Inalta Curte de Casatie si Justitie intre aniversarea a 150 de la infiintare si lupta sa cu Noul Cod de Procedura Civila

În urmă cu peste 140 de ani, cu ocazia deschiderii anului judecătoresc 1871/ 1872, Profesor D.P. Vioreanu, procurorul general al Curții de Casație, într-un amplu discurs[1], spunea, între altele, că chiar dacă și judecătorii apelului pot cădea în aceleași erori ca și primii judecători sau pot comite altele și mai grave, astfel că nu s-ar găsi în al treilea sau al patrulea grad de jurisdicție mai bune garanții de dreptate, și fiindcă, pe de altă parte, legea s-ar interpreta în diverse moduri de judecătorii diferitelor localități, s-a simțit nevoia de a se limita gradele de jurisdicție la două, dar, totodată, să se așeze deasupra lor o Curte unică și supremă care, asociată puterii legiuitoare, să fie păzitoarea înaltă a legii, să mențină unitatea legislației pe întreg teritoriul țării, prin uniformitatea jurisprudenței, și să nu permită magistraților a interpreta în moduri diferite legile țării, ci să-i oblige a conforma deciziile lor regulilor pozitive edictate de legiuitor. Curtea de Casație nu este dar o a treia treaptă judecătorească, după cum cred încă la noi mulți oameni nefamiliarizați cu această instituție. Jurisdicția ei diferă cu totul de aceea ce exercită Curțile și tribunalele… Cererea (recursul) în casație este un nou proces, nu atât între părți, ci între hotărâre și lege, deoarece în casație nu se judecă procesul, ci hotărârea…, jurisdicțiile inferioare examinează faptele, constată existența sau inexistența lor, cu cutare sau cutare circumstanță ce le determină, în timp ce Curtea de Casație examinează numai dacă s-a aplicat bine sau rău legea.

Se înțelege oare în prezent care este rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție? Recent, fără amploarea necesară față de importanța evenimentului și doar cu câteva discursuri festiviste, s-au aniversat 150 de ani de la înființarea instanței supreme. Aceasta într-un moment în care Noul Cod civil a intrat în vigoare și se pregătește intrarea treptată a altor trei: Codul de procedură civilă, Codul penal și Codul de procedură penală. Deci nu s-a socotit potrivit ca la un asemenea moment să se organizeze o suită de conferințe și dezbateri pe fond în care judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție să fie actorii principali, să ridice probleme și să ofere soluții, să provoace o dezbatere dialectică din care să reiasă într-adevăr preocuparea pentru sporirea calității și eficienței justiției în acord cu standardele europene și, în acest fel, pentru consolidarea justiției în interesul cetățeanului, astfel cum s-a susținut la ședința festivă de aniversare. Deoarece la dialogul intern și internațional dintre judecători la care s-a referit recent un distins confrate[2] trebuie să se adauge tot un dialog, chiar dacă de altă natură, între judecători și partenerii justiției, în primul rând avocați/consilieri juridici, între judecători și cetățeni, nu neapărat justițiabili, dar și între judecători și doctrinari, care de cele mai multe ori sunt chiar foștii lor profesori, dedicați unui anumit domeniu.

Dar în loc de o dezbatere științifică de amploare, astfel cum ar fi fost de dorit, am aflat cu regret și multă tristețe că la acest moment aniversar Înalta Curte de Casație și Justiție încearcă nu numai să întârzie intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, dar și să-i distrugă substanța și unitatea. Cum? Reiterând printr-o adresă către Senatul României propuneri de neacceptat pe care le-a mai făcut, au fost discutate și respinse. Înalta Curte a avut în comisia de elaborare a proiectului Noului Cod și a Comisiei de elaborare a proiectului Legii de punere în aplicare un reprezentant de necontestată probitate morală, profesională, didactică și științifică, care a participat cu observații și sugestii din care multe acceptate și la a căror dezbatere a participat și un președinte de Secție și iată totuși o atitudine care pune sub semnul întrebării înțelegerea misiunii instanței din vârful puterii judecătorești; adresa este semnată de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, dna. dr. Livia Doina Stanciu – mi-a fost studentă, am apreciat-o mult pentru activitatea profesională și implicarea în viața facultății și îmi vine greu să cred că, în afară de asumarea formală – gravă și ea oricum –, a examinat cu atenție propunerile făcute, dată fiind specializarea Domniei Sale pe latura penală. Îmi vine la fel de greu să cred că aceste propuneri au fost analizate, dezbătute și însușite în Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și cu atât mai mult cu toți judecătorii secțiilor care sunt interesate în aplicarea Codului de procedură civilă. Mulți judecători mi-au fost studenți, unii mi-au fost doctoranzi și nu pot să cred că s-au transformat atât de mult. Aceasta deoarece, cu tot respectul ce îl datorăm instanței supreme, dar și cu tot regretul, trebuie să spunem răspicat că materialul Înaltei Curți de Justiție demonstrează cel puțin:
1) neînțelegerea misiunii constituționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzută în art. 126 alin. 3 din Legea fundamentală;
2) necunoașterea sau ignorarea organizării judiciare și a reglementării competenței în alte țări europene și nu numai, îndeosebi însă membre ale Uniunii Europene;
3) necunoașterea sau ignorarea documentelor Comisiei Europene pentru Eficacitatea Justiției și a Jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului;
4) neînțelegerea sau reaua-credință în interpretarea unor reglementări și pentru justificarea unor propuneri de abrogare sau modificare;
5) refuzul de a ieși din rutină și din comoditatea personală pentru a recepta și aprofunda soluții legislative noi pentru România, dar care au fost verificate în alte țări și și-au demonstrat eficacitatea.

Vom căuta în continuare să explicăm această reacție a noastră, în raport cu unele dintre propunerile care s-au făcut, pentru ca toți cei interesați să cunoască poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție și să reflecteze asupra modalității în care înțelege să contribuie la înfăptuirea reformei în Justiție:

1. Se propune abrogarea art. 44, astfel cum figurează în proiectul Legii de punere în aplicare (pe viitor, PLPA): „În cazurile prevăzute la art. 40, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat.

Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii”. Este vorba de cazurile în care judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza să nu poată judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestare în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare, precum și de faptul că judecătorul nu poate fi, în același proces, și martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator. Deci, sunt avute în vedere aspecte elementare care să asigure independența și imparțialitatea judecătorului. Ele figurează, într-o formă asemănătoare, și în reglementarea actuală și toată lumea este de acord că art. 24 din actualul cod este o normă de ordine publică. De aceea s-a și prevăzut că nu poate fi lăsată, ca și cazurile de incompatibilitate din art. 41, la bunăvoința judecătorului sau a părții. Ce dorește Înalta Curte? Să dispară aceste cazuri, adică judecătorul să poată să-și controleze propria hotărâre sau să judece o contestație în anulare ori o revizuire (cum se întâmplă în prezent) sau să participe în mai multe calități la judecată. Altfel spus, nu să se întărească ideea de imparțialitate, ci dimpotrivă, să se amplifice cazurile în care să sporească bănuiala de parțialitate. Motivarea Curții – „înlocuirea unui judecător din compunerea completului se poate realiza doar în cadrul unei proceduri judiciare transparente” – nu are absolut nicio legătură cu textul?!

2. Se propune abrogarea alin. 4 al art. 77, potrivit căruia „când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este contestată cu ocazia deliberării, instanța va repune cauza pe rol, dispunând citarea părților”. Motivul invocat: „reglementarea este de natură să întârzie judecata”. Deci, cu ocazia deliberării se constată că nu sunt corect lămurite toate aspectele și ar trebui introduse în cauză și alte persoane, scop în care se prevede repunerea pe rol și reluarea judecății. Instanța noastră supremă apreciază însă că este preferabilă o judecată incompletă și eventual nedreaptă, dar să nu se întârzie judecata. Nu este oare o întârziere justificată de calitatea actului de justiție și de pronunțarea unei hotărâri care să înlăture definitiv și față de toți cei interesați neînțelegerile care au dus la proces?

