scrie că „utilitatea sclavilor se deosebeşte puţin de cea a animalelor domestice, căci şi unii şi alţii oferă cu trupul lor ajutorul pentru cele necesare”. Eh, vremuri de sinceritate permisă, pentru totdeauna apuse…

Acum, reţeaua de reguli este densă şi încâlcită, întrece capacităţile mentale ale unui singur om. În ciuda desocializării şi a dificultăţilor de comunicare directă, suntem legaţi de aproapele nostru în virtutea complementarităţii cunoştinţelor lui. Diviziunea muncii s-a transformat în fărâmiţare. Legea e un munte descurajant de hârtie tipărită, imposibil de parcurs într-o viaţă de om. Profesioniştii înşişi navighează în derivă. Din ce în ce mai des, judecătorului trebuie să-i dovedeşti conţinutul legii, lucru nemaivăzut în dreptul legilor scrise. Avocatul nu mai poate fi eficient decât pe un segment infim din reţea.

Probabil că specia va găsi calea către adaptare, deşi mi-e greu să anticipez care va fi ea. Poate omul va recunoaşte triumful maşinii, ataşându-şi la creier vreun procesor sofisticat. Sau poate creierul va simţi nevoia de expansiune şi, peste câteva generaţii, capul fiinţei umane va deveni uriaş, deşi – după actualele canoane ale frumuseţii – dizgraţios. Dar este puţin probabil ca natura să mai fie dispusă să ne asigure un viitor. Singurul adevăr pe care îl deţin şi pe care mă grăbesc să vi-l comunic e că omul n-a fost niciodată avansat în grad. S-ar putea să se întoarcă la simplitate – aceea visată de Bergson în C.l. 2 surse ale moralei şi religiei – abia când indivizii vor rămâne mult prea puţini. Când vor putea râde pe săturate de Constituţia Europei, cu cele o mie şi una de pagini, bune de povestit în cele de pe urmă o mie şi una de nopţi glaciare ale ei.

Freddy Gârbaci

* textul face parte din cartea Huța în talerele balanței – ghid de supraviețuire în casa săbiilor justițiare, autor Freddy Gârbaci

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Liderul, poporul, legea și alți demoni”

  1. In prima 1/5 a textului ne spui ca ai obosit si dupa aia ne mai scrii inca de 4 ori pe atata.

    Asa e toata cartea? Cate capitole are? Mai bine o publici aici pe juridice in foileton.

    Scrierea este tipica unui creier urias al viitorului inghesuit intr-un cap prezent, prea mic pentru inteligenta lui. Nu doare?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.