Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Stiluri de interpretare în justiția bazaconică. Despre limitele opiniei în drept (II)
15.12.2006 | Freddy GÂRBACI

JURIDICE - In Law We Trust

Pe vremea când Dracula era încă om, pricinile se regulau după Obiceiul Pământului, adică după regulile nescrise ale comunităţilor, după cutumă. Câteva reproşuri esenţiale au minat Obiceiul Pământului: lipsa de certitudine; diferenţa uneori prea mare dintre obiceiurile comunităţilor; puterea discreţionară a celor care soluţionau pricinile; practică inconstantă. Din păcate se scria puţin, iar această infirmitate a împiedicat bijuteriile cutumei să ne parvină. Am înţeles că Hasdeu a avut o tentativă de colectare, întocmind un chestionar cu câteva sute de întrebări, pe care l-a multiplicat şi l-a distribuit preoţilor şi altor lideri locali. Se pare însă că rezultatele n-au fost satisfăcătoare. Nu mai putem cântări virtuţile Obiceiului, pentru că l-am pierdut.

De dragul unei coerenţe iluzorii, s-a ajuns la codificare prin împrumut masiv. Disputele ştiinţifice ale învăţaţilor noştri constau în a stabili pe cine e mai bine să copieze: pe austrieci?; pe francezi?; pe bizantini? Ca să nu se supere nimeni, au preluat câte ceva de la toţi… Cum-necum, în secolul al XVII-lea, Ţările Române şi-au înfruntat primele legi scrise, dacă ignorăm legenda unei Pravile a lui Alexandru cel Bun. Ca efect secundar, de trei secole şi jumătate, cuvântul cel mai des asociat sistemului juridic este “reformă”. Îndreptarea legii şi Cartea românească de învăţătură au marcat un grandios debut de reformă: de la obicei se trecea la legea scrisă de aplicaţie universală, deşi sărăcia mijloacelor informaţionale a făcut ca aceste prime legiuiri să rămână practic inutilizabile, inerţia cutumei cedând doar mult mai târziu.

Abia începutul de secol XIX avea să marcheze agonia dreptului cutumiar, odată cu noua “reformă” adusă de Codul Calimach şi de Codul Caragea. Tot “reforma” aveau s-o înfăptuiască şi Regulamentele Organice. În fine, aceeaşi ambiţie a nutrit-o şi Cuza, dăruindu-ne copia servilă a Codului Napoleon. Ce credeţi că revendica suflarea revoluţionară de la 1848, prin vocea liderilor săi luminaţi? Reforma, evident. Iată câteva dintre “Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, astfel cum au fost redate de Kogălniceanu:

– “Reforma codicelor civilă, comercială şi criminală şi a procedurii lor” (recunoaşteţi vreun cuvânt?), sub motiv că legile în vigoare “făceau ruşine epocii şi Moldovei”;

– “Reforma tribunalelor şi inamovibilitatea judecătorilor” (parcă s-a strecurat iarăşi un cuvânt familiar), cu sublima argumentaţie că “o mare parte a îngenunchierii ţării se poate atribui tribunalelor. Rău organizate, rău compuse, sub înrâurirea directă a domnului, în loc de a fi organul şi expresia dreptăţii, ele nu sunt decât instrumentul strâmbătăţii şi al venalităţii şi nu înfăţişază nici o garanţie împricinaţilor”;

– “Neamestecarea domnului în ramul judecătoresc şi aducerea în împlinire a sentinţelor fără întărirea sa” – aici nu mai recunoaştem un cuvânt, ci o adevărată tradiţie (să nu zic “obicei”).

S-a dorit deci ca judecătorul să nu se mai supună obiceiului, ci legii. N-am vrut principii, ci norme. Oare de ce se cere însă sistemul acesta atât de frecvent “reformat”? Pentru că este perfectibil? Un răspuns prea vag. Pentru că societatea evoluează continuu? Nţţţ, minciună oficială halucinogenă. Pentru că facilitează nedreptatea şi abuzul grosolan? Ne apropiem de răspunsul adecvat.

Să terminăm odată cu aiurelile solemne ale autorităţii de stat. Legea nu are obrazul neted, ci presărat cu negi, iar judecătorii, “interpretând-o”, au primit dezlegare la a-şi face de cap.

Am introdus, aşadar, un nou şoricel în recipientul experimental: interpretarea. Îi vom injecta câţiva hormoni doctrinali.

Judecătorul are cazul pe masă, între coperţile unui dosar. Este obligat să scrie oracolul zilei în funcţie de prescripţiile unui text prefabricat, denumit lege. Ca să împartă dreptatea, trebuie să găsească paragraful potrivit. Sau unul pe care să-l potrivească forţat. Legea e geloasă: nu-i permite să tragă cu ochiul nici la obicei, nici la morală, nici la jurisprudenţă. Nu-i permite nici măcar să-i demaşte în piaţa publică defectele; trebuie s-o folosească, aşa slută sau amputată cum e.

Jargonul judiciar manevrează termeni extrem de toxici. Toate persoanele respectabile care şi-au pus condeiul în slujba dreptului par a fi căzut de acord că hotărârea judecătorească exprimă nimic altceva decât… adevărul! Nu dreptatea, nu aplicarea legii, nu poftele autorităţii de stat, ci adevărul! Legea însăşi trădează un comic irezistibil pretinzându-le judecătorilor “să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”. Cu alte cuvinte, judecătorul care aplică în mod inspirat sancţiunea legală unei situaţii de fapt este descoperitorul adevărului.

Iată una dintre cele mai groteşti răstălmăciri lexicale din istoria contractului social. Se pare că nu există decât un Adevăr, pe care justiţia umană l-a întemniţat cândva, iar de atunci nu încetează a ni-l revela pe bucăţi. Cum procedează? Cu maximă precauţie şi preţiozitate, iar în contextul acesta tragi-comic sunt nevoit să citez un excelent teoretician al procedurii civile, un autor pe care îl preţuiesc sincer şi căruia i-aş imputa doar o anumită desprindere de realitate: “Activitatea judecătorului este prezentată ca un silogism categoric, în care premisa minoră o constituie faptele, premisa majoră – legea, iar concluzia – hotărârea. Deci, pronunţarea hotărârii nu este rezultatul capriciilor judecătorului sau al unei tresăriri morale a conştiinţei sale, care îl conduce la echitate, ci este rezultatul aplicării legii, stabilite de judecător, la situaţia de fapt, pe care de asemenea o stabileşte judecătorul, pe bază de probe” (V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 143-144). De reţinut că absenţa tresăririlor morale este îmbucurătoare şi că elecţiunea legii constituie privilegiul bunului judecător. Nu vrem echitate, ci lege, pentru că legea circumscrie oricum concepte secundare precum morala şi echitatea, ca voinţă oficial exprimată a întregului popor!

Văzute dinspre sala paşilor pierduţi, lucrurile îşi pierd mult din strălucirea filozofică impregnată de citatul anterior. A adăposti legea de morală şi echitate înseamnă a o preda fără luptă tocmai capriciilor judecătorului. Din dexteritatea interpretării se nasc cele mai perverse pocitanii: hotărârile judecătoreşti. Asta pentru că judecătorii au facultatea exorbitantă de a combina în mod liber legile, spre a obţine rezultatul dorit, prin intermediul a ceea ce doctrina numeşte, triumfalist, “rol activ”. Paradoxal, obligându-l pe judecător să joace acest “rol activ”, legea însăşi îl îndepărtează de “aflarea adevărului”, conducându-l în ţinutul bunului-plac. Judecătorul va aplica legile care consideră el că sunt incidente în cauză, în loc de acelea pe care părţile îşi întemeiază pretenţiile şi apărările. Cum va selecta regula de drept? Extrem de ştiinţific, adică “ajutat de instinct, de intuiţie, de experienţă, de cultura juridică, precum şi de cunoaşterea precedentelor existente, a jurisprudenţei” (P. Bellet, citat de V.M. Ciobanu, op.cit., p. 145). Instinct! Intuiţie! Dulăii statului se lasă călăuziţi de miros! Oare nu simţiţi că citadela Adevărului judiciar s-a fisurat? De ce nu s-ar lăsa “ajutaţi” şi de anumite interese particulare, de anumite şoapte politice, de anumite sclipiri ale ochiului diavolesc al banului?

Pe urmă, chiar “aleasă” cu grijă, regula se poate dovedi atât de clară încât se cere neîntârziat “interpretată”.

În toate manualele de iniţiere în drept veţi găsi, candid prezentate, Marile Chei de Boltă pentru descifrarea Codului Ipocriziei Legiuitoare, ascunse sub titlul benign: “Reguli de interpretare a normelor de drept”. Opera de desluşire a slovei legiuitoare garantează satisfacerea cam oricăror gusturi, dacă interpretul manipulează abil câteva trucuri:

Tertipul interpretării literale presupune, cum i-o atestă şi denumirea, ca judecătorul să decidă că există deplină armonie între litera normei şi fapt, deci că haina legii s-a nimerit pe măsurile împricinaţilor şi nu mai trebuie dată la retuş.

Şiretlicul interpretării extensive este strădania de a îndesa un caz obez într-o regulă strâmtă dar elastică, dilatând regula sub pretextul adaptării la “voinţa reală a legiuitorului”. Aici planează, totuşi, un mister: dacă aceea era voinţa reală a legiuitorului, de ce nu a exprimat-o explicit? Să fi testat vigilenţa judecătorului strecurând şarade în textul legal?

Artificiul interpretării restrictive constituie, cum probabil aţi înţeles, opusul interpretării extensive: un caz prea mic pentru o regulă atât de largă. Implică, desigur, noi ajustări.

Şotia interpretării gramaticale prezintă asemănări cu tertipul interpretării literale şi implică decriptarea normei juridice cu sprijinul regulilor gramaticale, pornind de la poziţia virgulelor, a cratimelor, a liniilor de dialog şi a semnelor de punctuaţie până la despărţirea frazelor în propoziţii, analiză sintactică şi morfologică, analiză stilistică şi etimologică, plus observarea comportamentului paticulelor şi al cuvintelor compuse… Cum? Legile n-ar trebui să aibă dialoguri? Poate că am exagerat.

Marafetul interpretării sistematice este destinat temperamentelor imaginative şi permite tălmăcirea normei prin identificarea fără criterii precise a unor texte-surori. Legea întunecoasă este tractată spre lumină de rudele ei mai limpezi, din iniţiativa şi sub coordonarea unui judecător.

Prestidigitaţia interpretării istorico-teleologice conferă împricinatului o nesiguranţă în plus: somptuozitatea terminologică nu ascunde decât o banală despletire a normei cu unealta scopului urmărit de legiuitor la adoptare; scopul se analizează în context istoric, vă daţi seama ce polivalenţă pe omul cu rol de judecător!

Scamatoria interpretării logice este piesa de rezistenţă a colecţiei şi expediază cugetul magistrat exact acolo unde se simte mai stingher: la polul îngheţat şi nepopulat al logicii. Dacă omul n-ar fi carne coruptibilă, dreptul ar tinde către sublim. Imaginaţi-vă potenţialul unui adagiu precum acesta: ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex (unde încetează raţiunea legii, încetează dispoziţiile sale). Cum să dai pe mâna judecătorului uman tulpina unui concept atât de fragil?

Admit că sunt traumatizat decisiv de lectura unor hotărâri judecătoreşti – destule la număr şi culese de pe întregul teritoriu al patriei – şi mă declar expus la subiectivism. Cu toate acestea, trebuie să-mi mărturisesc anumite stupori, precum aceea că judecătorii sunt capabili să utilizeze abundent adagiile de interpretare logică în contexte absurde! Ei nu profanează astfel doar monumentele dreptului roman, ci îşi clamează o putere brută, neşlefuită, lipsită de raţiune, imună la civilizaţie şi chiar la bun-simţ. Pot înţelege şi stresul, şi condiţiile precare, şi grijile familiale, şi salarizarea proastă, şi consumul nervos, şi limitele răbdării, şi lipsa de timp. Pot deci înţelege că a pretinde judecătorului să facă din fiecare hotărâre o capodoperă a rigorii juridice este absurd. Pot înţelege că toate circumstanţele enumerate au darul de a limita latura – altfel esenţială – a motivării hotărârii la două fraze. Dar că aceste două fraze pot fi lipsite de sens nu mai reuşesc să înţeleg. Că sfidează gramatica şi logica şi că trădează o ignoranţă sumbră şi un dispreţ profund pentru împricinat îmi este peste puteri să accept.

Freddy Gârbaci

* textul face parte din cartea Huța în talerele balanței – ghid de supraviețuire în casa săbiilor justițiare, autor Freddy Gârbaci

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.