BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
 
Print Friendly, PDF & Email

Neconstitutionalitatea si inutilitatea dispozitiilor care reglementeaza confiscarea extinsa

07.05.2012 | JURIDICE.ro, Mihai Adrian HOTCA
Abonare newsletter

Abstract: Prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în dreptul penal român a fost introdusă o nouă măsură de siguranţă, şi anume confiscarea extinsă.

În cadrul articolului de faţă vom analiza condiţiile privind aplicarea acestei măsuri de siguranţă.

De asemenea, vom examina dacă normele juridice care reglementează confiscarea extinsă sunt sau nu conforme cu legea fundamentală – Constituţia.

Cuvinte cheie: confiscarea extinsă, neconstituţionalitate, măsură de siguranţă, sancţiune de drept penal, Cod penal.

* * *

Introducere

În partea finală a Legii nr. 63/2012 se precizează că aceasta „transpune în legislaţia naţională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005”.

În art. 2 din Decizia-cadru 2005/212/JAI prevede „(1) Fiecare stat membru ia masurile necesare pentru a-i permite acestuia să confişte, în totalitate sau în parte, instrumentele şi produsele care sunt rezultatul unei infracţiuni, care se pedepsesc cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an, sau bunurile de o valoare corespunzătoare acestor produse.

(2) În ceea ce priveşte încălcările de natură fiscală, statele membre pot recurge la alte proceduri decât cele penale pentru a-l deposeda pe autor de produsele având legătură cu infracţiunea”.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru ia cel puţin măsurile necesare care să-i permită, în condiţiile prevăzute, să confişte în totalitate sau în parte bunurile deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune dintre cele menţionate în cadrul acestui articol.

Conform art. 3 alin. (2) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-i permite acestuia să confişte cel puţin:
a) în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării pentru infracţiunea prevăzută la alineatul (1) care este considerată rezonabilă de către instanţa, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ;
b) în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale similare desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării pentru infracţiunea prevăzută la alineatul (1) care este considerată rezonabilă de către instanţă, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ;
c) în cazul în care se stabileşte că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate şi o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată.

Iar potrivit art. 3 alin. (3) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru poate avea în vedere luarea măsurilor necesare pentru a-i permite acestuia să confişte, în tot sau în parte, bunurile obţinute de asociaţii persoanei respective şi a bunurilor transferate unei persoane juridice asupra căreia persoana respectivă exercită, fie acţionând de una singură, fie în colaborare cu asociaţii săi, o influenţă determinantă. Aceste dispoziţii sunt valabile şi în cazul în care persoana respectivă primeşte o parte importantă din veniturile persoanei juridice.

În expunerea de motive ce a însoţit proiectul Legii nr. 63/2012 se arăta că, deşi în prezent România beneficiază de un cadru legislativ coerent şi cuprinzător, dezvoltat în concordanţă cu standardele internaţionale în materia confiscării produselor infracţiunilor, acest cadru are anumite lacune, raportat la cerinţele europene în materie.

Mai exact, la nivelul legislaţiei interne Decizia-cadru amintită mai sus nu este transpusă în totalitate, lipsind din legislaţia naţională transpunerea art. 3 al actului comunitar, privind confiscarea extinsă. Măsura confiscării extinse trebuie să fie cel puţin una dintre cele trei variante prevăzute la articolul 3 alineatul (2) literele (a), (b) şi respectiv (c). În toate cazurile, aceasta permite confiscarea bunurilor provenind din activităţi infracţionale care nu au legătură directă cu infracţiunea pentru care persoana este condamnată, mai exact, nu este dovedită legătura nemijlocită între infracţiunea care conduce la condamnare şi bunurile care sunt confiscate. Este vorba de un principiu al confiscării extinse a bunurilor condamnatului. Litera (a) vizează bunurile respective în cazul în care acestea provin din activităţi efectuate într-o perioadă anterioară condamnării, în timp ce litera (b) vizează bunurile care provin din activităţi „similare”. În ceea ce priveşte litera (c), aceasta vizează disproporţia dintre valoarea bunurilor şi nivelul venitului legal al persoanei condamnate.

Mai departe de arată că, în condiţiile în care confiscarea extinsă operează exclusiv în proceduri penale, vizează o listă de infracţiuni deosebit de grave şi se aplică exclusiv unei persoane deja condamnate – introducerea confiscării extinse nu este incompatibilă cu prezumţia caracterului licit al averii, cuprinsă la art. 44 pct. 8 din Constituţia României, republicată. Această prezumţie este una relativă, aşa încât ea va fi răsturnată, de la caz la caz, prin administrarea probelor care vor crea convingerea instanţei că bunurile deţinute de persoana condamnată sunt obţinute din săvârşirea de infracţiuni.

În acest context, condiţiile prevăzute în proiect, şi care trebuie dovedite în prealabil, sunt suficiente pentru a răsturna prezumţia fără a se încălca totuşi principiul constituţional amintit.

Procurorul ar fi astfel obligat să probeze doar faptul că o persoană anume, într-un interval de timp, a fost implicată în săvârşirea anumitor infracţiuni, spre exemplu fapte de crimă organizată. Din acel moment, judecătorul poate prezuma că bunurile dobândite sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării care este considerată rezonabilă de către instanţă. În această ipoteză ar reveni persoanei condamnate sarcina probei privind caracterul licit al averii dobândite. Dacă judecătorul ajunge la concluzia că valoarea bunurilor deţinute este disproporţionată în raport cu veniturile legale poate dispune confiscarea acestora de la persoana condamnată.

În continuare se precizează că, în sprijinul celor argumentate în cuprinsul expunerii de motive, poate fi invocată şi constatarea Curţii Constituţionale, care în Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, făcută cu prilejul pronunţării asupra neconstituţionalităţii eliminării prezumţiei dobândirii licite a averii, a arătat şi că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie – Integrarea in Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalităţii.

În finalul expunerii de motive se arată că actul normativ propus urmăreşte transpunerea art. 3 al Deciziei – cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, cu respectarea totodată a principiilor constituţionale privind dreptul de proprietate.

Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra unor iniţiative de revizuire a aceluiaşi text constituţional.

Astfel, prin Decizia nr. 85/1996[1], Curtea s-a pronunţat asupra unei iniţiative de revizuire a Constituţiei prin care se propunea înlocuirea textului care reglementa această prezumţie cu altul având următorul conţinut: „Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate, în concordanţă cu prevederile alin. (1) al art. 41 din Constituţie [în prezent art. 44 alin. (1)], conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumţie se întemeiază şi pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Reţinând că prin propunerea de revizuire se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, în sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, precum şi faptul că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii, iar înlăturarea acestei prezumţii are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate, Curtea a constatat neconstituţionalitatea acestei propuneri.

De asemenea, prin Decizia nr. 148/2003[2], Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii propunerii legislative de modificare a aceluiaşi text, modificare ce viza circumstanţierea prezumţiei dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumţia nu se aplică „pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni”.

Prin Decizia nr. 799/2011, Curtea Constituţională a constatat “că s-a mai pronunţat asupra unor iniţiative de revizuire a aceluiaşi text constituţional, iniţiative care au vizat, în esenţă, aceeaşi finalitate: eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii”[3].

Apoi, cu privire la chestiunea în discuţie, Curtea Constituţională a statuat: “Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia „Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie (s.n.).

Curtea subliniază în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, menţionată, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008, în sensul că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii” (s.n.).

Analizând considerentele Curţii Constituţionale, observăm că aceasta, pe bună dreptate, consideră esenţială (fundamentală) prezumţia privind caracterul licit al dobândirii averii unei persoane.

1. Ce natură are confiscarea extinsă, de lege lata?

Din conţinutul normelor juridice prevăzute în Legea nr. 63/2012 se poate stabili natura juridică a confiscării extinse. Mai exact, această caracterizare a confiscării extinse rezultă din prevederile art. III şi IV din Legea nr. 63/2012.

Astfel, conform art. III din această lege: „Ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la art. 118 din Codul penal, trimiterea se va considera făcută la art. 118 şi 1182 şi ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranţă, trimiterea se va considera făcută şi la confiscarea extinsă”[4].

Includerea confiscării extinse în categoria măsurilor de siguranţă se impune, spunem noi, chiar şi în lipsa unor dispoziţii legale cum sunt cele citate mai sus, deoarece normele juridice care o reglementează au fost introduse în Titlul VI al Codului penal, denumit „Măsurile de siguranţă”.

O primă consecinţă a acestei caracterizări a confiscării extinse o reprezintă incidenţa, în completarea dispoziţiilor speciale, a dispoziţiilor generale privind măsurile de siguranţă. Numai în ipoteza în care există prevederi derogatorii, se vor aplica acestea.

Pe de altă parte, această natură juridică a confiscării extinse face ca măsura de siguranţă analizată să fie considerată sancţiune de drept penal, categorie juridică în care intră, alături de măsurile de siguranţă, pedepsele şi măsurile educative.

2. Condiţiile în care poate fi dispusă confiscarea extinsă

2.1. Prezentarea condiţiilor

Analizând prevederile art. 1182 C. pen. şi pe cele ale art. 111 C. pen., apreciem că măsura de siguranţă analizată poate fi dispusă numai dacă sunt realizate cumulativ următoarele condiţii:

  • Calitatea de infractor a făptuitorului;
  • Condamnarea infractorului;
  • Condamnarea pentru săvârşirea uneia dintre infracţiunile enumerate limitativ de art. 1182 C. pen.;
  • Valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;
  • Convingerea instanţei că bunurile supuse confiscării extinse provin din infracţiuni de natura celor pentru care este condamnat infractorul;
  • Prin dispunerea măsurii de siguranţă să fie înlăturată o stare de pericol şi să se preîntâmpine săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală.

Din conţinutul dispoziţiilor art. 1182 şi cel al art. 111 C. pen. se desprinde principiul personalităţii măsurii de siguranţă a confiscării extinse, ceea ce înseamnă că sancţiunea nu poate fi luată faţă de persoane care au comis simple fapte ilicite, neprevăzute de legea penală. Mai mult, prin derogare de la regula generală, existentă în materia măsurilor de siguranţă,  conform căreia acestea se pot lua şi faţă de persoane care comit fapte prevăzute de legea penală (indiferent dacă îmbracă sau nu haină infracţională), în ceea ce priveşte confiscarea extinsă, pentru a putea fi luată, fapta trebuie să fie infracţiune şi să se pronunţe condamnarea persoanei faţă de care se dispune măsura.

De asemenea, luarea măsurii confiscării extinse nu se poate dispune faţă de alte persoane decât persoana condamnată, care nu au comis infracţiuni, indiferent de relaţia dintre acestea şi persoana infractorului, deoarece sancţiunile de drept penal se aplică numai persoanelor care au nesocotit normele penale de incriminare şi se execută, de asemenea, tot de către acestea.

Dincolo de consideraţiile de ordin juridic, principiul personalităţii sancţiunilor de drept penal este foarte important pentru orice sistem de drept, întrucât este nefiresc şi needucativ ca o sancţiune de drept penal să poată fi dispusă faţă de persoane care nu au avut nici o implicare în săvârşirea unei infracţiuni.

2.2. Analiza condiţiilor confiscării extinse

2.2.1. Calitatea de infractor a făptuitorului

Prima condiţie pentru luarea măsurii confiscării extinse este ca fapta săvârşită de persoana în discuţie să fie infracţiune, cerinţă care presupune calitatea de infractor a persoanei faţă de care urmează a fi luată. Această condiţie se degajă din prevederile art. 1182 alin. (1) C. pen., conform cărora sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art. 118 C. pen., în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre infracţiunile enumerate în conţinutul acestui alineat.

Condiţia ca fapta să fie infracţiune nu va fi socotită îndeplinită dacă este incidentă vreuna dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Într-o asemenea situaţie, luarea măsurii confiscării extinse este exclusă de plano.

În virtutea celor mai sus expuse, urmează ca dispoziţiile generale privind măsurile de siguranţă, prevăzute la art. 111 alin. (2) C. pen. –  conform cărora măsurile de siguranţă se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală – să nu se aplice în ceea ce priveşte confiscarea extinsă.

Regula generală prevăzută în art. 111 alin. (2) C. pen. nu este incidentă în cazul confiscării extinse, deoarece art. 1182 alin. (1) C. pen. derogă de la regulile generale aplicabile măsurilor de siguranţă. De aici reiese că, atâta timp cât fapta nu este infracţiune, nu se va putea dispune confiscarea extinsă. De exemplu, confiscarea extinsă nu poate fi luată în cazul unei persoane iresponsabile (conform art. 48 C. pen.), care a comis o faptă dintre cele menţionate în art. 1182 alin. (1) C. pen.

2.2.2. Condamnarea infractorului

O altă condiţie pentru a putea fi dispusă măsura confiscării extinse este ca infractorul să fie condamnat. Conform art. 1182 alin. (1) C. pen., sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art. 118, în cazul în care persoana în cauză este „condamnată”.

Având în vedere caracterul derogator al dispoziţiilor prevăzute în art. 1182 C. pen., prevederile art. 111 alin. (3) C. pen., potrivit cărora: „Măsurile de siguranţă se pot lua chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă (…)”, nu se vor aplica în ceea ce priveşte măsura confiscării extinse, deoarece fapta nu este suficient să fie infracţiune, ci trebuie realizată şi condiţia ca persoana care a comis infracţiunea – infractorul – să fie condamnată.

Într-adevăr, nu în toate cazurile în care o faptă este infracţiune, persoana care a comis-o este condamnată. Printre situaţiile care împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare, faţă de o persoană care a săvârşit o infracţiune, trebuie incluse şi cauzele care înlătură răspunderea penală. Spre exemplu, prescripţia răspunderii penale.

Conform art. 345 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Având în vedere dispoziţiile art. 345 alin. (3) C. proc. pen., vom spune că situaţiile în care se pronunţă condamnarea unei persoane, presupun atât realizarea condiţiilor prevăzute de art. 345 alin. (2) C. proc. pen., cât şi inexistenţa cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen. (situaţii în care se pronunţă achitarea sau încetarea procesului penal).

Conform art. 345 alin. (3) C. proc. pen., achitarea sau încetarea procesului penal se pronunţă potrivit art. 11 pct. 2 C. proc. pen.

Iar în conformitate cu prevederile art. 11 pct. 2 C. proc. pen., în cursul judecăţii instanţa pronunţă:
a) achitarea în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e);
b) încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)-j).

Instanţa dispune achitarea când [art. 10 alin. (1) C. proc. pen.]:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală;
b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;
e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;

Instanţa dispune încetarea procesului penal când [art. 10 alin. (2) C. proc. pen.]:
f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
g) a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juiridice atunci când are calitatea de făptuitor;
h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală;
i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.

Observând dispoziţiile legale aplicabile, conchidem spunând că instanţa nu poate dispune condamnarea unei persoane care a comis o infracţiune, în cazurile când este incidentă vreuna dintre cauzele care înlătură răspunderea penală sau în celelalte situaţii reglementate de art. 10 lit. f)-j) C. proc. pen. De pildă, dacă este incidentă autoritatea de lucru judecat.

2.2.3. Condamnarea infractorului pentru săvârşirea uneia dintre infracţiunile enumerate limitativ de art. 1182 C. pen.

Art. 1182 alin. (1) C. pen. prevede că sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art. 118, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 5 ani sau mai mare:
a) proxenetism;
b) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;
c) infracţiuni privind traficul de persoane;
d) infracţiuni la regimul frontierei de stat a României;
e) infracţiunea de spălare a banilor;
f) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
g) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului;
h) asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni;
i) infracţiunea de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat ori de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup;
j) infracţiuni contra patrimoniului;
k) infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive şi materiilor explozive;
l) falsificarea de monedă sau alte valori;
m) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţiile de import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri;
n) infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc;
o) trafic de migranţi;
p) infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni în legătură cu infracţiunile de corupţie, infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
q) infracţiuni de evaziune fiscală;
r) infracţiuni privind regimul vamal;
s) infracţiunea de bancrută frauduloasă;
ş) infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor informatice şi al mijloacelor de plată electronice;
t) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.

Dacă o persoană este condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni care nu poate fi încadrată în prevederile art. 1182 C. pen., confiscarea extinsă nu poate fi dispusă. De asemenea, trebuie îndeplinită cerinţa potrivit căreia fapta este susceptibilă să îi procure persoanei condamnate un folos material, iar pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 5 ani sau mai mare. Spre exemplu, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, nu se va putea dispune măsura confiscării extinse, deoarece pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.

2.2.4. Valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit

Conform art. 1182 (2) lit. a) C. pen., confiscarea extinsă se dispune dacă valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit.

În art. 1182 C. pen. sunt făcute mai multe precizări, după cum urmează:

  • Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (2) se ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terţ unui membru de familie, persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu acesta, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deţine controlul [art. 1182 alin. (3) C. pen.];
  • Prin bunuri se înţelege şi sumele de bani [art. 1182 alin. (4) C. pen.];
  • La stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi cheltuielile făcute de persoana condamnată şi persoanele prevăzute la alin. (3) [art. 1182 alin. (5) C. pen.];
  • Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora [art. 1182 alin. (6) C. pen.];
  • Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării [art. 1182 alin. (7) C. pen.];
  • Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. 2, care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate [art. 1182 alin. (8) C. pen.].

2.2.5. Convingerea instanţei că bunurile supuse confiscării extinse provin din infracţiuni de natura celor pentru care este condamnat infractorul

Potrivit art. 1182 (2) lit. b) C. pen., confiscarea extinsă se dispune dacă instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1). Este vorba despre convingerea instanţei că bunurile supuse confiscării extinse provin din comiterea unei infracţiuni care se regăseşte în mod necesar printre cele pentru care îl condamnă pe infractor.

Potrivit art. 3 alin. (3) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, instanţa naţională trebuie să fie „convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale similare desfăşurate de persoana condamnată”.

Comparând cele două prevederi, constatăm că legislaţia internă vorbeşte despre „convingerea instanţei”, în timp ce în Decizia-cadru este folosită sintagma „convinsă pe deplin”. În aceste condiţii, apare inevitabilă întrebarea: Există vreo diferenţă de conţinut între cele două dispoziţii?

„Convingerea” noastră, „bazată pe argumente”, este că între cele două prevederi analizate sunt diferenţe de conţinut, având în vedere că părerea instanţei se poate forma în două moduri: pe bază de probe sau pe altceva. Într-adevăr, apreciem că, de fapt, art. 3 alin. (3) din Decizia-cadru 2005/212/JAI stabileşte că „instanţa trebuie convinsă”, iar reglementarea internă prevede că instanţa  „are convingerea”.

De asemenea, deşi s-ar putea spune că expresia „convinsă pe de plin” are un înţeles redundant sau superfluu, din punct de vedere juridic, ea înseamnă că la dosarul cauzei sunt (trebuie să fie) probe „mai presus de orice îndoială” că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale similare desfăşurate de persoana condamnată. Art. 3 alin. (3) din Decizia-cadru 2005/212/JAI statuează, de fapt, că instanţa trebuie să se „convingă” pe baza unor probe administrate, care să creeze certitudine în ceea ce priveşte originea bunurilor infracţională a bunurilor.

Faţă de cele de mai sus, considerăm că dispoziţiile legale care instituie condiţia analizată sunt inferioare calitativ celor cuprinse în art. 3 alin. (3) din Decizia-cadru 2005/212/JAI.

2.2.6. Prin dispunerea măsurii de siguranţă să fie înlăturată o stare de pericol şi să se preîntâmpine săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală

Această condiţie reiese din prevederile art. 111 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

Deşi această condiţie nu este prevăzută în cuprinsul Legii nr. 63/2012, faţă de natura măsurii confiscării extinse, apreciem că cerinţa prevăzută de art. 111 alin. (1) C. pen. este aplicabilă şi în ceea ce priveşte această măsură. Dacă ar fi existat o derogare de la incidenţa condiţiei stabilite de art. 111 alin. (1) C. pen. sau dacă am conchide că această condiţie nu se aplică, înseamnă a stabili că măsura confiscării extinse nu are natura unei măsuri de siguranţă.

Prin natura sa, orice măsură de siguranţă se ia în scopul de a înlătura o stare de pericol şi de a preîntâmpina săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală. Dacă nu are acest scop, înseamnă că sancţiunea pe care o analizăm nu mai poate fi considerată măsură de siguranţă.

Scopul preventiv este de esenţa unei măsuri de siguranţă, ceea ce înseamnă că dacă, la luarea unei sancţiuni se face abstracţie de necesitatea înlăturării unei stări efective de pericol, aceasta trebuie considerată pedeapsă, iar nu măsură de siguranţă.

3. Concluzii

Analizând dispoziţiile art. 1182 C. pen., din perspectiva prevederilor constituţionale, constatăm că ele contravin unor norme din legea fundamentală.

În primul rând, considerăm că sunt încălcate dispoziţiile constituţionale şi convenţionale (prevăzute în CEDO) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normelor care reglementează confiscarea extinsă[5].

Printre dispoziţiile neclare se numără:

– Expresia „depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit”, care se regăseşte în cuprinsul art. 1182 alin. (2) lit. a) C. pen. Norma este imprevizibilă în aplicare, deoarece există o doză foarte mare de arbitrariu în ceea ce priveşte semnificaţia sintagmei „depăşeşte în mod vădit”[6] şi sensului sintagmei „venituri obţinute în mod licit”[7];

– Expresia „instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale”, care se regăseşte în cuprinsul art. 1182 alin. (2) lit. b) C. pen. Aceasta este imprevizibilă în aplicare, întrucât nu este clar pe ce bază îşi formează instanţa „convingerea” că bunurile provin din „activităţi infracţionale”, de vreme ce este luată în considerare şi „valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terţ unui membru de familie, persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu acesta, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deţine controlul”.

În al doilea rând, dispoziţiile art. 1182 alin. (2) lit. b) C. pen., încalcă prevederile art. 124 din Constituţie, potrivit cărora:
“(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.

Considerăm că dispoziţia care reglementează condiţia ca instanţa să aibă “convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1)” este neconstituţională pentru că judecătorul trebuie să se supună „numai legii”.

De altfel, prin Decizia nr. 171/2001, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi similare cuprinse în art. 63 alin. (2) C. proc. pen., în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 281/2003, apreciind că judecătorii trebuie să se supună „numai legii”, iar nu şi „intimei lor convingeri”[8].

La momentul declarării neconstituţionalităţii, textul declarat neconstituţional avea următorul conţinut: „Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor (n.n.), formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor”.

Ne întrebăm, cum şi pe ce bază îşi poate forma convingerea instanţa că bunurile respective provin din activităţi infracţionale. În dispoziţiile legale nu se menţionează nimic în legătură cu modul de stabilire a „caracterului ilicit” al bunurilor supuse confiscării extinse. Potrivit art. 44 alin. (9) din Constituţie: „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii”. În ceea ce priveşte măsura confiscării extinse, legea are în vedere bunurile „rezultate din infracţiuni”. Acest lucru reiese din conţinutul prevederilor art. 1182 alin. (2) lit. b) C. pen., conform cărora: „instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1)”.

Expresia „bunuri care provin din activităţi infracţionale” este echivalentă cu sintagma „bunuri rezultate din infracţiuni”. Rămâne, însă, fără un răspuns rezonabil întrebarea: Cum stabileşte instanţa că anumite bunuri provin din săvârşirea unor infracţiuni dintre cele enumerate de art. 1182 alin. (1), fără să fie sesizată cu un asemenea obiect? Dincolo de aspectul formal – existenţa sau inexistenţa unei sesizări – mult mai important este aspectul de natură substanţială, respectiv conţinutul probatoriului pe baza căruia se stabileşte că bunurile provin din activităţi infracţionale şi efectele unei asemenea stabiliri. Dacă într-o cauză se constată că anumite bunuri au origine infracţională, aceasta înseamnă că persoana condamnată, faţă de care urmează a se dispune confiscarea extinsă, a comis una sau mai multe infracţiuni dintre cele enumerate în art. 1182 alin. (1) C. pen. Cu alte cuvinte, deşi instanţa nu a fost sesizată cu judecarea unor „activităţi infracţionale”, aceasta poate să constate că persoana condamnată a săvârşit astfel de activităţi şi să dispună confiscarea bunurilor care provin din acestea.

Efectele unei hotărâri prin care s-ar constata că o persoană condamnată a comis şi alte infracţiuni decât cele pentru care a fost trimisă în judecată sunt inadmisibile într-un stat de drept, întrucât este posibil ca alte instanţe să fie sesizate cu judecarea faptelor din care provin bunurile ce formează obiectul confiscării extinse, iar acestea să aibă o cu totul altă opinie, decât cea însuşită de instanţa care a dispus confiscarea extinsă. Se va pune problema „autorităţii” unei hotărâri prin care se constată săvârşirea unei „activităţi infracţionale” în cauze ulterioare care au ca obiect judecarea acestei „activităţi infracţionale”.

O altă chestiune importantă este aceea a stabilirii corelaţiei între dispoziţiile privind confiscarea extinsă şi cele care reglementează confiscarea specială. Această corelaţie trebuie conturată, deoarece este necesară delimitarea câmpului de aplicare a celor două sancţiuni. Din lectura normelor juridice care stabilesc conţinutul acestor măsuri de siguranţă rezultă o concluzie inacceptabilă. Practic, toate ipotezele în care s-ar putea aplica măsura confiscării extinse sunt încadrabile în prevederile art. 118 C. pen., care reglementează confiscarea specială, ceea ce înseamnă că dispoziţiile privind confiscarea extinsă sunt inutile, întrucât au caracter redundant.

Pentru demonstraţie, vom pune în oglindă condiţiile celor două măsuri de siguranţă:

  • Pentru a se putea dispune măsura confiscării extinse, este necesară condiţia ca fapta să fie infracţiune (calitatea de infractor a făptuitorului). În cazul confiscării speciale este suficientă condiţia comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, ceea ce înseamnă că între cele două există o corelaţie de tipul specie-gen;
  • Condamnarea infractorului este o condiţie pentru incidenţa confiscării extinse, în timp ce în cazul confiscării speciale această condiţie lipseşte, măsura putând fi dispusă chiar şi în unele dintre cazurile în care fapta în concret nu este infracţiune. Si în privinţa acestor condiţii există aceeaşi corelaţie (specie-gen);
  • Condamnarea pentru săvârşirea uneia dintre infracţiunile enumerate limitativ de art. 1182 alin. (1) C. pen. este o cerinţă pentru confiscarea extinsă, ceea ce face ca această măsură să aibă o sferă de incidenţă mai restrânsă decât măsura confiscării speciale, care se poate lua indiferent de natura faptei prevăzute de legea penală săvârşită;
  • Condiţia referitoare la valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit, practic limitează în timp aplicarea măsurii confiscării extinse. De pildă, este posibil ca o persoană să fi dobândit bunuri care provin din săvârşirea de infracţiuni cu peste 5 ani înainte de comiterea infracţiunii pentru care este condamnată. Într-un asemenea caz, nu se vor putea aplica dispoziţiile privind confiscarea extinsă, dar, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 118 C. pen., se va putea lua măsura confiscării speciale. Se observă că, dacă nu ar fi existat dispoziţiile privind confiscarea extinsă, în toate cazurile în care o persoană condamnată ar fi dobândit bunuri din activităţi infracţionale, acestea urmau să fie confiscate, indiferent de perioada de timp în care au fost dobândite;
  • Condiţia privind convingerea instanţei că bunurile supuse confiscării extinse provin din infracţiuni de natura celor pentru care este condamnat infractorul [prevăzute la art. 1182 alin. (1)], în măsura în care nu contravine prevederilor constituţionale, trebuie socotită  aplicabilă, a fortiori, şi în cazul confiscării speciale;
  • În fine, în cazul ambelor măsuri de siguranţă – confiscarea specială şi confiscarea extinsă – prin luarea acestora trebuie să fie înlăturată o stare de pericol şi să se preîntâmpine săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală.

Sintetic spus, din cele de mai sus reiese că măsura confiscării extinse are ca obiect numai „bunuri care provin din săvârşirea anumitor infracţiuni”, în timp ce măsura confiscării speciale are ca obiect „bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau din simple fapte prevăzute de legea penală”. Dacă aşa stau lucrurile, şi anume dacă legea urmăreşte să supună confiscării extinse exclusiv bunurile care provin (rezultă) din săvârşirea de infracţiuni, înseamnă că întreaga reglementare privitoare la această sancţiune, cuprinsă în Legea nr. 63/2012, este inutilă, deoarece nu există nicio ipoteză de incidenţă a acesteia care să nu poată fi încadrată în prevederile art. 118 C. pen.

Având în vedere cele mai sus expuse, considerăm că reglementarea privind confiscarea extinsă este nu numai neconstituţională, ci şi inutilă, pentru că toate ipotezele ce intră în sfera de aplicare a acesteia sunt încadrabile în prevederile art. 118 C. pen.

Pe de altă parte, dispoziţiile analizate în cuprinsul acestui articol pot produce un efect contrar celui scontat, deoarece în ceea ce priveşte infracţiunile enumerate în art. 1182 C. pen. prin adoptarea acestor dispoziţii legiuitorul nu a făcut altceva decât să restrângă aplicarea măsurii confiscării în ceea ce priveşte bunurile rezultate din săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală (cele care provin din infracţiunile prevăzute în art. 1182 C. pen.). Din această cauză, respectiv pentru că prin reglementarea acesteia se restrânge posibilitatea confiscării unor bunuri care rezultă din săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, denumirea măsurii confiscării extinse este nepotrivită[9].


[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996.
[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 13 mai 2003.
[3] Este vorba despre Decizia nr. 86/1996 şi Decizia nr. 148/2003. Astfel, de pildă, prin Decizia nr. 148/2003, Curtea Constituţională că „acest mod de redactare este criticabil şi poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (71), propus a fi introdus, rezultă că se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracţiuni. Ca urmare, referindu-se şi la Decizia sa nr. 85/1996, Curtea a stabilit că şi în acest caz se vizează suprimarea unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 148 alin (2) din Constituţie [actualul art. 152 alin. (2)]. Cu acelaşi prilej Curtea, referindu-se la modul de redactare a normei examinate a reţinut că dacă textul urmăreşte să permită confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a clădit pe o sumă de bani provenită din infracţiuni, redactarea sa este necorespunzătoare”.
[4] Potrivit art. IV din Legea nr. 63/2012: „Ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la art. 112 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea se va considera făcută la art. 112 şi 1121 şi ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranţă, trimiterea se va considera făcută şi la confiscarea extinsă”.
[5] În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că legea trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Marii Britanii sau Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei). În acest sens, Curtea a remarcat că nu poate fi considerată „lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita. Apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României). Or, prevederile de lege ce formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate nu întrunesc aceste exigenţe. Astfel, este de observat că acest drept este unul complex, care are mai multe componente şi în care se include lato sensu şi dreptul la o apărare eficientă. Aceasta nu poate fi realizată în condiţiile în care există o incertitudine cu privire la aplicabilitatea într-o speţă sau alta a beneficiului reducerii la jumătate a pedepsei. Judecătorul însuşi se află în dificultate, fiind pus în situaţia de a opta între mai multe variante posibile, în lipsa unei reprezentări clare a regimului sancţionator aplicabil (Decizia Curţii Constituţionale nr. 573/2011, publicată în M. Of. nr. 363 din 265 mai 2011).
[6] Cuvântul vădit poate fi înţeles în diferite sensuri, iar situaţia modalitatea de aplicare devine şi mai incertă, dacă sunt avute în vedere prevederile art. 1182 C. pen. alin. (8), conform cărora: „Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. 2, care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate”.
[7] Nu este clar care sunt mijloacele de probă prin care se stabileşte caracterul licit al veniturilor.
[8] Prin Decizia nr. 171/2001, Curtea Constituţională a constatat că: „în Adunarea Constituantă, în cadrul dezbaterilor pe articole a proiectului de Constituţie şi a Raportului Comisiei de redactare (publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 35 din 13 noiembrie 1991 şi, respectiv, nr. 36 din 14 noiembrie 1991) a fost discutată propunerea de amendament referitoare la completarea tezei finale a alin. (2) al art. 123 din Constituţie cu sintagma „[…] şi intimei lor convingeri”. După dezbateri Adunarea Constituantă a respins cu majoritate de voturi acest amendament, exprimându-şi în acest fel, în mod expres, voinţa ca judecătorii să se supună „numai legii”, iar nu şi „intimei lor convingeri”.”.
[9] După conţinutul reglementării, denumirea corespunzătoare ar fi fost „confiscarea restrânsă”.


prof. univ. dr. Mihai Adrian HOTCA

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate