Despre educatie si cercetare si reforma dogmatismului

Din 1989 încoace învățământul a fost reformat, reforma a fost reformată şi reforma reformei a fost reformată din nou, şi mereu se plâng reformiştii de lipsa reformelor şi că de fapt nu s-a schimbat nimic. Dacă tragem linie o să constatăm că s-au schimbat enorm de multe lucruri. Am să mă refer numai la învăţământul superior, şi am să încerc un scurt bilanţ.

În 1989 existau câteva universităţi care aveau un număr limitat de locuri, cu o selecţie foarte dură a candidaţilor. Poate maxim 15-20% din absolvenţii de liceu găseau un loc pe băncile facultăţilor, în condiţiile în care numărul absolvenţilor de liceu era mult mai mare decât în zilele noastre. În acele vremuri de început ale democraţiei, studenţii erau o categorie socială respectată, profesorii erau consideraţi personalităţi ale comunităţii, doctoratele durau 10-15 ani şi si erau o culme a realizării profesionale. Aveam la nivel naţional o mână de universităţi, ale căror absolvenţi aveau inevitabil un loc de muncă, şi, la unele specializări, aveau chiar multiple opţiuni. Durata studiilor era de cinci ani, foarte rar patru, şi absolvenţii noştri erau consideraţi deosebit de buni la nivel internaţional, chiar dacă erau siliţi de legislaţia ţărilor occidentale să-şi echivaleze diplomele. Cred că erau foarte puţini angajatori la acea vreme care să se plângă de calitatea absolvenţilor, dar probabil era o problemă majoră raritatea lor.

Acum, avem un număr cvasi-nelimitat de locuri la facultate, selecţia nu mai există, 100% din absolvenţii de liceu au acces fără probleme la facultate. Studenţii şi absolvenţii sunt priviţi cu dispreţ, profesorii sunt blamaţi şi banalizaţi. Doctoratele durează trei ani, şi diploma de doctor este un certificat de sărăcie, pentru că în învăţământ şi cercetare este clar sărăcie, la nivelul de intrare, şi în economie diploma de doctor este un minus pentru că se traduce în supra-calificare. Durata studiilor este de trei ani, masteratul fiind în multe situaţii chiar mai slab calitativ decât studiile de bază. În mod ciudat, acum diplomele noastre sunt recunoscute internaţional, deşi angajatorii se plâng de calitatea lor.

Nu sunt deloc un avocat al vechiului sistem de educaţie, dar nu pot să nu punctez un lucru foarte simplu, am trecut de la artizanat în educaţie la producţia de masă. Şi calitatea, cantitatea de muncă, efortul în selectarea materialului, şi alte aspecte specifice ale artizanatului au devenit depăşite. Studentul nu mai este creaţia şi mândria profesorului ci un produs al unui proces.

Pe tendinţa actuală viitorul vor fi universităţile virtuale, automatizate complet, în care educaţia va fi un proces lipsit de profesori, în care creaţiile intelectuale ale unor mitici profesori digitizaţi vor fi reciclate la nesfârşit. De la industrializare trecem la digitizare, şi aneantizarea umanităţii educaţiei participative. Calitatea de student va fi echivalentă cu un cont pe un forum, şi dezbaterile complet lipsite de interacţiune umană directă. De altfel, prin e-learning, procesul educativ, relaţia de mentorat, relaţia profesor-student, distrusă deja de industrializarea procesului educaţional este complet aneantizată. Nu am să fiu nici pro nici contra acestei tendinţe, aşa cum nu pot să fiu pro-sau contra furtunilor solare sau cutremurelor, nu pot decât să constat o evoluţie şi o tendinţă departe de orice control sau opinie personală. Îmi asum o aversiune faţă de acest model, dar este un sentiment, şi nu un argument.

Dacă ne referim la a doua dimensiune a universităţii, cercetarea, suntem foarte departe de orice pretenţii de a avea aşa ceva. În primul rând în acest moment cercetarea universitară este o căpuşă a educaţiei. Cercetarea este finanţată la noi din alocaţiile pentru studenţi şi din taxele studenţilor înainte de orice pretenţie de finanţare prin proiecte dedicate. Cercetarea a ajuns să fie criteriul de evaluare preponderent pentru finanţarea educaţiei, promovarea spre culmile profesiei. Practic, nu mai există o distincţie de criterii între cercetător şi profesor universitar, deşi cercetătorul ar trebui să-şi dedice timpul cercetării în timp ce profesorul ar trebui să se dedice educaţiei. Şi dacă profesorul nu se mai dedică educaţiei ci cercetării şi birocraţiei acreditărilor, evaluărilor şi altor forme fără fond, cel care suferă este inevitabil studentul, culmea, cel care finanţează mare parte din întreaga afacere.

Universităţile însăşi, prin subfinanţarea cercetării au ajuns să fie fabrici de diplome, pentru că diplomele sunt „vaci de muls” în drum spre „pietre de moară”.

Şi ajung la reformism, şi la rezultatele sale. În realitate, situaţia din învăţământ, cu sincope generate de visători reformişti, este exact ce are nevoie societatea, un învăţământ ieftin, de masă, care furnizează o forţă de muncă flexibilă, docilă şi fără pretenţii elitiste. Avem o cercetare care nu costă nimic, şi care produce rezultate, o culme a eficienţei economice şi a exploatării naivităţii visătorilor universitari. Şi, pentru că sunt atât de minunat de exploatabili, sunt o marfă bună de export, care mai trebuie doar să-şi facă publicitate.

De altfel, sistemul însuşi este minunat croit pentru a atrage visători. Pentru a se încadra în învăţământul superior, un tânăr, trebuie să accepte să muncească la salariul minim pe economie, după cel puţin 20 de (12+3+2+3) ani de studii, şi să dovedească prin publicarea de articole în reviste internaţionale că este dispus să-şi dea munca pe gratis altora. Lipsa de pragmatism a unei astfel de opţiuni profesionale este atât de evidentă încât, prin eliminare numai visătorii se auto-orientează spre acest sistem. Evident, există şi legende care alimentează visele celor care pornesc pe acest drum, salarii mirifice din granturi de legendă, funcţii onorifice plătite bine, care de fapt sunt apanajul unei minorităţi absolute, sub 5% din totalul cadrelor din universităţi.

Cei care sunt mai puţin visători, au două servicii, unul din care trăiesc, şi universitatea ca un hobby. Astfel de oameni au plăcerea de a asista la frământările intelectuale din mediul universitar, şi de obicei chiar finanţează din veniturile lor o bună parte a acestor frământări, poate, uneori beneficiind de sâmburii de raţiune care apar aici, şi, poate, de creaţia intelectuală a celor care sunt complet dedicaţi sistemului.

Când privesc jocul forţelor sociale care au creat această realitate, nu pot să nu visez şi eu la o reformă, în care profesorul universitar să fie judecat după excelenţa în faţa studenţilor, diplomele evaluate după impozitele şi contribuţiile aduse de absolvenţi la buget şi depunctate în funcţie de numărul de şomeri, emigranţi  şi corupţi produşi, şi rolul profesorilor să fie mai mult de a selecta şi populariza decât de a crea ştiinţa.

Există un număr foarte restrâns de oameni care pot realmente să producă ştiinţă. Pentru acei puţini şi valoroşi oameni creatori de nou, întregul sistem cantitativ de evaluare a ştiinţei creează o concurenţă şi un zgomot de fond absolut distrugător. Oricât de valoros ar fi un creator, valoarea lui este demonetizată şi îngropată în conformismul publicistic ştiinţific la modă în acest domeniu. Celebritatea nu este a creatorilor ci a comunicatorilor, şi creatorii extrem de specializaţi sunt extrem de rar comunicatori. De fapt sistemul de generalizare a evaluării ştiinţifice pentru universităţi îngroapă adevărata valoare, înainte de a o pune în valoare. Timpii de aşteptare la revistele valoroase sunt de ani de zile, un timp al frustrării şi al incertitudinii, şi judecătorii nu sunt nici incoruptibili, nici dezinteresaţi. Acest timp este umflat de cantitatea enormă de maculatură pseudo-ştiinţifică generată de evaluarea cantitativă a ştiinţei. Puţinele centre care chiar promovează valoarea sunt asaltate de cei obligaţi să producă, dar care nu au chemarea, şi talentul necesar. Şi dacă judecătorii „Peer-review” sunt dogmatizaţi şi îndobitociţi de maculatura pe care o primesc, mai au răbdarea să vadă ceva nou, diferit şi poate extrem de adevărat? Uneori, arareori, probabil că da, dacă ideile prezentate nu sunt împotriva dogmei ştiinţifice. În ştiinţă, majoritatea greşeşte, şi o mică minoritate realmente vede dincolo de vălul aparenţelor.

Când mă uit la colegul meu genial dar complet absorbit în propria lui creaţie intelectuală, cu papucii găuriţi şi haina jerpelită, incapabil şi dezinteresat să-şi piardă vremea cu birocraţii ministeriale şi europene, îmi doresc să pot face o reformă pentru el. Asta pentru că ştiu că odată, în joacă, a făcut de râs sute de angajaţi ale unei companii de top în domeniul informatic, şi a optimizat un proces care a costat milioane de euro, de la minute la secunde. Nu pot să nu îl invidiez, dar şi să-i respect inteligenţa, şi să accept sau să doresc locul lui într-o universitate. Şi pot visa la o reformă, la un altfel de sistem, în care valoarea şi excelenţa nu sunt parazitate de presiunea cantităţii şi a formei, şi la recunoaşterea originalităţii şi a capacităţii şi nu a dogmatismului. Şi pot visa la o reformă care să dea credit creatorilor de valoare şi originalitate, dincolo de recunoaşteri externe, criterii rigide şi constrângeri.

Recent, o personalitate absolut extraordinară, unul dintre creatorii Internetului, la conferinţele căruia îşi fac timp să vină CEO de la cele mai puternice companii în domeniu, analizând mai în glumă mai în serios criteriile noastre de promovare a observat absolut amuzat că nu ar îndeplini criteriile minimale pentru a fi profesor în România. Evident, nu-şi dorea deloc aşa ceva, dar a fost un moment extrem de comic pentru el. Cu ocazia unei evaluări, articolul unui umil profesor de la Oxford, ajuns întâmplător să fie publicat într-o revistă românească a fost considerat „irelevant” de o comisie de evaluare a calităţii. Poate pot părea anecdote în lumea universitară, dar, astfel de situaţii sunt efectul pervers al standardizării şi conformismului unui mediu care trebuie să fie creativ prin excelenţă. Dacă punctajul ştiinţific al lui Einstein la 25 de ani este sub nivelul minim de standarde la angajare în universităţi, e o problemă cu standardul, pentru că ştim ce a produs Einstein, şi nu cred ca vreun standard va produce la fel de mult. Şi dacă situaţia familiei Curie ar fi neconformă cu codul etic în România de azi, probabil că problema e codul etic, nu familia Curie. Standardele sunt specifice industriei, cercetarea este specializată în nişe. Tentaţia de a ridica media în cercetare nu trebuie să sufoce valorile non-standard. Standardele osifică sistemul în favoarea celor care au fost întotdeauna avantajaţi.

În loc de încheiere, am să salut eforturile bine intenţionate de a reforma învăţământul şi cercetarea, şi am să rog pe cei ce se simt loviţi în creaţia lor să nu se simtă jigniţi, criticile mele nu sunt decât o formă academică de a pune în lumină punctele slabe ale teoriilor lor, şi o provocare către perfecţionarea lor, nu o judecată asupra valorii lor personale.

dr. Brăduț-Vasile BOLOȘ

Citeşte mai mult despre institutii de invatamant superior, reforma, sistemul de invatamant! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.