3. Se propune abrogarea tezei a doua a alin. 1 al art. 82, care dispune că „dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât și în etapa dezbaterilor”. Este o dispoziție care, formulată parțial altfel, există și în prezent, fiind destinată să împiedice avocatura clandestină, adică înlocuirea avocatului cu un „mandatar avocat de profesie”. Asta să dorească Înalta Curte? Fiindcă motivul invocat – „se încalcă principiul contradictorialității dezbaterilor” – este absurd, din moment ce concluziile asupra excepțiilor sau a fondului pot fi puse de parte personal (art. 78 alin. 1) sau de mandatarul avocat (art. 82 alin. 1). Nici nu dorim să ne gândim că ar fi adevărate zvonurile potrivit cărora judecătorii și procurorii, supărați pe Uniunea Națională a Barourilor că a introdus examen pentru intrarea lor în avocatură, ar favoriza avocatura clandestină, inclusiv din barourile paralele organizate prin încălcarea Legii nr. 51/1995, republicată, care primesc avocații fără examen.

4. Modificarea competenței de primă instanță a judecătoriei, prin introducerea unor noi categorii de procese și sporirea criteriului valorii de la 100.000 lei la 500.000 lei. Înalta Curte de Casație și Justiție nu înțelege sau nu dorește să înțeleagă că în sistemul european, care a funcționat și la noi până în anul 1948, judecătoria (sau echivalentul ei în alte țări) este o instanță de excepție și că tribunalul trebuie să fie instanța de drept comun pentru judecata în primă instanță, curtea de apel pentru judecata apelurilor și instanța supremă pentru judecata recursurilor. Numai în acest fel Înalta Curte își poate îndeplini rolul constituțional „de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești”.

În mod ciudat și inexplicabil, Înalta Curte de Casație și Justiție dorește „reconfigurarea competenței instanțelor judecătorești, în scopul asigurării unei împărțiri echitabile a cauzelor, care să conducă la fluidizarea și accelerarea procedurilor judiciare, precum și la asigurarea unei practici judiciare unitare pe întreg teritoriul țării”. Altfel spus, în concepția instanței supreme o practică unitară la nivelul țării se asigură mai ușor dacă 42 de tribunale judecă mai multe apeluri, 15 curți de apel mai multe recursuri, iar Înalta Curte unele recursuri și câteva recursuri în interesul legii. Este iluzorie speranța că aplicarea unitară a legii și o jurisprudență unitară se asigură numai prin recursul în interesul legii. În toate țările Uniunii Europene acest lucru se asigură prin recursul în casație, iar cauzele nu sunt împărțite echitabil, ci peste tot există instanțe de drept comun și instanțe de excepție. Ceea ce se împarte echitabil este numărul judecătorilor, în funcție de competența fiecărei instanțe și fondurile de finanțare.

Cu privire la observația de la pct. 5 („pentru acuratețea exprimării”), de a se reveni la formularea inițială din cod „cererile referitoare la servituțile privind zidurile și șanțurile comune…” în loc de „cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune…”, Înalta Curte nu a observat că, potrivit Noului Cod civil, zidul și șanțul comun nu mai țin de „servituți” (art. 755 și urm.), ci de coproprietatea forțată asupra despărțiturilor comune (art. 660 și urm.). Deci, tocmai acuratețea juridică a impus propunerea de modificare a textului.

5. Propunerea de revenire la formularea din Cod a art. 93, în locul formulei din PLPA „în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe” este nejustificată, deoarece este mai potrivit ca în cazul unei instanțe cu plenitudine de competență în primă instanță să nu se enumere categoriile de litigii, ci să se enunțe principiul. Categoriile de litigii trebuie enumerate la judecătorii și curțile de apel, care sunt instanțe de excepții în ce privește judecata în primă instanță.

6. Se propune abrogarea alin. 2 al art. 110, potrivit căruia „dacă în mod evident, un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării competente pentru el, oricare dintre pârâți poate invoca necompetența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe”. Textul, propus în urma dezbaterii publice, vine să sancționeze o posibilă exercitare abuzivă a regulii din alin. 1 existentă și în prezent (art. 9). În concepția Înaltei Curți sintagma „în mod evident” poate duce la interpretări diferite. Sigur, dacă citești numai sintagma s-ar putea, dar dacă o raportezi la conținutul întregului text nu poți trage decât concluzia că textul se aplică în cazul în care este neîndoielnic că acel reclamant a avut un comportament abuziv, chemând în judecată un pârât exclusiv în scopul de a alege el instanța pe care o va sesiza.

7. Se propune abandonarea soluției aplicabile și în prezent în temeiul Legii nr. 202/2010 și înscrisă și în PLPA cu privire la invocarea necompetenței materiale a instanței (art. 126). Instanța supremă apreciază că imposibilitatea invocării necompetenței materiale și teritoriale de ordine publică oricând în cursul procesului produce „consecințe negative asupra calității actului de justiție”, fără să arate în ce ar consta. Dimpotrivă, foarte mulți practicieni și-au exprimat punctul de vedere în sensul că eliminarea soluției existente până la modificarea Codului prin Legea nr. 202/2010 și deci și soluția propusă prin PLPA este benefică, evitându-se tratarea cu superficialitate de către părți și judecători a problemei competenței și anularea unui întreg ciclu procesual în recurs, pentru o problemă de competență care putea și trebuia ridicată in limine litis, adică în pragul procesului. Nu este firesc să nu invoc competența și numai dacă soluția mă va nemulțumi să o ridic știind că va atrage nulitatea. Norma de procedură, chiar de ordine publică, se invocă în condițiile stabilite de lege și legiuitorul a optat pentru această soluție având în vedere considerente ce țin de responsabilitatea abordării actului de justiție. Și părțile, și judecătorul știu de la început consecințele. Tocmai de aceea există și art. 1261, text introdus prin PLPA, putem ca la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe judecătorul să verifice dacă instanța sesizată este competentă.

8. Să se acorde competență exclusivă Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru cererile de strămutare întemeiate pe bănuială legitimă (art. 137). Deci, Înalta Curte se consideră supraaglomerată cu cazuri de strămutare și nu agreează ideea că și curțile de apel ar putea soluționa astfel de cereri pe motiv de bănuială legitimă, când se cere strămutarea de la o judecătorie sau un tribunal din circumscripția acesteia. Motivul? – „din rațiuni de evitare a unor conflicte de competență ce s-ar putea ivi din interpretarea motivelor ce stau la baza formulării cererilor de strămutare”. Evident că un asemenea conflict nu se poate ivi. Există doar două motive: bănuială legitimă și siguranță publică. Pentru acesta din urmă este competentă numai Înalta Curte, iar pentru bănuială legitimă este competentă tot ea, dar numai dacă strămutarea se cere de la curtea de apel. Deci, de unde conflictul? Poate doar să dispară unul din argumentele care justifică ceea ce se clamează în permanență: supraaglomerarea instanței supreme. Dar oare nu este benefică reducerea competenței, sporindu-se timpul ce se poate afecta soluționării recursurilor?

9. Modificarea art. 184 alin. 2, a art. 196 și a art. 487 alin. 1, iar noțiunea de judecători să fie înlocuită cu cea de complet de judecată, astfel cum sunt propuse prin PLPA, în sensul ca și termenul de judecată să fie stabilit aleatoriu, iar noțiunea de judecător să fie înlocuită cu cea de complet de judecată. Noul Cod a schimbat concepția prevăzând că numai completul de judecată este stabilit aleatoriu pentru a-i da posibilitatea de a verifica și dispune regularizarea cererii în condițiile art. 195. De-abia după aceea, judecătorul (adică completul de judecată), constatând că sunt îndeplinite cerințele legii, dispune comunicarea cererii, depunerea întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare, iar apoi fixează primul termen de judecată. Deci este cu totul altă gândire, care presupune desigur modificarea sistemului ECRIS, aspect care s-a discutat, în prezența unui președinte de secție al Înaltei Curți, cu conducerea Ministerului Justiției și a Departamentului informatic. Dar Înalta Curte dorește abandonarea unei noi concepții și păstrarea sistemului ECRIS actual, iar în privința art. 196 este hazliu să soliciți înlocuirea peste tot a noțiunii de judecător cu cea de complet de judecată, neținând seama de faptul că textul este situat la judecata în prima instanță când „completul de judecată” este format, spune art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, spre mirarea ironică a domnului profesor Ion Deleanu, „dintr-un judecător”.

10. Se propune abrogarea art. 233, potrivit căruia, „la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluționat într-un termen optim și previzibil. Durata astfel estimată va fi consemnată într-o încheiere”, pentru ca în alin. 2 să se precizeze că pentru motive temeinice, ascultând părțile, judecătorul va putea reconsidera durata stabilită inițial. Care este motivul Înaltei Curți? – o estimare nu depinde doar de activitatea judecătorilor, ci și de conduita procesuală a celorlalți participanți, iar durata depinde de mai mulți factori care nu pot fi evaluați la primul termen. Critica Înaltei Curți este nejustificată deoarece art. 233 arată în mod expres că judecătorul estimează ținând seama de diferiți factori și de părerea părților, iar durata poate fi reconsiderată. Pe de altă parte, Înalta Curte nu ține seama că art. 6 alin. 1 din noul Cod prevede ca principiu fundamental faptul că orice persoană are, între altele, și dreptul la judecarea cauzei sale într-un termen optim și previzibil. De ce s-a ales această soluție? Pentru că încă din anul 2004 Consiliul Europei, prin Comisia Europeană pentru Eficacitatea Justiției, a stabilit că „termenul rezonabil” la care se referă și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. 3 din Constituție și art. 10 din Legea nr. 304/2004, este baza limită care separă încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de neîncălcarea acesteia și care nu poate fi considerat ca un rezultat suficient dacă este atins, ci obiectivul care trebuie urmărit într-un sistem juridic este judecarea cauzei într-un termen optim și previzibil. Dar acest lucru nu poate fi numai proclamat teoretic, ci trebuie însoțit de texte concrete, cum este art. 233, care să arate modalitățile în care se poate stabili termenul optim și previzibil pentru fiecare cauză. Pentru Înalta Curte este însă mai simplu să propună abrogarea și să rămână un principiu declarat doar, fără a face niciun efort pentru aplicarea sa în practică.

Înalta Curte, făcând această propunere, nu a ținut seama nici de prevederile art. 711 din PLPA, potrivit cărora Plenul Consiliului Superior al Magistraturii va adopta standarde de timp privind durata optimă de soluționare a cauzelor pentru fiecare categorie sau tip major de cauze, ce se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I și pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii. Nu putem spune că noi suntem întru totul de acord cu această soluție, dar reflectă cel puțin preocuparea de a găsi o soluție, nu intenția de a abandona noul de dragul rutinei și inerției.

11. Propunerea ca cercetarea procesului să se facă în ședință publică sau, după caz, în camera de consiliu (art. 235 alin. 1), nu ține seama de specificul etapei cercetării, care se dorește o etapă de lucru efectiv, de conlucrare între judecător și părți, avocații lor, experți, nu un „desert” pentru publicul care dorește să se amuze în sala de ședință. Înalta Curte invocă art. 17 din Cod, care consacră principiul publicității, dar tocmai acest text, ca și art. 127 din Constituție îngăduie și excepții. Pe de altă parte, art. 235 alin. 2 dispune că în căile de atac cercetarea procesului, dacă este necesară, se face în ședință publică.

12. Propunerea de modificare a art. 395 alin. 2, în forma din PLPA, în sensul ca minuta să fie semnată nu numai de judecător, ci „și, după caz, de magistratul asistent”, pe motiv că „La Înalta Curte de Casație și Justiție, magistratul asistent face parte din complet și participă cu vot consultativ în compunerea completului de judecată” reflectă, pe de o parte, necunoașterea legii, iar, pe de altă parte, confuzia dintre „compunerea completului” și „constituirea completului”. Într-adevăr, potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, la Înalta Curte, „completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiași secții”. Deci aceasta înseamnă compunerea completului și judecătorii care decid și semnează minuta. Faptul că art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prevede că magistrații-asistenți care participă la ședințele de judecată au ca atribuții, între altele, să participe cu vot consultativ la deliberări și să redacteze hotărâri, „conform repartizării făcute de președinte pentru toți membrii completului de judecată” nu schimbă situația și nici nu modifică dispoziția din Legea nr. 304/2004 care stabilește alcătuirea completului.

Votul său consultativ nici nu trebuie să se reflecte în minută, el poate constitui un reper pentru judecătorii care alcătuiesc completul. Dacă legiuitorul ar fi dorit altfel, ar fi procedat ca și în cazul asistenților judiciari, care potrivit art. 55 din Legea nr. 304/2004, intră în compunerea completului și deși au vot consultativ la deliberări, opinia lor se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează. Se întâmplă așa în cazul magistraților-asistenți? Evident că nu, din moment ce nu există bază legală. Deci ei nu intră în „compunerea” completului, ci în „constituirea” completului sau a instanței, cum se mai spune.

13. Propunerea de modificare a art. 400 alin. 6, art. 404; art. 408 alin. 1, art. 415 alin. 2, art. 507 alin. 6 și art. 1049 alin. 3 în sensul ca hotărârile secțiilor să fie definitive în cazul în care în fața lor se renunță la judecată, se renunță la însuși dreptul subiectiv, se suspendă judecata, se constată perimarea sau se atacă hotărârea dată în revizuire pe motiv de hotărâri potrivnice, se atacă încheierea prin care s-a dispus restituirea cauțiunii reflectă aroganța Înaltei Curți de Casație și Justiție față de justițiabili și legalitate. Adică judecătorii de la secții nu pot greși? Practica demonstrează că dimpotrivă, din păcate de prea multe ori, și la acest nivel se săvârșesc greșeli. Și ele trebuie remediate, pentru că art. 16 alin. 1 din Constituție prevede că „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, iar în alin. 2 se precizează că „nimeni nu este mai presus de lege”.

Argumentul că cele două complete de 5 judecători au o competență specială și limitativă este inexact și dorește să inducă în eroare. Potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, aceste complete în materie civilă judecă „alte cauze date în competența lor prin lege, precum și ca instanță disciplinară”. Noul Cod de procedură civilă viza tocmai să dea conținut acestei dispoziții, adică să stabilească atribuții pentru aceste complete care nu au o competență „limitativă”, ci au competența prevăzută de lege. Nici argumentul supraaglomerării acestor complete nu poate fi primit, deoarece din dezbaterile în comisie a rezultat că sunt nesemnificative cazurile în care în fața secțiilor Înaltei Curți se renunță la judecată, la drept, se suspendă judecata, se constată perimarea etc. Dar important, chiar și pentru grija/atenția judecătorului, este principiul că eventuala greșeală se poate îndrepta.

14. Referitor la propunerea de abrogare a art. 451 alin. 3, în sensul de a nu se mai îngădui exercitarea din nou a căii de atac în cazul în care a fost respinsă ca inadmisibilă, deși partea s-a conformat mențiunii din hotărârea atacată, este de observat că în alin. 1 și 2 s-a consacrat principiul legalității căii de atac, deci calea de atac o dă legea, și nu judecătorul, și mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia (mențiune obligatorie potrivit art. 419 alin. 3), nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. S-a introdus însă acest corectiv din alin. 3: dacă totuși partea s-a orientat după hotărârea judecătorului, și nu după lege, să nu sancționăm partea, ci să-i dăm posibilitatea să exercite din nou calea de atac, dar de data aceasta cea prevăzută de lege. Este un mijloc de a corecta greșeala judecătorului care poate avea consecințe grave asupra părții. Părerea Înaltei Curți că așa ceva nu poate fi admis ar fi valabilă dacă legea nu prevedea în mod expres această soluție, astfel cum se întâmplă în prezent. Nici teama că ar genera procese la nesfârșit nu este un argument care să fie primit în lipsa unor cercetări statistice.

15. Propunerea de abrogare a art. 485, care reglementează recursul incident și recursul provocat, cu motivarea că ar duce la celeritatea judecății și că nu se justifică în condițiile în care recursul poate fi exercitat numai prin avocat/consilier juridic, demonstrează că nu s-a înțeles rolul acestor recursuri speciale. Prin proiectul Legii nr. 59/1993 s-a propus reintroducerea în cod a actualelor texte din art. 293 și 2931, care reglementau aderarea la apel (apelul incident și apelul provocat. Parlamentul nu le-a înțeles rostul și au fost îndepărtate din cod, dar în practica judiciară s-a simțit lipsa lor și au fost introduse în cod prin O.U.G. nr. 138/2000. După aceea, practica a demonstrat că uneori și în recurs se poate ivi necesitatea folosirii lor și s-a încercat acest lucru, în temeiul actualului art. 316 (dispozițiile de la apel se aplică și în fața instanței de recurs), chiar în fața Înaltei Curți, dar tentativa a fost respinsă pe motiv că nu se aplică și în recurs aceste texte de la apel. Să vii acum și să ceri abrogarea, deși recursul incident și provocat este reglementat și în alte legislații (vezi de ex. Franța), iar tu l-ai și respins pe motiv că nu ai texte ni se pare o abordare care nu poate fi primită, ca să nu spunem altfel.

16. Eliminarea art. 487 alin. 2 teza a doua, în sensul că raportul trebuie întocmit în 30 de zile de la repartizarea dosarului, deoarece față de introducerea procedurii filtrului de recurs presupune redimensionarea corespunzătoare a schemei de personal. Presupunem că nu s-a înțeles textul sau să fie doar fuga de responsabilitatea întocmirii raportului? Completul de filtru este format din 3 judecători și are, desigur, atașat și un magistrat-asistent. Toate dosarele primite de un complet de filtru se împart la 4 și fiecare întocmește raport într-un număr de dosare. Raportul nu se elaborează în colectiv, ci numai se dezbate în complet. Deci soluția nu ni se pare că ar conduce la o redimensionare a schemei de personal, ci la o distribuire echitabilă și echilibrată între președintele completului, ceilalți doi judecători și magistratul-asistent.

17. Modificarea alin. 2 pct. 1 din art. 497, în sensul de a nu se putea exercita contestația în anulare pe motiv de necompetență absolută sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, dacă excepția a fost invocată și instanța de recurs a respins-o, urmând să rămână numai ipoteza în care instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra excepției. Instanța supremă susține că nu este permis așa ceva și că ar genera procese la nesfârșit, argumente care nu sunt de primit pentru că este singura modalitate prin care se poate îndrepta respingerea greșită de către instanța de recurs a unei asemenea excepții. Recurs nu se mai poate face, dar nici nu poate rămâne o soluție evident greșită. Dacă la formularea propunerii s-ar fi examinat chiar situația de la Înalta Curte, s-ar fi putut observa, uneori și cu ajutorul semnalelor din doctrină, că au existat cazuri în care s-a invocat fie necompetența absolută, fie incompatibilitatea și instanța de recurs a respins vădit nefondat aceste excepții, închizând orice cale de corectare a greșelii. În reglementarea nouă contestația în anulare trebuie să fie soluționată de alți judecători decât cei care s-au pronunțat în recurs și poate exista speranța de imparțialitate și de pronunțare a unei soluții corecte.

18. În legătură cu modificarea art. 512 și 513, Înalta Curte dorește să limiteze și mai mult accesul la ea, stabilind competențe și pentru tribunale și Curți de apel, fie la secții, fie în adunarea tuturor judecătorilor, neținând seama de faptul că potrivit Constituției, Înalta Curte de Casație și Justiție are menirea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii la nivelul întregii țări, iar soluția este aceeași și în țările în care există o asemenea procedură sau una similară. Numai provenind de la Înalta Curte, dezlegarea dată problemei de drept poate fi obligatorie pentru toate instanțele judecătorești. Cu privire la observația punctuală de la art. 513 alin. 10, de a nu se comunica raportul părților pe motiv că procedura este necontencioasă și că fiind o problemă de drept nu implică contradictorialitate la nivelul Înaltei Curți, iar părțile își spun părerea în fața instanței care face sesizarea denotă din nou aroganța instanței supreme. Faptul că judecata se face fără citare nu înseamnă automat lipsă de contradictorialitate, ea are loc pe baza actelor scrise. Iar punctul de vedere al părților în fața instanței care face sesizarea nu are în vedere și raportul, care se întocmește ulterior. Să fie raportul infailibil? Nu poate pune probleme din partea părților, mai ales că ele vor răspunde prin avocați/ consilieri juridici? Credem că propunerea este cu totul nejustificată.

19. Propunerea de abrogare a întregului titlu IV (art. 515-519) referitor la Contestația privind tergiversarea procesului, vădește grave lacune în cunoașterea jurisprudenței CEDO și a justificării reglementării acestei instituții. Încă din anul 2000 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 26 octombrie 2000[3], pronunțată în cazul Kudla c. Poloniei, a înăsprit exigențele în raport cu cerința ca procesul să fie soluționat într-un termen rezonabil, decizând că printr-o durată excesivă a procedurilor se încalcă art. 6, iar ca urmare a faptului că reclamanții nu au avut la dispoziție o cale de recurs intern eficient, se încalcă și art. 13 din Convenție. În Italia a fost adoptată Legea Pinto[4], în România s-au făcut doar propuneri generale[5], în Ungaria s-a reglementat o cale de recurs intern care a fost avută în vedere și la elaborarea noului cod. În acest context este greu de înțeles cum Înalta Curte de Casație și Justiție propune abrogarea acestui mijloc procesual, ca și cum nu ar exista suficiente condamnări ale României la CEDO. Iar argumentele sunt false și puerile: generarea multor procese, încălcarea independenței judecătorilor, faptul că la Înalta Curte plângerea o soluționează un alt complet. Nu se ține seama că sunt reglementate expres cazurile în care se poate face contestația, că ea se rezolvă de chiar completul învestit cu judecarea cauzei, că nici judecata ei și nici a plângerii nu suspendă soluționarea cauzei. Nu contează grija cu care s-a reglementat instituția pentru a se evita abuzurile, este mai bine să rămânem ca și până acum, fără niciun mijloc de reparare a situațiilor de tergiversare a judecății. Dacă nu am fi văzut scrisă această propunere nu puteam crede că ea provine de la instanța din vârful sistemului puterii judecătorești.

20. Propunerea de abrogare a art. 604 alin. 1, astfel cum apare în PLPA, și revenirea la forma din cod, în sensul că acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale să nu fie soluționată de completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanță (1 judecător), ci de completul prevăzut de lege pentru judecarea recursului (3 judecători) nu ar fi fost făcută dacă întregul text, în diferitele lui forme, era examinat mai atent. Este adevărat că jurisprudența instanței supreme în privința calificării acțiunii în anulare a fost contradictorie, dar doctrina, în majoritate, s-a exprimat în sensul că nu este o cale în atac, ci o acțiune, care se judecă în primă și ultimă instanță[6], iar legiuitorul a înlăturat orice controversă prin Legea nr. 219/2005, prevăzând că în toate cazurile privind hotărârea arbitrală acțiunea în anulare se judecă în completul prevăzut pentru judecător în primă instanță, iar recursul în completul prevăzut pentru această cale de atac. Aceasta este și soluția care se propune prin PLPA, secția a II-a civilă declarându-se de acord. Dar secția I civilă propune abrogarea și păstrarea soluției din noul Cod, adică 3 judecători. Această soluție putea fi acceptată inițial deoarece curtea de apel se pronunță în primă și ultimă instanță, hotărârea nefiind susceptibilă de recurs. În urma dezbaterii publice s-a decis însă, față de criticile aduse soluției, ca hotărârile curții de apel date în soluționarea acțiunii în anulare să fie supuse recursului (art. 604 alin. 4 în forma din PLPA). Or, în aceste condiții nu se putea ca și acțiunea în anulare, și recursul să fie judecate în complete de câte 3 judecători. Este ceea ce nu au observat autorii notei.

* * *

Am invocat și voi invoca în continuare și la cursuri, și în lucrări ca argument de autoritate deciziile Curții Constituționale și hotărârile instanțelor judecătorești, îndeosebi deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție. Am luat poziție în sprijinul judecătorilor[7] și o voi face și pe viitor ori de câte ori voi avea ocazia. Dar, când a fost cazul, am și criticat și voi continua să critic și deciziile Curții Constituționale[8], și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceasta cred că este menirea unui cadru didactic, a unui cercetător. Nu înseamnă nicidecum lipsă de respect pentru aceste instituții de vârf. Nota însă pe care am analizat-o în aceste rânduri – și nu m-am referit decât la propunerile legate de Noul Cod de procedură civilă, nu și la propunerile vizând alte acte normative – a fost însă într-adevăr șocantă[9]. Nu mă așteptam ca la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție să se manifeste atâta superficialitate și lipsă de voință pentru nou, pentru sporirea calității actului de justiție. Sper totuși să fie vorba de un simplu accident, trecător, care să nu impieteze asupra speranței pe care trebuie să o avem că justiția poate fi înfăptuită corect în ciuda tuturor greutăților.

Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU
Facultatea de Drept a Universității din București

* mulțumim Revistei Române de Drept Privat nr. 1/2012

Cuvinte cheie: Codul civil, Codul de procedura civila, judecatori, noul cod civil, Revista Romana de Drept Privat, Viorel Mihai CIOBANU

Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, detalii aici!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Puteţi prelua gratuit în website-ul dumneavoastră fluxul de noutăţi JURIDICE.ro:
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro

Newsletter JURIDICE.ro

Am citit, am înţeles şi sunt de acord cu Politica privind protecţia datelor şi condiţiile procesatorului de newsletter Privacy Policy

Da, vreau să primesc newsletter

Abonare

Login | Nu aveti cont? Click aici pentru abonare!