BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Carta UE, demnitatea si dreptul de proprietate apartinand angajatilor din sectorul public, Romania si Portugalia. UPDATE
14.06.2012 | Mihaela MAZILU-BABEL


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

UPDATE: în data de 10 mai 2012, Curtea de Justiție a soluționat, printr-o ordonanță (în baza art. 92 alin. 1 coroborat cu art. 103 alin.1  din Regulamentul de procedură al Curții), cererea de întrebare preliminară adresată de către Curtea de Apel Constanța din data de 8 februarie 2012 (C-134/12 Corpul Național al Polițiștilor) cu privire la scăderea salariilor bugetarilor pe motiv de criză economică.

Astfel,  cu privire la prima întrebare, „ca și deciziile de trimitere adresate Curții în cauzele care au determinat pronunțarea Ordonanțelor Corpul Național al Polițiștilor și Cozman), citate anterior, prezenta decizie de trimitere nu conține niciun element concret care să permită să se considere că Legea nr. 118/2010 și Legea nr. 285/2010 urmăresc să pună în aplicare dreptul Uniunii. Competența Curții de a răspunde la prima întrebare preliminară nu este, așadar, demonstrată.” (pct. 13 al Ordonanței) iar în ceea ce privește a doua întrebare „care are ca obiect interpretarea articolului 15 paragraful 3 din CEDO, trebuie să se constate că, în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la interpretarea unor dispoziții de drept internațional care sunt obligatorii pentru statele membre în afara cadrului dreptului Uniunii(Hotărârea din 27 noiembrie 1973, Vandeweghe și alții, 130/73, Rec., p. 1329, punctul 2, jurisprudență nedisponibilă în limba română).

* * *

AVEM:

Două cereri pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare (C-128/12 din data de 8 martie 2012 și C-134/12 din data de 12 martie 2012), cereri ce privesc, în mare, aceeași situație de fapt – scăderea salariilor bugetarilor pe motiv de criză economică, dar  cu privire la care instanțele din cele două state membre (sau părțile din litigiu) au invocat dispoziții diferite ale Cartei ca fiind necesare a fi interpretate de către Curtea de Justiție (în continuare “CJ”).

Astfel, instanța din Portugalia care a făcut prima trimiterea preliminară  (C-128/12) a invocat art. 31 din Cartă. În schimb, instanța de trimitere din România, respectiv Curtea de Apel Constanța, a invocat art. 17, 20 și 21 din Cartă (C-134/12).

Ce ar putea să sugereze acest lucru, când două instanțe din state diferite invocă dispoziții diferite ale Cartei pentru a acoperi aceeași situație de fapt? – poate sugera că, de fapt, dispozițiile Cartei nu sunt aplicabile deoarece situația de fapt nu intră în domeniul de aplicare al Cartei  sau că unii știu mai mult drept UE decât alții, lucru de altfel posibil având în vedere că Portugalia este membră UE din anii ’80.

Urmează să vedem cuprinsul articolelor din Cartă invocate (1), întrebările adresate (2), precum și o scurtă critică cu privire la acestea (3), abordare ce va privi fiecare fiecare cerere în parte:

  • I 1. Articolul din cartă invocat în C-128/12  de către instanța din Portugalia

Articolul 31

Condiţii de muncă echitabile şi corecte

(1)   Orice lucrător are dreptul la condiţii de muncă care să respecte sănătatea, securitatea şi demnitatea sa.

Explicațiile cu privire la art. 31 alin.1 din Cartă, explicații ce trimit la izvoarele de drept ale demnității în muncă precizeaza că:

“Alineatul (1) din acest articol se întemeiază pe Directiva 89/391/CEE privind punerea în aplicare a măsurilor destinate să promoveze îmbunătăţirea securităţii şi a sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă. Acesta este inspirat în egală măsură din articolul 3 din Carta socială şi din punctul 19 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, precum şi, în cea ce priveşte dreptul la demnitate în muncă, din articolul 26 din Carta socială revizuită. Expresia „condiţii de muncă” se interpretează în înţelesul ar ticolului 156 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.”

Astfel, explicațiile fac trimitere la o varietate de izvoare de drept, însă în ceea ce privește demnitatea în muncă, sursa principală este articolul 26 din Carta socială revizuită.

Ce spune acest articol și ce  fel de instrument este Carta socială revizuită?

Art. 26: Dreptul la demnitate in munca

In vederea asigurarii exercitarii efective a dreptului tuturor lucratorilor la protectia demnitatii lor in munca, partile se angajeaza, in consultare cu organizatiile patronilor si lucratorilor:

1.sa promoveze sensibilizarea, informarea si prevenirea in materie de hartuire sexuala la locul de munca sau in legatura cu munca si sa ia orice masura adecvata pentru protejarea lucratorilor impotriva unor astfel de comportamente;

2.sa promoveze sensibilizarea, informarea si prevenirea in materie de acte condamnabile sau explicit ostile si ofensatoare, dirijate in mod repetat impotriva oricarui salariat la locul de munca sau in legatura cu munca, si sa ia orice masura adecvata pentru protejarea lucratorilor impotriva unor astfel de comportamente.

În primul rând, Carta socială revizuită este un instrument internațional la care statele membre UE au cooperat și au aderat iar ea a fost semnată la Torino la 18 octombrie 1961 și revizuită la Strasbourg la 3 mai 1996 (C- 271/38 pct. 37). De reținut că acest act internațional nu face parte din dreptul unional deși poartă denumirea de Carta socială europeană și nu trebuie să se confunde cu Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucătorilor și bineînțeles, nici cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Mai trebuie știut că este primul document care enumeră și protejează drepturile sociale și adoptat de către Consiliul Europei în 1961.

În al doilea rând, acest instrument internațional are același statut ca și CEDO și este complementar acesteia. (S. Evju, The European social Charter, în R. Blanpain (ed.), The Council of Europe and the social challenges of the XXI century (Kluwer Law, 2001) p. 19). Totuși sistemul de control al transpunerii, la nivel național, a dispozițiilor din Carta socială europeană nu este echivalent cu cel cu privire la CEDO. De fapt, s-a invocat în doctrină faptul că acest instrument are un sistem de control ineficace și că, pe de altă parte, Uniunea Europeană nu este membră a Consiliului Europei. (S. Coppola, Social rights in the European Union, în Giacomo di Federico, The EU Charter of Fundamental Rights, la p.213).

Pentru cei care doresc să consulte întreg cuprinsul acestei carte sociale, România a ratificat-o în data de 7 mai 1999 și a fost publicată în  M.Of. 193 din 04-mai-1999.

2. Ce întreabă instanța din Portugalia?

1. Principiul egalității de tratament, din care rezultă interdicția discriminării, trebuie interpretat în sensul că este aplicabil lucrătorilor din sectorul public?

2) Impunerea de către stat a unei reduceri a salariilor prin intermediul Legii menționate privind bugetul de stat pentru 2011, aplicată exclusiv lucrătorilor care își exercită funcțiile în sectorul de stat sau în sectorul economic public, este contrară principiului interdicției oricărei discriminări, având drept rezultat o discriminare pe motivul naturii publice a raportului de muncă? (s.a.)

3) Dreptul la condiții de muncă care să respecte demnitatea, prevăzut la articolul 31 alineatul (1) menționat din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că implică interdicția de a reduce remunerațiile, fără acordul lucrătorului, în cazul în care contractul nu se modifică? (s.a.)

4) Dreptul la condiții de muncă care să respecte demnitatea, prevăzut la articolul 31 alineatul (1) menționat din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că include dreptul la o remunerație echitabilă care să asigure lucrătorilor și familiilor acestora un nivel de trai satisfăcător?

