« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
7 comentarii

Art. 47 din Carta UE, cooperarea în materie civilă, Regulamentul 44/2001 și judecarea în lipsa pârâtului-debitor. UPDATE
19.08.2013 | Mihaela MAZILU-BABEL

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

19 august 2013: În data de 13  februarie 2013, instanța supremă letonă a confirmat decizia instanței de rang inferior, respingând recursul formulat de Trade Agency. Această confirmare a survenit după pronunțarea Curții de Justiție în decizia preliminară care a făcut obiectul analizei de mai jos. Prin urmare, motivele de ordine publică (dreptul la un proces echitabil) invocate de către Trade Agency nu vor putea fi opuse, în urma analizei pe fond (deci instanța este obligată să analizeze pe fond dacă s-a adus sau nu o atingere dreptului la un proces echitabil), recunoașterii hotărârii pronunțate în Marea Britanie.

Redăm un fragment din comunicatul de presă al instanței supreme, comunicat realizat și în limba engleză:

On the 13th of February the Department of Civil Cases of the Senate of the Supreme Court in its court session heard the ancillary complaint of the company “Trade Agency Limited” for the decision of Riga regional court, by which the judgment of the court of the first instance about admission and execution of a judgment of the department of Queen’s Court of the High Court of Justice of England in the territory of Latvia adopted regarding the claim of the company “Seramico Investments Limited” against “Trade Agency Limited”, is left unaltered. The Senate left the decision of Riga regional court unaltered, rejecting the ancillary complaint of the company „Trade Agency Limited”. The decision of the Senate is not reversible. The full text of the judgment of the Senate will be available after the 15th of March. By judgment by default adopted by the English court, it has been admitted that USD 464 195.59 or GBP 289 122.10 are to be recovered from the respondent – company “Trade Agency Limited”.

The Senate of the Supreme Court, hearing the case previously, in November, 2010, suspended proceedings in the case and put prejudicial questions to the European Court of Justice. (s.n. – M.M.-B.)

***

12 septembrie 2012: Update: Hotărârea Curții de Justiție din data de 6 septembrie 2012

În primul rând, Curtea de Justiție a decis faptul că „articolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, la care face trimitere articolul 45 alin. (1) din acest regulament, coroborat cu considerentele (16) și (17) ale regulamentului menționat trebuie interpretat în sensul căîn cazul în care pârâtul formulează o cale de atac împotriva hotărârii de încuviințare a executării unei hotărâri pronunțate în lipsă în statul membru de origine și însoțite de certificat, susținând că nu a primit notificarea actului de sesizare a instanței, instanța din statul membru solicitat, sesizată cu calea de atac respectivă, este competentă să verifice concordanța dovezilor și a informațiilor care figurează în certificatul menționat.” (pct. 46)

În al doilea rând, în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil și lipsa de motivare a hotărârii care se cere a fi executată, Curtea de Justiție consideră că, în principiu, în baza art. 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, se poate refuza executarea unei hotărâri care ar aduce atingere acestui drept fundamental, drept care, pe de altă parte, nu este absolut. Drept urmare, revine instanței de trimitere (instanța letonă -n.n.) „sarcina de a verifica, în raport cu împrejurările concrete din acțiunea principală, dacă restricția instituită prin sistemul procedural din Regatul Unit nu este vădit disproporționată în raport cu obiectivul urmărit (a se vedea în acest sens Hotărârea Gambazzi, citată anterior, punctul 34)”. Cu privire la această verificare in concreto (care trebuie realizată de către instanța de trimitere), Curtea de Justiție impune și criteriile aplicabile:

„În această perspectivă, trebuie să se constate, astfel cum a subliniat și avocatul general la punctul 83 din concluzii, că întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura hotărârii judecătorești în cauză și trebuie analizată, având în vedere (1) (n.n.) procedura respectivă în ansamblul său și (2) luând în considerare toate circumstanțele relevante, ținând seama de (2.1.) garanțiile procedurale de care este însoțită această hotărâre, pentru a verifica dacă acestea din urmă asigură persoanelor în cauză (2.2.) posibilitatea de a exercita în mod util și efectiv o cale de atac împotriva hotărârii menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2006, Eurofood IFSC, C‑341/04, Rec., p. I‑3813, punctul 66, și Hotărârea Gambazzi, citată anterior, punctele 40, 45 și 46).” (pct. 60) (s.a.)

Drept consecință, în principiu, „articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, la care face trimitere articolul 45 alineatul (1) din acest regulament, trebuie interpretat în sensul că instanța din statul membru solicitat nu poate să refuze, în temeiul clauzei referitoare la ordinea publică, executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate în lipsă prin care se soluționează pe fond o cauză, în care (1) nu se examinează nici obiectul și nici motivele acțiunii și care (2) nu cuprinde niciun argument cu privire la temeinicia acesteia, cu excepția cazului în care această instanță reține, în urma unei aprecieri globale a procedurii și având în vedere ansamblul circumstanțelor relevante, că prin această hotărâre se aduce o atingere vădită și disproporționată dreptului pârâtului la un proces echitabil, prevăzut la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, din cauza imposibilității de a exercita în mod util și efectiv o cale de atac împotriva hotărârii respective.” (pct. 62)

În concluzie, cauza Trade Agency va reprezenta temeiul jurisprudențial, coroborat cu articolele relevante din Regulamentul 44/2001 și art. 47 alin. 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin care o persoană (fizică sau juridică) se va putea opune la executarea unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, atunci când următoarele condiții cumulative sunt constatate a fi îndeplinite (de către instanța sesizată cu acțiunea în contestare a hotărârii de aprobare a executării unei hotărâri dintr-un alt stat membru, hotărâre ce intră în domeniul de aplicare al Regulamentului 44/2001):
1. judecarea s-a făcut în lipsa pârâtului și
2. fără a se fi înfățișat la termenul în care a avut loc judecata pe fond, iar
3. hotărârea pronunțată este nemotivată (pentru situația de fapt a se vedea articolul de mai jos).

De asemenea, cauza Trade Agency va fi temeiul jurisprudențial în baza căreia se vor putea contesta datele (informațiile) conținute în certificatul facultativ (pentru cine are competența să completeze acest certificat în România – a se vedea Legea nr. 191/2007 de aprobare a OUG nr. 119/2006 – n.n.) completat de către o instanță dintr-un alt stat membru, certificat ce poate însoți o hotărâre ce se dorește a fi executată (într-un alt stat membru). Altfel spus, acel certificat facultativ completat nu se va mai bucura de o prezumție absolută de veridicitate (în baza principiului recunoașterii mutuale), putându-se administra probe în sens contrar în cadrul acțiunii de contestare la executare ce se va derula în statul membru executant.

Se observă astfel că, de la momentul intrării în vigoare a cartei, unele dispoziții de drept secundar unional pot căpăta o altă interpretare, o interpretare care duce la eventuala creștere a nivelului de protecție a drepturilor fundamentale (în cazul prezent, a dreptului la un proces echitabil) în detrimentul principiului recunoașterii mutuale a hotărârilor.

De aceea, în România, în baza jurisprudenței Trade Agency, o instanță nu va mai putea motiva, cum a motivat de exemplu Curtea de Apel Craiova în decizia 488 din 15 mai 2008:

„Împotriva acestei încheieri a declarat recurs S.C.U. T. S.A TG.J, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Mai arată recurenta că titlul a cărui executare se solicită este pronunţat într-o procedură specială, similară somaţiei de plată reglementată de OG 5/2001 în dreptul intern, iar recurenta nu a fost legal citată la judecarea cauzei de tribunalul italian.

Curtea, analizând motivele de recurs, în raport de dispoziţiile art. 304 şi 304 1 C. pr. civ., ale Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, precum şi ale S. CE nr. 805/2004 şi 44/2001, constată că acestea nu sunt fondate pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de încuviinţare a executării ordonanţei somaţiei de plată nr. 354/2006 emisă de Tribunalul Ordinar din B. – Italia cu caracter executoriu, în favoarea reclamantei T. B. FU U. & C. T. cu sediul în Italia, oraşul B..

În speţă, Curtea constată că hotărârea pronunţată în Italia cuprinde creanţa monetară defalcată în principal şi dobânzi, respectiv „suma de (…), 85 Euro plus dobânzile curgând de la scadenţe şi calculate la sumele înscrise în facturile descrise în preambul, în procentul fixat de Decretul Legislativ nr. 231/9 octombrie 2002, de calculat la data lichidării efective…”

Pe de altă parte, instanţa română nu este îndreptăţită să facă judecăţi asupra fondului litigiului (dar când vorbim de dreptul la un proces echitabil nu cumva vorbim de excepții procedurale (excepția necitării legale – de exemplu) invocate de către pârât și nu despre fond? – n.n), ci ea este investită doar să încuviinţeze executare unei hotărâri pronunţate într-un stat membru UE situaţie reglementată de art. 38 din Regulamentul 44/2001. (s.n)

Potrivit acestui text, „o hotărâre pronunţată într-un stat membru şi care este executorie în statul în cauză este executată într-un alt stat membru atunci când, la cererea uneia dintre părţile interesate, a fost declarată drept executorie în statul respectiv.”

Dovada declarării ca executorie a hotărârii pronunţate de tribunalul din B. se află la fila 16 din dosarul de fond.

Orice apreciere asupra măsurilor dispuse prin hotărârea străină este într-adevăr de competenţa instanţei de origine, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

Faţă de această motivare, toate celelalte motive de recurs sunt neîntemeiate, astfel încât, în mod corect, instanţa de fond a admis cererea de încuviinţare a executării silite şi a respins atât cererea reconvenţională, cât şi cererea de instituire a măsurii asigurătorii.

Prin urmare în baza art. 312 C. pr. civ., instanţa urmează să respingă recursul ca nefondat.”

PS: Se pare că statele membre, deși au încredere, în principiu, între ce decide o instanță dintr-un stat și ce decide o instanță dintr-un alt stat, când vine vorba despre protecția drepturilor care sunt și convenționale (cum ar fi dreptul la un proces echitabil), instanțele din statele membre nu au încredere că normele de procedură (civilă sau penală) respectă aceste drepturi sau că ceea ce spune un judecător dintr-un stat este absolut adevărat. Soluția ar putea fi abrogarea principiului autonomiei procedurale și adoptarea de norme de minimă armonizare procedurală.

PS2: Acest ratio decidendi dă naștere la o viitoare eventuală întrebare preliminară: dacă, în lipsa certificatului facultativ și a datelor conținute în acesta, cel căzut în pretenții poate contesta veridicitatea probele administrate de către instanța a cărei hotărâre se cere a fi executată, probe invocate în motivarea hotărâri, probe ce privesc modul în care s-a derulat procedura și în baza cărora au fost soluționate excepțiile procedurale (în eventualitatea în care acestea au fost ridicate de căre instanță din oficiu deoarece este posibil ca pârâtul, nefiind legal citat, să nu fi invocat, ab initio).

Rămâne de citit decizia Curții Supreme letone, acum că a primit răspunsul de la Curtea de Justiție.

***

21 mai 2012Art. 47 din Carta UE, cooperarea în materie civilă, Regulamentul 44/2001 și judecarea în lipsa pârâtului-debitor

AVEM:

o companie cu sediul principal în Letonia care a fost condamnată la plata a  289 122,10 GPB de către High Court (Marea Britanie) în condițiile în care pârâta nu a răspuns la cererea introductivă care i-a fost notificată. Prin urmare, se dispune obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 289 122,10 GPB reprezentând datoria, majorată cu dobânzile acumulate până la data prezentei hotărâri precum și a sumei de 130 GPB reprezentând cheltuieli de judecată [dispozitivul sentinței High Court]. Ulterior, reclamanta-creditoare a depus în Letonia, la instanța competentă, o cerere de recunoaștere și executare a hotărârii pronunțate de către High Court of Justice, Queen’s Bench Division, cerere însoțită de o copie a hotărârii menționate și de certificatul prevăzut la art. 54 al Regulamentului 44/2001.

Pârâta-debitoare a atacat cu apel și, ulterior, cu recurs sentința de recunoaștere și executare pronunțată de instanța din Letonia, motivul principal al recursului fiind: procedura judiciară desfășurată în Marea Britanie a adus atingere dreptului la un proces echitabil, ceea ce constituie un motiv pentru refuzul recunoașterii și executării hotărârii High Court din Marea Britanie (cf. art. 32 alin. 2 din Regulamentul 44/2001)

Articolul 34

O hotărâre nu este recunoscută:
1. dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;
2.dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfățișat în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;
3. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într-un litigiu între aceleași părți în statul membru solicitat;
4. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terț între aceleași părți într-o cauză având același obiect și aceeași cauză, cu condiția ca hotărârea pronunțată anterior să întrunească condițiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat.

Astfel, motivele  invocate de pârâtă pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil sunt următoarele:
1. pârâta nu a fost informată în niciun mod cu privire la acțiunea aflată pe rolul High Court din Marea Britanie, iar astfel, art. 34 alin.(2) din Regulamentul 44/2001 interzice o asemenea recunoaștere deoarece partea interesată a fost privată de posibilitatea de a se apăra.
2. instanța din Letonia sesizată cu o cerere de recunoaștere și executare a unei hotărâri pronunțate de o instanță dintr-un alt stat membru, are obligația să verifice dacă prima instanță a notificat pârâtului în mod corespunzător și în timp util acțiunea introdusă. (cf. art. 34 alin. (2) chiar dacă cererea de recunoaștere este sau nu însoțită de un certificat facultativ, cuprins in art. 54 al Regulamentului 44/2001)
3. principiul încrederii reciproce în administrarea justiției nu a fost interpretat corespunzător, atât în primă instanță, cât și în apel de către instanța din Letonia.
4. recunoașterea unei hotărâri care nu a fost notificată sau comunicată pârâtului ar fi contrară ordinii publice letone.
5. încălcarea unui drept fundamental recunoscut și protejat în Republica Letonia și în Uniunea Europeană, dreptul la un proces echitabil, trebuie corelată cu art. 34 alin. 2 din Regulamentul 44/2001. Cu privire la acest aspect, High Court (1) nu a motivat hotărârea pronunțată, (2) obiectul cererii nu a fost analizat și (3) nici vinovăția pârâtei. O hotărâre care nu include temeiurile juridice aduce atingere dreptului fiecărei persoane la un proces echitabil, deoarece împiedică pârâtul să ia cunoștiință de motivarea hotărârii și să-și pregătească apărarea în mod corespunzător (a se vedea jurisprudența CJUE C-283/05 și C-7/98).

În replică, reclamanta-creditoare a motivat că:
1. documentele impuse de Regulamentul 44/2001 au fost corect completate. High Court a stabilit că a comunicat cererea de chemare în judecată pârâtei și că, deși aceasta nu a formulat o întâmpinare, pârâta a fost legal citată.
2. principiul încrederii reciproce oprește instanța letonă să mai analizeze faptele deja examinate de către High Court.
3. pârâta nu a dovedit că declarația High Court potrivit căreia comunicarea a fost legal realizată, este falsă.
4. ordinea publică letonă nu se poate opune unei judecări în lipsă, deoarece chiar Codul de procedura civilă leton prevede posibilitatea judecării în lipsă.

De ce consideră instanța de recurs (Senatul Curții Supreme din Letonia) că este necesară pronunțarea unei hotărâri preliminare  a Curții de Justiție (cerere înregistrată pe rolul CJ cu nr. C-619/10 Trade Agency):
1. Curtea Supremă din Letonia nu este convinsă că informațiile ce trebuie cuprinse în certificatul prevăzut de Regulamentul 44/2001 trebuie să fie doar informații pe care instanța High Court le poate dovedi cu probe, deoarece acest lucru s-ar opune principiului încrederii reciproce.
2. pe de altă parte, obiectivul de a simplifica formalitățile procedurilor de recunoaștere a hotărârilor judecătorești nu se poate realiza cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, fiind obligatoriu să se stabilească un echilibru între încrederea reciprocă, în cadrul Uniunii Europene, și dreptul la un proces echitabil (a se vedea C-420/07 Apostolides, pct. 75, O C 153, 4.7.2009, p. 7-7)
3. există jurisprudența CJ prin care s-a afirmat că respectarea drepturilor pârâtului care nu s-a înfățișat este garantată printr-un dublu control, fără a preciza însă dacă acest dublu control se aplică și în cazul existenței unui certificat în conformitate cu Regulamentul 44/2001. (existența certificatului fiind facultativă) (a se vedea C- 283/05 ASML, pct. 31, consultare on-line dar nu în limba română)
4. niciuna dintre părți nu a prezentat probe care să ateste notificarea pârâtului sau lipsa ei, în fața instanței din Letonia.

Deși cererea pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare cuprinde două întrebări, relevantă pentru aplicarea art. 47 din Cartă este doar a doua întrebare:

„Hotărâre pronunțată în lipsă prin care se soluționează pe fond o cauză fără a se fi examinat nici obiectul cererii și nici motivele acesteia și care nu cuprinde niciun argument cu privire la motivarea pe fond a cererii, este conformă cu articolul 47 din Cartă și cu dreptul pârâtului la un proces echitabil prevăzut de dispoziția menționată?”

II. Ce spune art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?
Articolul 47
Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.
Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.

Explicațiile cu privire la art. 47, atașate Cartei, precizează:
Primul paragraf se întemeiază pe articolul 13 din CEDO:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie sunt încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”. Cu toate acestea, protecţia din dreptul Uniunii este mai extinsă, deoarece aceasta garantează dreptul de a apela efectiv la un judecător. Curtea de Justiţie a consacrat acest drept, ca principiu general de drept al Uniunii, prin hotărârea din 15 mai 1986 (cauza 222/84, Johnston, Rec. 1986, p. 1651; a se vedea şi hotărârea din 15 octombrie 1987, cauza 222/86, Heylens, Rec. 1987, p. 4097 şi hotărârea din 3 decembrie 1992, C-97/91, Borelli, Rec. 1992, p. I-6313). Potrivit Curţii, acest principiu general de drept al Uniunii se aplică şi statelor membre în cazul în care acestea aplică dreptul Uniunii. Menţionarea acestei jurisprudenţe în Cartă nu avea ca obiect modificarea sistemului de control jurisdicţional prevăzut în tratate şi, în special, a normelor privind admisibilitatea acţiunilor formulate direct în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Convenţia Europeană a examinat sistemul de control jurisdicţional al Uniunii, inclusiv normele privind admisibilitatea, şi l-a confirmat, modificând, însă anumite aspecte, după cum se arată la articolele 251-281 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi, în special, la articolul 263 alineatul (4). Articolul 47 se aplică instituţiilor Uniunii şi ale statelor membre în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii pentru toate drepturile garantate de dreptul Uniunii.”

Al doilea paragraf corespunde articolului 6 alineatul (1) din CEDO, cu următorul text:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi a obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

„În dreptul Uniunii, dreptul de a se adresa unei instanţe nu se aplică numai pentru plângerile privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil. Aceasta este una dintre consecinţele faptului că Uniunea este o comunitate de drept, după cum a constatat Curtea de Justiţie în cauza 294/83, „Verzii”/Parlamentul European (hotărârea din 23 aprilie 1986, Rec. 1986, p. 1339). Cu toate acestea, cu excepţia domeniului lor de aplicare, garanţiile oferite de CEDO se aplică în mod similar în Uniune.”

III. Concluziile Avocatului General, doamna Kokott, din 26.04.2012 cu privire la a doua întrebare:

Avocatul General stabilește că „prin intermediul celei de a doua întrebări, instanţa de trimitere urmăreşte să afle dacă o hotărâre pronunţată în lipsă fără examinarea temeiniciei acţiunii şi care, prin urmare, nu cuprinde niciun argument cu privire la temeinicia pe fond a cererii, este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.” (pct. 66)

Cu privire la acest lucru, AG consideră că „exercitarea dreptului la apărare ocupă un loc esenţial în organizarea şi în derularea unui proces echitabil (a se vedea C-394/07 Gambazzi), iar acest drept include dreptul pârâtului de a fi ascultat. Prin urmare, se aduce atingere dreptului fundamental la un proces echitabil atunci când într-un proces civil, pârâtul nu dispune de nicio posibilitate efectivă de a se opune cererii în justiţie şi, prin aceasta, de a fi audiat în instanţă înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreşti.” Pe de altă parte, dreptul de a fi audiat în instanţă nu merge atât de departe încât o hotărâre judecătorească să nu poată fi pronunţată decât după ce pârâtul şia prezentat efectiv argumentele împotriva cererii în justiţie. De fapt, dreptul de a fi audiat în instanţă este asigurat de îndată ce pârâtului i-a fost acordată posibilitatea efectivă de a-și susține argumentele. Faptul că pârâtul nu utilizează această posibilitate ţine de domeniul său de responsabilitate, fiind stabilit că el poate să şi renunţe la acest drept (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Makarenko împotriva Federaţiei Ruse din 22 decembrie 2009, cererea nr. 5962, § 135 – în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că o parte la procedură poate renunţa să se înfățișeze la ședință. Această renunţare trebuie să fie exprimată neechivoc şi însoţită de anumite garanţii minime al căror nivel este proporţional cu importanţa dreptului la care partea respectivă a renunţat – on-line)”, [pct. 77 din concluzii, sublinierea autorului].

În ceea ce privește lipsa de motivare a hotărârii supuse recunoașterii în Letonia, avocatul general subliniază că „potrivit jurisprudenţei constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil potrivit articolului 6 CEDO include în esenţă obligaţia instanţelor de aşi motiva hotărârile [a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Hirvisaari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001 (cererea nr. 49684/99, § 30).

Pe de altă parte, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat în repetate rânduri că cerințele referitoare la obligaţia de motivare nu trebuie să fie disproporţionat de ridicate şi că acestea pot varia în funcţie de natura hotărârii şi de circumstanţele concrete ale cauzei. [a se vedea Hotărârea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos din 19 aprilie 1994 (cererea nr. 16034/90, seria A nr. 288, p. 20, § 61)]. În această privință, trebuie să se ţină seama de natura hotărârii, precum şi de deosebirile existente între sistemele juridice ale statelor contractante.” (pct. 83, sublinierea autorului)

Apoi, doamna Kokott arată că „obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Primul este cel de a asigura că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat, însă acest obiectiv nu prezintă relevanță în cazul unei hotărâri pronunţate în lipsă care dă câştig de cauză acţiunii introduse împotriva pârâtului care nu s-a înfăţişat. Aceasta deoarece în acest caz pârâtul nu a prezentat argumente care să poată fi menţionate în motivarea hotărârii.” (pct. 84)

Pe de altă parte, al doilea obiectiv al obligației de motivare este acela de „a permite părţii care cade în pretenţii să exercite în mod efectiv căile de atac care îi sunt disponibile. Justiţiabilul trebuie să poată înţelege motivele pentru care a căzut în pretenții. În caz contrar, nici întinderea autorității de lucru judecat a hotărârii nu ar mai putea fi definită, motiv pentru care un reclamant ar putea eventual obţine încă un titlu în baza aceleiaşi cereri” (pct. 85, sublinierea autorului), iar acest obiectiv este relevant în cazul hotărârilor pronunţate în lipsă. De asemenea, „întinderea obligaţiei de motivare a hotărârii trebuie să corespundă însă condițiilor cerute pentru formularea unei căi de atac. Cu cât sunt mai stricte cerinţele impuse motivării unei căi de atac introduse împotriva hotărârii pronunţate în lipsă, cu atât sunt mai ridicate şi cerinţele cu privire la motivarea acestei din urmă hotărâri. Pentru a putea introduce cu succes o cale de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în lipsă, partea care cade în pretenţii trebuie să poată identifica aspectele de fapt şi de drept pe care trebuie să își întemeieze argumentația. Numai astfel va fi asigurat dreptul său la un proces echitabil.” (pct. 86, șublinierea autorului)

În ceea ce privește părerea guvernului Regatului Unit, doamna Kokott subliniază că acesta a susținut în procedura în faţa Curţii că „o hotărâre pronunţată în lipsă („default judgment”) nu este complet lipsită de motivare, însă este adevărat că motivarea este lapidară – hotărârea este motivată doar prin neînfățișarea pârâtului.” În plus, guvernul Regatului Unit a arătat că pronunţarea unei hotărâri în lipsă nu este posibilă decât dacă pârâtului ia fost comunicat în mod legal nu numai actul de sesizare a instanţei, ci şi prezentarea detaliată a concluziilor („particulars of claim”). Acestea cuprind o prezentare detaliată a motivelor acţiunii şi a situaţiei de fapt pe care se întemeiază aceasta” [pct. 87 din concluzii ș.a.), IAR „Cerinţa motivării este îndeplinită atunci când pârâtul este informat într-un asemenea mod cu privire la motivele acţiunii şi la situaţia de fapt pe care se întemeiază aceasta, încât să poată formula în mod util o cale de atac împotriva hotărârii pronunţate în lipsă.”

Cu privire la lipsa examinării temeiului juridic pe fond în cazul judecării în lipsă, guvernul Regatului Unit invocă „motive legate de economia procedurii. Potrivit guvernului Regatului Unit, instanțele nu trebuie obligate să examineze cererea pe fond în procedurile în care pârâtul nu sa înfățișat. Pe de altă parte, renunțarea la examinarea aspectelor de drept este motivată de organizarea procedurii civile în dreptul englez, în cadrul căreia părțile trebuie, în principiu, să aducă argumente juridice în susținerea poziției lor, iar principiul iura novit curia – instanța cunoaște dreptul (și trebuie să îl aplice din oficiu) – nu se aplică fără restricții.”

Există restricții și în sistemul de drept englez, instanțele refuzând, de exemplu, să confere efect executoriu contractelor care sunt împotriva ordinii publice. (A se vedea în acest sens, cu titlu de exemplu, punctele 34-36 din Concluziile avocatului general Jacobs prezentate la 15 iunie 1995 în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii van Schijndel și van Veen (C-430/93 și C-431/93, Rec., p. I-4705 – nu există traducere oficială în limba română).

34. While, in the former systems, the court may raise a new point of law, it must not exceed the limits of the case as defined by the claims of the parties, who „remain masters of the litigation” (dominus litis). Nor  may it generally raise a new point involving new issues of fact. That is precisely the position in the civil procedure of the Netherlands, as explained by the Hoge Raad in the orders for reference.

35. Moreover, an English court, like any other court, will of course take of its own motion a point which is a matter of public policy. For centuries English law has for that reason refused to enforce illegal contracts.

36. Even within the English system, however, the extent to which a court will intervene and raise questions of its own motion will vary according to the context: it may depend, for example, on the type of proceedings (civil, criminal, administrative), on the level of proceedings (first instance, appeal on law and fact, or appeal on law alone), on the nature of the judicial body (court or tribunal).

Deși avocatul general admite că există un risc ca „în lipsa examinării prealabile a temeiniciei acțiunii, să fie pronunțată o hotărâre incorectă pe fond […], dreptul fundamental la apărare al pârâtului este însă asigurat în suficientă măsură dacă i se dă posibilitatea de a-și susține în mod efectiv punctul de vedere și dacă i se oferă posibilitatea de a introduce o cale de atac împotriva hotărârii pronunțate în lipsă.” (pct. 93)

În ultimul punct al concluziei, avocatul general trimite și la procedura instituită, la nivelul Uniunii, în ceea ce privește somația europeană de plată care, la fel, nu impune o examinare a temeiniciei acțiunii, somația fiind respinsă doar atunci când este vădit nefondată (Articolul 11 alineatul (1) litera (b), Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată).

Doamna Kokott propune să se răspundă la a doua întrebare în felul următor:

„Din perspectiva clauzei referitoare la ordinea publică prevăzute la articolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, instanţa din statul solicitat nu poate ţine seama de împrejurarea că instanţa din statul de origine a pronunţat în lipsă, fără a examina temeinicia acţiunii, o hotărâre a cărei motivare se limitează să constate neînfățișarea pârâtului, dar nu cuprinde nici un argument cu privire la temeinicia acțiunii, decât în cazul în care aceeași instanță, în urma unei aprecieri globale a informaţiilor puse la dispoziţia pârâtului şi a cerinţelor prevăzute de legislaţia statului de origine pentru introducerea unei căi de atac, ajunge la concluzia că pârâtul nu sa putut apăra în mod util împotriva hotărârii pronunţate în lipsă din cauza lipsei de motivare a acesteia.”

IV. Remarci utile:

Cu titlu preliminar, trebuie adus în atenția cititorului faptul că, în legătură cu procedura de recunoaștere instituită de Regulamentul nr. 44/2001, a avut ocazia deja să se pronunțe chiar o curte constituțională, respectiv Trybunał Konstytucyjny (curtea constituțională poloneză). Aceasta a considerat că este competentă să se pronunțe cu privire la constituționalitatea actelor legislative secundare ale Uniunii Europene, analizând dacă art. 41 din Regulamentul 44/2001 care dispune că „partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate, în această fază a procedurii, formula apărări” este în concordanță cu drepturile și libertățile fundamentale ocrotite de către constituția poloneză (a se vedea p. 22, iar pentru versiunea în limba engleză p. 21). La finalul analizei, Curtea Constituțională a considerat că dreptul de a fi ascultat nu este încălcat, deoarece o asemenea procedură presupune existența și a unei hotărâri ce provine dintr-un alt stat membru și în cadrul căruia se presupune că dreptul la un proces echitabil a fost respectat. (Trybunał Konstytucyjny, decizia din data de 16 noiembrie 2011, SK 45/09; Dz. U. Nr 254, poz. 1530 www.trybunal.gov.pl). Analiza motivării Curții Constituționale poloneze nu face, însă, obiectul acestui mic articol. Relevanța informației este dată de faptul că pârâta-debitoare din cauza aflată pendinte pe rolul Curții de Justiție ar putea, în dreptul intern leton, să atace de asemenea constituționalitatea Regulamentului nr. 44/2001, respectiv a acelor dispoziții care ar permite recunoașterea unei hotărâri motivată lapidar sau deloc, și care este consecința unei judecăți în lipsa pârâtei-debitoare.

În al doilea rând, art. 47 din Carta UE codifică principiul unei protecții juridice efective, principiu ce derivă din dreptul tradițional de a avea „acces la un judecător” (G. Sanna, Article 47 of the EU Charter of Fundamental Rights and its impact on Judicial Cooperation in Civil and Commercial Matters, în G. di Federico (ed.), The EU Charter of Fundamental Rights, Springer, 2011, p. 161-197, la p. 163) și proclamat pentru prima dată la nivelul Uniunii Europene în cauza Johnston (C-222/84). Deși sursa principală a acestui drept se regăsește în art. 6  și art. 13 CEDO, există și anumite diferențe: 1. dreptul conținut în art. 47 din Cartă se aplică doar atunci când vorbim de o situație de fapt și de drept ce intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene (lucru evident în cauza noastră, deoarece vorbim de aplicarea unui regulament al Uniunii Europene); 2. Art. 47 conferă o protecție mai sporită decât protecția conferită de art. 13 al CEDO deoarece, în timp ce art. 13 CEDO asigură accesul la o „instanță națională”, art. 47 din Cartă asigură accesul la o „instanță judecătorească”; 3. Articolul 6 alin. (1) CEDO limitează aplicarea lui doar la cauzele civile și penale în timp ce art. 47 din Cartă se aplică pentru toate cauzele care se află pe rolul unei instanțe judecătorești naționale. (G. Sanna, op. cit. p. 164, traducerea autorului).

În al treilea rând, art. 47 din Cartă reprezintă o limită la principiul recunoașterii mutuale a deciziilor provenind de la instanțe din alte state membre, principiu ce tinde, de altfel, spre o recunoaștere automată a unor asemenea decizii, cu excepția, de exemplu, a motivelor exhaustive conținute în art. 34 din Regulamentul nr. 44/2001 ( motive ce trebuie de altfel să fie de strictă interpretare). Practic, s-a susținut în doctrină că art. 47 din Cartă va reprezenta portița spre posibilitatea Curții de Justiție de a conferi o noțiune autonomă ordinii publice europene, ordine publică ce ar sta în calea executării și recunoașterii automate a hotărârilor din materie civilă ce provin din alte state membre ale Uniunii. (G. Sanna, op. cit. p. 173). Poziția incipientă ce confirmă, de altfel o asemenea direcție, se regăsește în cauza Krombach (C-7/98), unde Curtea de Justiție a afirmat că „nu se poate recurge la clauza privind ordinea publică prevăzută la articolul 27 punctul 1 din Convenție decât în ipoteza în care recunoașterea sau executarea hotărârii judecătorești pronunțate într-un alt stat contractant ar contraveni într-un mod inacceptabil ordinii juridice a statului solicitat, astfel încât ar aduce atingere unui principiu fundamental”. (pct. 37)

Acest lucru este susținut și de faptul că avocatul general a ales, chiar în cauza pe care am redat-o mai sus, să reformuleze, prin răspunsul conferit la a doua întrebare, întrebarea instanței supreme naționale de trimitere. Astfel, în timp ce instanța națională trimite la art. 47 din Cartă, lucru subliniat și de avocatul general, răspunsul final al avocatului general cu privire la aplicarea art. 47 nu cuprinde, în dispozitiv, nicio trimitere la acest articol, dar, în schimb, există o trimitere la noțiunea de „ordine publică”.

În România, situația de fapt reflectată de cauza C-619/10 Trade Agency este reglementată în drept de Regulamentul CE nr. 44/01 şi Legea 191/2007. Conform Legii 191/2007 art. 1 „ cererile pentru recunoaşterea precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate într-un alt stat membru UE în condiţiile Regulamentului 44/01 sunt de competenţa tribunalului.” (a se vedea, printre altele, decizia civila nr. 64/2010 din data de 17 februarie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia).

De altfel, Curtea de Apel Alba-Iulia a concluzionat în decizia sus-menționată că: “Se mai impune a se preciza că potrivit dispoziţiilor art. 45 din Regulamentul CE 44/2001, instanţa sesizată cu acţiunea prevăzută de art. 43 sau 44 – respectiv instanţa sesizată de cu acţiunea şi calea de atac a recursului împotriva hotărârii de încuviinţare a executării, nu poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviinţare a executării decât pentru unul din motivele prevăzute de art. 34 şi 35.” Dorim să subliniem faptul că ar putea fi posibil, ca urmare a cauzei C-619/10 Trade Agency și conform concluziilor Avocatului General, ca motivelor de refuz la recunoaștere, să li se mai adauge încă unul.

Întrebările care apar sunt următoarele: într-o asemenea situație ce este încă pendinte, ce poate să facă o instanță națională sesizată cu executarea unei hotărâri ce provine tot din Marea Britanie și care, la fel ca și în cauza aflată pe rolul Curții de Justiție, a fost pronunțată în lipsa pârâtului căzut în pretenții? Va trebui instanța națională să suspende cauza până când se va pronunța Curtea de Justiție (probabil în 2013)?

În ceea ce privește România, dispozițiile viitorului Cod de procedură civilă (Legea 134/2010) prevăd ca motiv de suspendare de drept situația în care „instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană” (art. 406 alin. 7). Totuși, acest articol nu va fi aplicabil decât în situația în care instanța națională decide să trimită chiar ea o cerere de întrebare preliminară. Bineînțeles, văzând că există deja o cerere pe rolul Curții de Justiție cu privire la care există și concluziile avocatului general (lucru care denotă că întrebările adresate sunt pertinente) ar putea și ea, instanța română, sesizată cu o asemenea recunoaștere, să trimită o cerere de întrebare preliminară. Pe de altă parte, art. 407 alin. 1 din viitorul Cod de procedură civilă permite suspendarea facultativă în situația în care instanța consideră că „dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi”. Sintagma „alte judecăți” poate fi interpretată în sensul că ar cuprinde și judecata pe care trebuie să o realizeze Curtea de Justiție într-o cerere de întrebare preliminară adresată de către o instanță națională dintr-un alt stat membru al UE, dar care se referă la existența sau inexistența unui drept ce ar fi aplicabil și în cauza de pe rolul instanței naționale române – în cazul de fațădreptul pârâtului-debitor de a cere instanței naționale de a analiza dacă dreptul la un process echitabil i-a fost respectat de către instanța din Marea Britanie atunci când prima nu a motivat decât lapidar o hotărâre pronunțată în urma judecării în lipsă a pârâtului.

O întrebare adiacentă este următoarea: ce se întâmplă dacă judecătorul național alege să nu suspende cauza și să confere titlu executoriu unei asemenea hotărâri provenind din Marea Britanie, fără a analiza dacă dreptul la un process echitabil a fost sau nu încălcat, iar, ulterior, Curtea de Justiție pronunță o hotărâre prin care stabilește obligația instanței naționale (a doua) de a face o apreciere globală, așa cum susține chiar avocatul general, a informaţiilor puse la dispoziţia pârâtului şi a cerinţelor prevăzute de legislaţia statului de origine pentru introducerea unei căi de atac, putând astfel chiar ajunge la concluzia că pârâtul nu s-a putut apăra în mod util, din cauza lipsei de motivare a primei hotărâri. De fapt, prin hotărârea care va fi pronunțată de către Curtea de Justiție, aceasta poate stabili, pe cale pretoriană, existența unui motiv în plus pentru respingerea recunoașterii unei hotărâri dintr-un alt stat membru, în afara celor prevăzute la art. 34 din Regulamentul nr. 44/2001 sau cel puțin al obligației instanței de a nu recunoaște automat asemenea hotărâri pronunțate în lipsa pârâtului căzut în pretenții (acest lucru a fost de altfel realizat și în cazul mecanismului mandatului de arestare european). Într-o asemenea situație, când instanța națională nu va suspenda cauza, pentru a lăsa Curtea de Justiție să se pronunțe într-o cauză asemănătoare, și deoarece cauza privește un drept fundamental, dreptul la asigurarea unui proces echitabil, pârâtul va putea, ulterior, să atace decizia definitivă și irevocabilă națională la CEDO și/sau să atace, la fel cum s-a procedat și în Polonia, la Curtea Constituțională națională. De asemenea, va putea trimite o notificare Comisie Europene prin care va atrage atenția asupra faptului că România nu ar respecta obligațiile ce reies din art. 4(3) TUE, (ex-articolul 10 TCE).

Urmează să se pronunțe Curtea de Justiție (probabil în 2013).

Mihaela MAZILU-BABEL

 
Secţiuni: CJUE, Drept civil, Dreptul Uniunii Europene, RNSJ | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Au fost scrise până acum 7 de comentarii cu privire la articolul “Art. 47 din Carta UE, cooperarea în materie civilă, Regulamentul 44/2001 și judecarea în lipsa pârâtului-debitor. UPDATE”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    apreciez celeritatea de care dă dovadă, în ultima vreme, CJUE. chiar s-a scurtat perioada dintre concluziile Avocatului General și hotărâre.
    Acum să vedem cât de repede se va pronunța și curtea supremă națională.:)

  2. Emanuela MATEI spune:

    http://www.merkourios.org/index.php/mj/article/viewFile/2/pdf_5

    E și asta o strategie să alegi curtea potrivită dacă poți. Odată ce procedura juridică de soluționare a litigiului a fost inițiată în fata unei instanțe într-un stat membru, o altă instanță dintr-un alt stat membru fiind sesizată cu aceeași cauză e obligată să suspende procesul.

    Articolul din linkul de mai sus e interesant, căci se referă la Regulamentul Bruxelles I (regula litispendenței- art 27) și tactica adoptată, numita „torpila italiană” prin care puteai să-ți obosești adversarul și sa-i testezi atât răbdarea cât și „buzunarul”.

    Acum se poate ca și curțile italiene să fi devenit mai operative intre timp și poate acum avem o alt fel de „torpilă”, poate de producție est-europeana. Interesant de cercetat!

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      nu înțeleg legătura cu situația de fapt din cauza Trade Agency. Nu s-a ales instanța. Reclamantul și pârâtul probabil aveau o clauză contractuală în acest sens. Oricum reclamantul era societate cu sediul social în UK. Văd că și creanța era stabilită în lire sterline. iar procedura este cea a somației europene de plată. În cadrul acestei proceduri, se poate decide, chiar și fără citarea părților. Bineînțeles, judecătorul trebuie să fie vigilent (dar nu e așa greu, se uită să vadă dacă pârâtul e fix debitorul de pe facturile anexate la dosar, să vadă dacă a expirat termenul de plată stipulat în factură și cam atât). Totuși, abuzuri procedurale s-au întâmplat inclusiv și în România cu privire la această procedură. De aceea, acum se află pe rolul Curții de Justiție o cerere de la instanța supremă federală din Germania. Problema este că regulamentul 44/2001 forțează o instanță dintr-un alt stat membru să aprobe un abuz al unui judecător neglijent dintr-un alt stat membru (îmi vine în minte situația cu judecătorul de la Tribunalul Galați – a se vedea articolul precedent scris cu privire la curtea federală germană și cele 2 hotărâri irevocabile ale judecătorului român).Tocmai de aceea, regulamentul 44/2001 a fost deja atacat pentru neconstituționalitate în Polonia. 🙂
      Nu cred că are legătură cu strategia avocatului unei părți.

  3. Emanuela MATEI spune:

    Eu ma referisem la comentariul tău:
    „Acum să vedem cât de repede se va pronunța și curtea supremă națională.:)” și nu la articolul de fond care e foarte bine scris de altfel.

    Considera comentariul meu ca un „obiter dictum” 🙂

  4. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    înțeleg. dar nu are legătură cu litispendența. 🙂 și cred că în maxim 3 luni o să se pronunțe senatul curții supreme.însă, nu știu care va fi finalitatea. aș zice 70% că o să piardă recurentul-pârât. dar am prieteni de acea naționalitate și cum o să apară hotărârea o să fac un UPDATE final :))

  5. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    am observat că în articol s-a strecurat o eroare. în link-ul care ar fi trebuit să ducă spre hotărârea Curții apare de fapt link-ul spre Regulament.
    aici este link-ul spre hotărârea Curții în cauza Trade Agency
    http://curia.europa.eu/juris/document/document_print.jsf?doclang=RO&text=&pageIndex=0&part=1&mode=lst&docid=126427&occ=first&dir=&cid=85015

    Cu scuzele de rigoare,
    Mihaela

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD