Reductibilitatea clauzei penale
2 mai 2012 | JURIDICE.ro, Elena -Mihaela ENACHELegea permite părţilor să stabilească ele însele cuantumul despăgubirilor pentru situaţia neexecutării culpabile a obligaţiilor. Este astfel realizată o evaluare convenţională printr-o stipulaţie ce poartă denumirea de clauză penală.
Scopul clauzei penale este de a înlătura dificultăţile aprecierii în justiţie a cuantumului daunelor – interese, având în vedere şi faptul că evaluarea prejudiciului la momentul producerii sale poate fi costisitoare şi dificilă. De asemenea, creditorul este în cunoştinţă de cauză cu privire la forma reparaţiei şi la valoarea despăgubirilor ce le va obţine.
În Noul Cod civil, temeiul juridic al clauzei penale îl constituie art.1.538 alin. (1) ce prevede „clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale”[1].
În principiu, Noul Cod civil nu schimbă regimul juridic al clauzei penale, prin raportare la vechea reglementare, ci doar sistematizează într-un mod coerent normele privitoare la această instituţie. Există însă unele modificări notabile, una dintre ele vizând posibilitatea instanţei de judecată de a reduce clauza penală în cazul în care aceasta este vădit excesivă.
Problema reducerii clauzei penale în Codul civil anterior
În reglementarea anterioară și în acord cu practica judiciară constantă[2], instanţa nu putea reduce cuantumul clauzei penale. Potrivit art.1087 din vechiul C.civ., “când convenţia cuprinde că partea care nu va executa va plăti o sumă oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda celeilalte părţi o sumă nici mai mare, nici mai mică”. Singura excepţie exista în caz de executare parţială a obligaţiei, cu amendamentul că instanţa avea facultatea, iar nu obligaţia reducerii penalităţii[3], căci potrivit art. 1070 din vechiul Cod civil, “penalitatea poate fi împuţinată de judecător(…)”. Prevederile acestui articol se interpretau prin prisma art. 1.101 vechiul C.civ. care condiţionau valabilitatea plăţilor parţiale de acceptarea creditorului. Prin urmare, art. 1070 se aplica numai când creditorul accepta plata parţială făcută de debitor ori când asemenea plată era permisă prin contract[4].
Astfel cuantumul daunelor–interese stabilit prin clauza penală, era, potrivit art. 1087 din vechiul Cod civil, nemodificabil, postulându-se explicit şi imperativ regula intangibilităţii judiciare a clauzei penale, instanţele ataşându-se fără rezerve interdicţiei prevăzute de lege[5]. Evident, avem în vedere situaţia în care a fost stipulată o clauză penală, fără a exista o altă prevedere contractuală prin care părţile au prevăzut posibilitatea limitării penalităţilor.
În literatura de specialitate[6] s-a considerat că soluţia din Codul civil din 1864 era rămasă în urmă faţă de cea pe care o găsim în alte sisteme de drept cum ar fi cel italian sau cel elveţian, ce recunosc judecătorului posibilitatea de a interveni, atunci când aceasta se impune, pentru a modifica în sensul creşterii sau al micşorării cuantumului clauzei penale convenite de părţi. În acelaşi sens a procedat şi legislatorul francez. Dispoziţiei cuprinse în art. 1152 C.civ. francez ce stipulează că în principiu nu poate fi mărită sau micşorată suma convenită de părţi drept clauză penală, i s-a adăugat un nou alineat[7], potrivit cu care judecătorul poate – chiar din oficiu – să modereze sau să mărească penalitatea convenită de cocontractanţi dacă aceasta este în chip manifest excesivă sau derizorie. Aşadar, în Franţa, principiul intervenţiei judecătorului în sensul posibilităţii modificării clauzei penale este considerată de ordine publică[8], părţile neputând înlătura prin convenţia lor această putere ce i-a fost conferită de lege[9].
În doctrina clasică[10] s-a apreciat că soluţia din legislaţiile altor state privitoare la posibilitatea intervenirii judecătorului, deşi echitabilă, încalcă însuşi scopul pentru care a fost instituită clauza penală şi anume înlăturarea apelului la justiţie pentru fixarea daunelor. Dacă s-ar fi admis ca instanţa să poată reduce clauza penală, aceasta nu şi-ar mai fi îndeplinit rolul său esenţial – de a constrânge la executarea obligaţiei – întrucât nu ar mai fi reprezentat o ameninţare pentru debitor[11]. Ea nu ar mai fi fost utilă, deoarece, indiferent de cuantumul clauzei penale, în caz de neexecutare debitorul ar fi fost obligat doar la valoarea prejudiciului, sumă pe care oricum ar fi datorat-o şi în lipsa clauzei penale.
Reductibilitatea clauzei penale în Noul Cod civil
Din economia art. 1538 N.C.civ. deducem regula potrivit căreia în caz de neexecutare, debitorul datorează penalitatea prevăzută în contract. De la această regulă, legiuitorul a dispus două excepţii: 1. reducerea ei când obligaţia principală a fost executată în parte, iar executatea a profitat creditorului; 2. reducerea ei când clauza penală este excesivă, instanţa constatând că penalitatea este mult disproporţionată faţă de prejudiciul pe care părţile l-ar fi putut anticipa la încheierea contractului.
Observăm că ambele excepţii rămân la aprecierea instanţei, aceasta nefiind obligată să procedeze la reducerea penalităţilor. Prima excepţie reprezintă o reiterare a art. 1070 coroborat cu art. 1.101 din vechiul Cod civil.
Cu privire la a doua excepţie de la regula enunţată, art. 1.541 alin.(1) lit.b) N.C.civ. prevede că instanţa poate reduce penalitatea în mod excepţional, atunci când este mult disproporţionată faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, iar alin.(2) stipulează că penalitatea astfel redusă trebuie, totuşi, să rămână superioară obligaţiei principale. Legiuitorul a vizualizat astfel în clauza penală un profund caracter punitiv, care în opinia noastra va prevala caracterului reparatoriu în noua reglementare.
Opinăm că, în orice caz, noile dispoziţii vor naşte discuţii şi practică judiciară neunitară, întrucât legiuitorul nu a definit termenul de „excesiv”, ceea ce înseamnă că va rămâne în sarcina instanţelor să facă o astfel de apreciere. Într-o soluţie dată înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, s-a considerat că o clauză penală de 6% pe zi întârziere în materie comercială nu constituie clauză penală excesivă[12], în timp ce tribunalele arbitrale au considerat că o valoare de 1% pe zi întârziere înfrânge flagrant nivelul clauzelor penale obişnuite şi rezonabile prevăzute de diverse dispoziţii legale.
În literatura de specialitate anterioră noului cod[13] s-a afirmat că depăşirea prejudiciului nu trebuie să fie mai mare de 25-30% în contractele civile şi 30-40 % în contractele în care caracterul lucrativ este pregnant (cele dintre profesioniști). Sau, în orice caz, reducerea clauzei penale ar trebui făcută la o limită rezonabilă, eventual dublul valorii prejudiciului produs[14]. Reamintim însă că Noul Cod civil prevede că penalitatea trebuie considerată mult disproporţionată în raport de prejudiciul pe care părţile l-ar fi putut prevedea la încheierea contractului, iar nu ţinându-se cont de prejudiciul efectiv suferit. În practica judiciară franceză[15], a fost ales, din contră, tocmai acest din urmă criteriu. Instanţele din Franţa au în vedere, în același timp, penalităţile stipulate în mod obișnuit în acelaşi tip de contracte, precum şi cauza obligaţiei cu clauză penală. Putem observa astfel că în reglementarea franceză, analizarea clauzei penale sub aspectul excesivităţii ne aminteşte despre evaluarea judiciară, ceea ce subliniază un veritabil caracter reparatoriu.
Reglementarea din Noul Cod civil face abstracţie de prejudiciul efectiv suferit. Considerăm că raţiunea legiuitorului a fost de a sublinia caracterul preponderent punitiv al penalităţii, fără a obliga creditorul să facă dovada unui lucru pe care ambele părţi au voit să îl înlăture : proba prejudiciului, astfel cum se întâmplă în legislaţia franceză. De altfel, art. 1538 alin. (4) prevede: creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.
Ȋn funcţie de circumstanţe, părţile contractuale îşi pot cunoaşte sau nu slăbiciunile de piaţă. O neexecutare a obligaţiilor uneia dintre părţi poate conduce uneori la intrarea în insolvenţă a celeilalte, ceea ce produce prejudicii în lanţ. Creditorul ar putea dori astfel să se asigure de buna-credinţă a cocontractantului cu privire la plată, iar o penalitate apăsătoare poate determina debitorul să-şi execute obligaţia. Astfel, aceeaşi penalitate poate fi echitabilă într-un contract, pe baza unor considerente subiective ce derivă exclusiv din raporturile dintre părţi, şi excesivă în alt contract. Legiuitorul nu a stabilit criterii limitative, ci unul generic : prejudiciul pe care părţile l-ar fi putut prevedea la încheierea contractului. Alături de acest criteriu în funcţie de care se stabileşte excesivitata penalităţii stipulate, există şi condiţia imperioasă a unei disproporţii vădite între cele două elemente supuse comparaţiei de către instanţa de judecată : prejudiciul previzibil şi penalitatea.
Din dispoziţia potrivit căreia „instanţa nu poate reduce penalitatea” (art. 1.541 alin.1 N.C.civ), am putea fi tentaţi, apelând la o interpretare per a contrario, să conchidem ca ea poate fi majorată, instanţa putând conferi despăgubiri mai mari decât cele prevăzute. În realitate însă, spre deosebire de intervenţia legiuitorului francez care prevede expres posibilitatea majorării clauzei penale când ea este derizorie [16], legiuitorul român a ales pe cale de excepţie de la art. 1538 N.C.civ. doar reducerea acesteia[17].
Fiind astfel vorba de norme de excepţie, vor fi interpretate restrictiv în acord cu principiul exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis. Pentru aplicarea acestei reguli nu mai este necesar să apelăm la tradiţia dreptului roman, ci la normele dreptului pozitiv. În virtutea art. 10 N.C.civ.,„ legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”[18].
În literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil[19] au fost evocate în general şi propuneri de lege ferenda în vederea majorării clauzei penale când aceasta este insuficientă, modică, simetric după cum o şi poate micşora când este excesivă. Pentru argumentele enunţate deja, apreciem că ele nu au prins contur în cuprinsul noii reglementări.
De asemenea, dacă în legislaţia franceză s-a prevăzut expres că judecătorul poate interveni „chiar şi din oficiu”, acest lucru nu s-a realizat în cazul Codului civil român. Considerăm însă că instanţa de judecată se poate sesiza din oficiu cu privire la disproporţia vădită a penalităţii şi să o reducă. Intervenţia instanţei din oficiu reiese dintr-o interpretare sistematică a normelor ce reglementează clauza penală. Dacă la art. 1.538 legea vorbeşte despre conduita părţilor, „creditorul poate cere…”,”debitorul nu se poate libera”,”creditorul este îndreptăţit”, ceea ce sugerează disponibilitatea părţilor, la art. 1.541 legiuitorul prevede că „instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când (…)”, ceea ce sugerează tocmai rolul activ, adică posibilitatea de a cenzura din oficiu penalitatea excesivă. Legiuitorul face abstracţie de o solicitare a debitorului, deci de principiul disponibilităţii, incluzând în puterea rolului activ intervenţia instanţei. Dincolo de o interpretare sistematică, din dispoziţia art. 1.541 alin.(3) ce prevede că „orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă”, reiese caracterul imperativ, de ordine publică al normelor ce reglementează reducerea clauzei penale. Aşadar, caracterul de excepţie al reducerii clauzei penale nu reflectă, în opinia noastră, numai nuanţe de drept substanţial, ci şi de drept procesual.
Menţionăm că atunci când părţile au deghizat o clauză limitativă de răspundere sub forma unei clauze penale, stabilind o limită derizorie a daunelor-interese, clauza penală poate fi anulată în măsura în care limitează în mod ilegal răspunderea contractuală, cum ar fi, spre exemplu, în cazul neexecutării datorate intenţiei sau culpei grave[20]. De altfel, Noul Cod civil prevede expres în acest sens că nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă. (art. 1.355. alin.1). Fiind nulă clauza penală deghizată, creditorul îşi va putea acoperi prejudiciul apelând la evaluarea judiciară.
Problema aplicării legii în timp
Potrivit art. 6 alin. (2) din N.C.civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011, “actele și faptele juridice încheiate ori, dupa caz, săvâșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a savârsirii ori producerii lor.” În aceeași ordine de idei, art. 115 din legea de punere în aplicare prevede: “clauza penală convenită după intrarea în vigoare a Codului civil produce efectele prevăzute de acesta, indiferent de data nașterii obligaţiei principale.”
În literatura de specialitate recentă[21], s-a arătat generic că în frecvente cazuri noul Cod civil rezolvă o problemă controversată, oferind una dintre soluţiile date în jurisprudenţă sau în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare. Într-un asemenea caz, chiar şi pentru situaţiile născute anterior s-ar putea da soluţia la care s-a oprit noua reglementare (şi chiar este recomandabil în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă), fără a se putea reproşa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi, însă soluţia un poate fi motivată pe dispoziţiile legii noi, ci pe argumentele deduce din vechea reglementare.
Sugestia arătată este întemeiată şi în deplină concordanţă cu imperativul dat de jurisprudenţa CEDO ce reclamă statelor să emită norme juridice accesibile şi previzibile. Situaţia reducerii clauzei penale a reprezentat însă pentru vechea reglementare o problemă controversată mai degrabă în doctrină, căci practica judiciară a fost unanimă în a refuza, în lipsa unui temei, reducerea acesteia, excepţie făcând situaţia prevăzută de art. 1070 din vechiul cod. Pentru acest motiv şi pornind de la dispoziţiile tranzitorii privind aplicarea legii în timp, apreciem că în cazul unei clauze penale stipulate înainte de data de 1 octombrie 2011, instanţa nu va putea reduce clauza penală decât în cazul aplicării art.1070 din vechiul Cod civil.
Pentru clauza penală stipulată după această dată, indiferent de data naşterii obligaţiei principale, instanţa poate interveni în sensul reducerii acesteia în condiţiile art. 1541 N.C.civ.
[1] În art. 1.066 din vechiul Cod civil clauza penală era definită drept “aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i”.
[2] Î.C.C.J., s.com., decizia nr. 671/2006, în “Revista de Drept Comercial”, nr. 12/2006, pp.157-162, C.S.J., s.com., decizia .nr.4 /2000, în “Revista de drept comercial” nr. 9/2001, p. 162, Trib. Bucureşti, decizia nr. 791/1996, în C.Turianu, Contracte civile speciale. Practică judiciară adnotată, Ed. All Beck, Bucureşti 2000, p. 39.
[3] C.Toader, R.Popescu, M.Nicolae, B.Dumitrache; Coordonatori : C.Bîrsan, Gh.Beleiu, Fr.Deak, Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă 2009 – 2010, ed. revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2009, p. 279.
[4] A.Sebeni, Scurte observaţii asupra clauzei penale, în “Analele Universităţii Bucureşti”, Nr. I / 2003., p. 61.
[5] I. Deleanu, S. Deleanu, Consideraţii privind clauza penală, “Pandectele Române“ – Supliment, Ed. Rosetti, Bucureşti 2003., p. 114.; A. Corhan, Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1999, p. 77.
[6] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2008 p. 346, nota 4.
[7] L.n 85-1097, 11 oct. 1985, art 1er.
[8] Pentru detalii, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munk, Drept civil. Obligaţiile, traducere de D. Dănişor, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti 2010, p. 570 şi următ.; B. Hess-Fallon, A.M. Simon, Droit civil, 5e édition,Dalloz, Paris 1999, pp. 281-282.
[9] În practica judiciară franceză s-a arătat că pentru a aprecia caracterul excesiv al clauzei penale, instanţa trebuie să se raporteze la data hotărârii judecătoreşti (Cass. 1re civ., 19 mars 1980, Cour d’Appel de Paris, arrêt du 8 septembre 2006, www.legifrance.gouv.fr;accesat la data de 1.06.2011) şi să ţină cont de scopul clauzei penale (Cass. 1re civ., 3 janv. 1985.) De asemenea, încalcă art. 1152 C.civ. fr. decizia instanţei care, apreciind asupra faptului că o clauză penală nu are un caracter excesiv, reţine că acest caracter trebuie apreciat în raport cu momentul la care penalitatea era exigibilă, iar nu la momentul ulterior când plăţile parţiale au scăzut cuantumul datoriei.(Cass. 1er civ. 10 mars 1998). A se vedea L. Leveneur , Code Civil 2009, LexisNexis Litech, Paris 2009, pp.738 – 739. Caracterul excesiv al clauzei penale se apreciază după un criteriu obiectiv prin compararea prejudiciului efectiv suferit şi penalităţile prevăzute(Cass com. 7 novembre 1978, Sté Bail-Équipement, GP 2 mars 1979, som. disponibil pe: www.legifrance.gouv.fr, accesat la data de 1.10.2011), în funcţie de penalităţile stipulate în general în acelaşi tip de contracte(Cass., 16 juin 2004, www.legifrance.gouv.fr accesat la data de 1.11.2011).
[10] C. Hamangiu, I.Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, ediţie îngrijită de D. Rădescu, vol. II, Ed. All, Bucureşti 1997, p.337. Soluţia a făcut obiectul şi opiniei doctrinei clasice franceze. A se vedea F. Laurent, Principes de droit civil francais, Tome XVII, Bruxelles, Bruylant – Christophe & C ie, Libraires -Éditeurs, 1878, p. 456.
[11] M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, ed. îngrijită de G.Bucur, M. Florescu, Ed. All Beck, Bucureşti 1998, p. 433.
[12] Î.C.C.J., s.com., Decizia nr. 671/2006, în “Revista de Drept comercial”, Nr. 12/2006, p. 157-162.
[13] M. Dumitru, Reevaluarea judiciară a clauzei penale, op.cit. p. 146 şi autorii acolo citaţi.
[14] S.Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial, op.cit.,p 71
[15] A se vedea supra. nota. 9
[16] Art. 1152 C.civ. fr. “ lorsque la convention porte que celui qui manquera de l’exécuter payera une certaine somme à titre de dommages-intérêts, el ne peut être alloué à l’autre partie une somme plus forte, ni moindre. Néanmoins, le juge peut même d’office, modérer ou augmenter la peine qui avait été convenue, si elle est manifestement exessive ou dérisoire. Toute stiulation contraire sera réputée non écrite.“
[17] În acelaşi sens, a se vedea L. Pop, Reglementarea clauzei penale în textele Noului Cod civil, Revista Dreptul nr. 8/2011, p.24.
[18] A se vedea A. M. Atanasiu, A.P.Dimitriu & colaboratorii, Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H.Beck, București 2011, p. 5
[19] I. Deleanu, S. Deleanu, op.cit., p. 132, M. Dumitru Reevaluarea judiciară a clauzei penale, op.cit., p. 149, S. Angheni, Consideraţii teoretice şi practice privind reductibilitatea clauzei penale în dreptul român şi în dreptul comparat, “Revista de Drept Comercial”, Nr. 6/2001, p. 63.
[20] A. Sebeni, Scurte observaţii asupra clauzei penale, în “Analele Universităţii Bucureşti”, nr. I / 2003., p. 60.
[21] G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu 2011, p.23.
Mihaela ENACHE
Avocat stagiar HODOŞ MIHEŢ ŞI ASOCIAŢII