5) Atunci când reducerea salariului nu constituie unica măsură posibilă, necesară și fundamentală pentru efortul de redresare a finanțelor publice într-o situație de criză economico-financiară gravă a țării, o astfel de reducere este contrară dreptului prevăzut la articolul 31 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât pune în pericol nivelul de trai și angajamentele de natură financiară pe care lucrătorii și familiile lor și le-au asumat anterior reducerii salariale?

6) Reducerea salariilor impusă în acest mod de statul portughez, întrucât nu era nici prevăzută și nici previzibilă pentru lucrători, este contrară dreptului la muncă în condiții care respectă demnitatea?

În prima parte, instanța de trimitere încearcă să întrebe Curtea dacă lucrătorii din sectorul public se află într-o situație comparabila cu cei din sectorul privat și dacă astfel ar trebui să fie tratați în mod egal. Cu privire la conținutul întrebărilor, este cunoscut faptul că în ceea ce privește discriminarea întemeiată pe categoria socioprofesională sau pe locul de muncă, CJ a statuat că dreptul primar unional nici măcar nu conține dispoziții care să constituie temei juridic pentru luarea unor măsuri a Consiliului   (de Miniștri)  de combaterea a unor asemenea discriminări (a se vedea în acest sens Hotărârile Chacón Navas, C‑13/05, Rec., p. I‑6467, punctul 55, și Coleman, C‑303/06, Rep., p. I‑5603 punctul 46).

Următoarele întrebări privesc art. 31 alin.1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, mai precis dreptul la demnitate, prevăzut expres în art. 26 din Carta socială europeană revizuită a Consiliului Europei. Au legătură condițiile de demnitate la locul de muncă cu o asemenea tăiere a salariilor pe timp de criză? Suntem de părere că nu.

Dintr-o simplă citire a articolul 31 coroborat cu art. 26 din Carta  socială revizuită,  reiese că art. 31 alin. 1 din cartă privește mai degrabă oferirea unor condiții demne de muncă cu privire la protecția lucrătorilor împotriva hărțuirii sexuale și cu privire la alte acte considerate ostile. Bineînțeles, rămâne să se pronunțe Curtea de Justiție iar singura posibilă problemă ar fi în cu privire la definirea noțiunii de “condiții de muncă în demnitate”, însă considerăm că instanța de la Luxemburg va evita să dea o definiție in abstracto și se va limita să sublinieze că dispozițiile art. 31 alin. 1 din cartă nu se opun unei tăieri a salariilor, din moment ce o asemenea acțiune nu intră în domeniul de aplicare al acelui articol.

II. A doua cauză, cerere formulată de către Curtea de apel din Constanța ( C- 134/12) și articolele invocate din cartă:

Articolul 17

Dreptul de proprietate

(1) Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.

Explicaţie cu privire la articolul 17 – Dreptul de proprietate

Acest articol corespunde primului articol din Protocolul adiţional la CEDO:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Este vorba despre un drept fundamental comun tuturor constituţiilor naţionale. Acesta a fost consacrat în repetate rânduri în jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi, în primul rând, prin hotărârea în cauza Hauer (din 13 decembrie 1979, Rec.1979, p. 3727). Redactarea a fost modernizată, dar, în conformitate cu ar ticolul 52 alineatul (3), acest drept are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi cel garantat prin CEDO, iar restrângerile prevăzute de aceasta nu pot fi depăşite.

Articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale UE

Egalitatea în fața legii

Toate persoanele sunt egale în fața legii.

Explicaţie cu privire la articolul 20 – Egalitatea în faţa legii

Acest articol corespunde principiului general de drept înscris în toate constituţiile europene şi pe care Curtea îl consideră a fi un principiu fundamental de drept comunitar (hotărârea din 13 noiembrie 1984, în cauza 283/83, Racke, Rec. 1984, p. 3791; hotărârea din 17 aprilie 1997, în cauza 15/95, EARL, Rec. 1997, p. I-1961 şi hotărârea din 13 aprilie 2000, în cauza 292/97, Karlsson, Rec. 2000, p. 2737).

Articolul 21 alin. 1 din Cartă:

Nediscriminarea(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.

2. Întrebările preliminare adresate:

1. Prevederile art. 17 alin. 1, art. 20 şi ale art. 21 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unor reduceri salariale precum cele operate de către Statul român prin Legea nr. 118/2010 şi Legea nr. 285/2010?

2. Dispoziţiile art. 15 al treilea paragraf din Convenţia europeană a drepturilor omului, în baza căruia Guvernul României era obligat să notifice secretarul general al Consiliului Europei despre intenţia luării măsurii reducerilor salariale şi de a preciza durata de timp prevăzută pentru aplicarea acesteia, trebuie interpretate ca fiind de natură să atragă invalidarea Legii nr. 118/2010 şi a Legii nr. 285/2010?

3.  La o primă citire, se poate observa că prima întrebare corespunde întrebărilor preliminare ale instanței de trimitere din Portugalia, cel puțin în legătură cu aplicarea semnului egal între funcționarii publici și angajații din mediul privat. Acum, ce se mai observă, fără prea mari eforturi, este și faptul că art. 21 cuprinde un set de motive exhaustive cu privire la care discriminarea este interzisă de către dreptul UE. Astfel, deși articolul vorbește despre discriminările din cauza sexului, a rasei, a culorii, a originii etnice sau sociale, a limbii, a religiei, a convingerilor sau opiniilor politice, din cauza averii, a nașterii, a unui handicap, a vârstei sau a orientării sexuale, acesta nu face în niciun un caz trimitere la un motiv ce ar privi o discriminare din cauza naturii raportului de muncă. Considerăm că acest lucru a fost evident pentru instanța de trimitere din Portugalia din moment ce aceasta deși s-a bazat pe principiul general al nediscriminării, nu a făcut trimitere nici la art. 21 alin.1 din Cartă dar nici la art. 20.

În ceea ce privește atingerea adusă dreptului de proprietate și protejat atât la nivel unional cât și la nivelul CEDO, Curtea de la Strasbourg a avut deja ocazia să se pronunțe iar răspunsul a fost unul negativ (a se vedea Felicia Mihăieș împotriva României (cererea nr. 44232/11) și Adrian Gavril Senteș împotriva României (cererea nr. 44605/11).

În al treilea rând, și cel mai important, Curtea de Justiție a oferit  un răspuns la această întrebare printr-o ordonanță motivată, într-o cauză care a venit de la Tribunalul Alba și care privește aceeași situație de fapt și aceeași întrebare preliminară. Astfel, în C-434/11, Corpul Naţional al Poliţiştilor împotriva Ministerul Administraţiei şi Internelor (MAI) și alții, întrebarea era:

“Prevederile art. 17 alin. 1, art. 20 şi art. 21 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unor reduceri salariale precum cele operate de Statul român prin Legea nr. 118/2010 şi Legea nr. 285/2010?”

iar în C-134/12, Corpul Naţional al Poliţiştilor – Biroul Executiv Central împotriva Ministerul Administraţiei şi Internelor, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Tulcea, întrebarea este:

“Prevederile art. 17 alin. 1, art. 20 şi ale art. 21 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unor reduceri salariale precum cele operate de către Statul român prin Legea nr. 118/2010 şi Legea nr. 285/2010?”

Prima a fost soluționată prin ordonanța motivată din data de 14.12.2011 (nepublicată încă în Rep.) în care CJ s-a declarat vădit necompetentă, deoarece “decizia de trimitere nu cuprinde niciun element concret în temeiul căruia să se poată considera că Legea nr. 118/2010 și Legea nr. 285/2010 urmăresc să pună în aplicare dreptul Uniunii, competența Curții de a răspunde la prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare nu este demonstrată.” Drept urmare, dispozițiile naționale la care se face trimitere nu intră în domeniul de aplicare al dreptului UE, respectiv al cartei UE. De altfel, Tribunalul Alba a și soluționat cererea, respingând-o în data de 09/04/2012 (sursa: http://portal.just.ro/InstantaDosar.aspx?idInstitutie=107&d=NTcwMDAwMDAwMDAxMzI0OA**)

De ce a ales totuși, la distanță de trei luni de la pronunțarea ordonanței Curții, o altă instanță din România să adreseze o aceeași întrebare cu privire la care Curtea de Justiție a oferit un răspuns printr-o ordonanță motivată? Putea instanța națională, în baza jurisprudenței CJ, să mai adreseze o asemenea întrebare? Vom încerca să raspundem:

Conform jurisprudenței Da Costa, art. 267 TFUE (ex-articolul 234 TCE) autorizează instanțele naționale să sesizeze Curtea cu probleme de interpretare, chiar dacă aceasta a răspuns deja la întrebări identice din punct de vedere material. (a se vedea și C-167/09, pct. 54). Totuși, soluția conținută în această jurisprudență constantă a survenit doar cu privire la situațiile în care Curtea de Justiție s-a pronunțat printr-o hotărâre, adică nu și cu privire la situațiile în care (1) Curtea a fost vădit necompetentă, pronunțându-se printr-o ordonanță (2) întrebările au venit de la instanțe din același stat membru și  (3) dispozițiile interne care puteau să contravină dreptului UE care necesita a fi interpretat,erau aceleași

Acest lucru este remarcat și de către avocatul general în concluziile din cauza Rosenblandt (C-45/09): “Se poate ridica totuşi problema dacă o instanţă naţională de ultim grad de jurisdicţie este întotdeauna obligată, în conformitate cu articolul 234 CE, să sesizeze Curtea şi dacă Curtea răspunde la întrebarea preliminară printr‑o ordonanţă.” (nota de subsol nr. 15) iar răspunsul CJ a fost următorul: “articolul 267 TFUE permite întotdeauna unei instanțe naționale ca, în cazul în care consideră oportun, să sesizeze din nou Curtea cu privire la chestiuni de interpretare (Hotărârea din 27 martie 1963, Da Costa și alții, 28/62-30/62, Rec., p. 59, 76).

Rămâne de așteptat decizia CJ cu privire la acest aspect procedural și considerăm că astfel aceasta va putea clarifica dacă “întotdeauna” nu va putea fi schimbat într-un “întotdeauna, dar exceptând situațiilor în care Curtea s-a pronunțat printr-o ordonanță motivată și în care condițiile autorității de lucru judecat sunt satisfăcute”. Acest lucru ar fi firesc având în vedere că hotărârile Curții au forță obligatorie pentru toate curțile din Uniune (consecință a principiului aplicării uniforme a dreptului UE) și, implicit, pentru celelalte instanțe din același sistem de drept, în toate situațiile de fapt asemănătoare și mai ales identice. Practic, Curtea de Apel din Constanța ar fi putut să respingă cererea de adresare a unei întrebări preliminare identice cu cea déjà adresată de către o altă instanță din România și cu privire la care există identitate de obiect și cauză,  motivând  încheierea de respingere prin trimitere directă la cauza Corpul Național al Polițiștilor, C-434/11 și la doctrina actului clar din jurisprudența CILFIT, instanța națională putând renunța la a adresa o întrebare preliminară  în cazul unui răspuns care este evident (din punctual de vedere al instanței naționale).

Cu privire la a doua întrebare, Curtea de Justiție nu are competența conferită de Tratatele Uniunii de a interpreta art. 15 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cu privire la competența Curții de Justiție a Uniunii Europene:

Articolul 267 TFUE

(ex-articolul 234 TCE)

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire

la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;

Deși CEDO este un tratat, articolul 267 lit. (a) TFUE se referă la tratatele Uniunii Europene și nu la tratatele internaționale care, printre altele, oferă și o protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului! (în acest sens a se vedea și Boncea și alții, C- 483/11 și 484/11, JO C 347 26.11.2011)

ASTFEL, CURTEA DE APEL DIN CONSTANȚA A REUȘIT O DUBLĂ PERFORMANȚĂ:

1. să întrebe Curtea de Justiție în legătură cu o situație în fapt și în drept identică cu cea soluționată de Curte în ordonanța din 14 decembrie 2011, Curtea fiind vădit necompetentă să răspundă la prima întrebare. Faptul că ordonanța din data de 14.12.2011 nu a fost încă publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nu prezintă vreo importanță, deoarece art. 65 din Regulamentul de Procedura al CJUE dispune că  “Hotărârea are forță obligatorie de la data pronunțării sale.” (disponibil spre consultare la http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2011-07/rp_cjue_ro.pdf).

2. să adreseze o întrebare Curții de la Luxemburg cu privire la interpretarea dispozițiilor CEDO nu TFUE sau alte acte ale Uniunii Europene și nu ale Consiliului Europei.

Concluzie: așteptăm ordonanța motivată prin care Curtea de Justiție se va declara vădit necompetentă (estimativ, în toamna acestui an).

Mihaela MAZILU-BABEL

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Carta UE, demnitatea si dreptul de proprietate apartinand angajatilor din sectorul public, Romania si Portugalia. UPDATE”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    addendum: Dupa ce in data de 7 martie 2013, Curtea de Justitie a stabilit ca este in mod vadit necompetenta pentru a raspunde intrebarilor adresate de catre instanta din Portugalia, Curtea Constitutionala a Portugaliei a salvat sectorul public pentru anul 2013, stabilind ca taierile aplicate in continuare (pentru implementarea masurilor de austeritate – negociate cu FMI, Comisia Europeana si Banca Centrala Europeana -), sunt neconstitutionale.

    Redam, in franceza, din rezumatul hotararii realizat in Reflets, nr. 3/2013:

    Siégeant en assemblée plénière, la Cour a déclaré inconstitutionnelles quatre dispositions de cette loi. Celles-ci avaient pour objet : i) la suspension ou réduction du paiement de la prime de congés annuelle ou de toute prestation correspondante au quatorzième mois de salaire versé aux fonctionnaires publics (art. 29); ii) l’application du régime prévu dans cette disposition aux fonctionnaires bénéficiant d’un contrat d’enseignement et de recherche (art. 31); iii) la suspension partielle du paiement de la prime de congés annuelle aux fonctionnaires retraités et pensionnés (art. 77) et; iv) l’introduction d’un prélèvement sur les allocations de chômage et de maladie (art. 117).

    Motivul principal (al declararii neconstitutionalitatii acelor masuri) a fost atingerea adusa principiului egalitatii consacrat in articolul 13 din Constitutia Portugaliei, in sensul ca angajatii din sectorul public au fost discriminati in raport cu cei din sectorul privat. Pentru detalii, a se vedea si http://dre.pt/pdf1sdip/2013/04/07800/0232802423.pdf preluat din Reflets, nr. 3/2013, p. 45

    Apoi, dupa ce cititorul JURIDICE.ro va lectura frumoasa motivare a Curtii Constitutionale din Portugalia, rog sa-si aplece privirea si asupra urmatorului considerent obligatoriu al Curtii Constitutionale din Romania (decizia nr. 66/2012):

    „De asemenea, Curtea a constatat că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod. Curtea a observat, totodată, că această măsura prezintă un caracter temporar, având o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Întrucât, faţă de cele examinate de Curtea Constituţională, nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei la care s-a făcut referire, cele statuate prin deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.” – Monitorul Oficial al Romaniei, nr. 232, din data de 6 aprilie 2012.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate