Conceptul de infractiune complexa

1. Conceptul de infracţiune complexă şi-a găsit destul de greu locul şi identitatea proprie printre celelalte concepte cu care operează dreptul penal în prezent, neexistând o unanimitate de opinii între autori cu privire la conţinutul şi structura acesteia. Divergenţa de opinii doctrinare se manifestă în special în ţările în care acest concept nu are o consacrare legislativă, aşa cum de altfel s-a manifestat şi în doctrina română anterior adoptării Codului penal de la 1968, care a pus capăt acestor controverse reglementând, pentru prima data în ţara noastră, infracţiunea complexă – ca formă a unităţii legale de infracţiune. În acest sens, articolul 41 alin. 3 din acest Cod penal a prevăzut explicit că „infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”.

Doctrina română a subliniat că definiţiile legale ale infracţiunii complexe şi infracţiunii continuate din legea penală română, ca şi reglementarea posibilităţii recalculării pedepsei în cazul infracţiunii complexe şi continuate, au contribuit mult la aşezarea practicii judiciare pe un teren ferm, prevenind controversele şi soluţiile contradictorii, spre deosebire de legislaţiile unde asemenea reglementări lipsesc[1]. Aşa de pildă, după cum vom arăta într-un capitol următor, discuţia cu privire la utilitatea unei definiţii legale a infracţiunii complexe s-au purtat mai acut în doctrina italiană, unde s-a susţinut, în general, că o definiţie normativă a infracţiunii complexe nu ar fi absolut necesară, ea fiind utilă doar pentru a completa, cel puţin în mod formal, sistemul de concepte cu care operează dreptul penal[2].

2. Dar problema reglementării infracţiunii complexe nu se restrânge doar la aspectul dacă aceasta trebuie să fie sau nu definită printr-o normă legală, ci priveşte şi locul pe care să-l ocupe această normă în cadrul sistemului Codului penal, adică unde ar trebui să fie ea amplasată. Aşa cum s-a afirmat, problema sistematizării dispoziţiilor penale nu are numai o latură exterioară, oglindind confruntarea dintre ideile inovatoare ale doctrinei şi practica legislativă tradiţională; ea are şi o latură internă, deoarece în multe situaţii diferenţele de sistematizare dintre o legislaţie şi alta reflectă chiar o tendinţă de a înlătura o anumită posibilă echivocitate a instituţiilor penale, existând temeiuri raţionale, substanţiale, pentru gruparea unor instituţii în diferite diviziuni ale Codului penal[3]. De pildă, instituţia unităţii de infracţiuni este reglementată în unele legislaţii în cadrul dispoziţiilor privitoare la infracţiune (de pildă legea penală română şi cea italiană), alte legislaţii reglementează această instituţie în capitolul privitor la pedeapsă (de exemplu legea penală franceză sau cea germană), iar unele aspecte care ţin de conceptul de infracţiune sunt abordate în cadrul teoriei normei penale (de pildă aspectele privind concursul de norme penale)[4]. S-a motivat în mod corect că legislaţiile care abordează unitatea şi pluralitatea de infracţiuni în cadrul capitolului referitor la infracţiune, au în vedere sfera faptelor prin care subiectul a adus atingere valorilor ocrotite de legea penală, iar legislaţiile care abordează aceste probleme în cadrul capitolului referitor la pedeapsă au în vedere influenţa pe care unitatea şi pluralitatea de infracţiuni o au asupra pedepsei ce urmează a fi aplicată făptuitorului. S-a observat de asemenea că unele forme ale pluralităţii de infracţiuni, recidiva de exemplu, are puternice legături şi cu subiectul infracţiunii, deoarece ea amplifică starea de pericol a acestuia, fapt ce explică reglementarea ei în Codul penal italian în cadrul capitolului privitor la infractor (titlul IV)[5]. În doctrină s-a argumentat soluţia din Codul penal român din 1968, păstrată şi în noul Cod penal din 2009[6], de a trata instituţia unităţii şi pluralităţii de infracţiuni în cadrul titlului referitor la infracţiune, cu motivarea că reglementarea instituţiei pluralităţii de infracţiuni în cadrul mai larg al instituţiei infracţiunii este superioară celei adoptate de alte legislaţii penale care reglementează instituţia pluralităţii de infracţiuni în cadrul circumstanţelor agravante, adică în cadrul instituţiei pedepsei, fiindcă pluralitatea de infracţiuni este, înainte de toate, o problemă care priveşte infracţiunea, raportul dintre infracţiunile săvârşite de acelaşi făptuitor, o problemă legată de constatarea existenţei infracţiunilor şi deci a temeiurilor răspunderii penale pentru mai multe infracţiuni şi numai după aceasta pluralitatea de infracţiuni devine şi o problemă care priveşte aplicarea unei pedepse corespunzătoare gravităţii ansamblului de infracţiuni săvârşite de o persoană[7].

3. Alte discuţii s-au purtat şi cu privire la ordinea în care trebuie să fie reglementate în cod cele două instituţii ale pluralităţii şi unităţii de infracţiune. Astfel, în Codul penal român din 1968 este reglementată mai întâi instituţia pluralităţii de infracţiuni (art. 32-art. 40²) şi apoi cea a unităţii de infracţiune (art. 41-art. 43), ambele instituţii fiind reglementate în Capitolul IV al Titlului II, intitulat „Pluralitatea de infracţiuni”. Chiar dacă nu am face o discuţie diferită asupra faptului că reglementarea pluralităţii de infracţiuni este situată înaintea unităţii de infracţiuni, nu putem să nu observăm că în denumirea capitolului nu se face nicio referire la această din urmă instituţie, a unităţii de infracţiune. O posibilă explicaţie a acestei soluţii legislative poate fi aceea că, aşa cum s-a afirmat în doctrină, dispoziţiile din Codul penal nu reglementează întreaga materie a unităţii de infracţiune, ci numai cazul acelor infracţiuni al căror conţinut se realizează nu printr-o singură acţiune sau inacţiune, ci prin mai multe, fiecare dintre ele putând constitui o infracţiune, dar care prin îmbinarea lor sunt considerate de legea penală drept o singură infracţiune[8]. Avem rezerve că acest lucru ar putea justifica însă lipsa oricărei menţiuni referitoare la infracţiunea complexă şi infracţiunea continuată în denumirea capitolului.

În noul Cod penal din 2009 s-a inversat ordinea celor două instituţii, fiind reglementată mai întâi instituţia unităţii de infracţiune (art. 35-art. 37) şi după aceasta pluralitatea de infracţiuni (art. 38-art. 45). De asemenea, titlul capitolului a fost completat, acesta fiind intitlat „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”, justificându-se această modificare în expunerea de motive prin aceea că „în realitate se reglementează ambele instituţii”[9]. E discutabilă această motivare, deoarece – aşa cum s-a arătat anterior – Codul penal nu reglementează în totalitate instituţia unităţii de infracţiune, ci doar anumite situaţii speciale ale acestei materii, anume doar infracţiunea complexă şi infracţiunea continuată. Denumirea corectă a capitolului ar fi putut să fie aceea de „Pluralitatea de infracţiuni şi unele forme ale unităţii de infracţiune”.

4. Un rol important în cristalizarea conceptului de infracţiune complexă în doctrina noastră l-a avut profesorul Vintilă Dongoroz, care a avut contribuţii importante în conceptualizarea materiei unităţii şi pluralităţii de infracţiuni. Acesta a arătat că există unitate de infracţiune, ori de câte ori un complex de date de fapt poate fi încadrat în întregul său în conţinutul incriminării unei singure fapte şi, dimpotrivă, există pluralitate de infracţiuni atunci când, dintr-un complex de date de fapt, se pot extrage condiţiile necesare pentru existenţa mai multor infracţiuni[10]. Totodată, făcând distincţia între situaţiile reale şi situaţiile aparente, precum şi între situaţiile de fapt şi cele de drept, profesorul a mai arătat că unitatea este reală, atunci când, în mod natural, avem o singură faptă şi că există o pluralitate reală, atunci când, în mod natural avem mai multe fapte, după cum există unitate aparentă atunci când mai multe violări de lege se par că sunt datorate unui singur fapt şi există pluralitate aparentă atunci când unui singur fapt se pare că-i corespund mai multe violări de lege.

Raportat la aceste distincţii infracţiunea complexă este considerată o pluralitate aparentă de infracţiuni, deoarece, aşa cum s-a menţionat în doctrină, cu toată aparenţa pluralităţii, avem o singură infracţiune, o formă de unitate juridică (legală) de infracţiune[11]. Acesta este motivul pentru care în denumirea capitolului IV, care reglementează infracţiunea complexă şi infracţiunea continuată alături de formele pluralităţii de infracţiuni, se face referire doar la „Pluralitatea de infracţiuni”, înţelegându-se sub această denumire atât pluralitatea reală cât şi pluralitatea aparentă de infracţiuni. În cazul infracţiunii complexe este vorba de o aparenţă de pluralitate, deoarece în conţinutul ei intră o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o altă faptă prevăzută de legea penală, putând crea astfel impresia că am fi în prezenţa unei pluralităţi de infracţiuni; însă – prin voinţa legiuitorului – în aceste situaţii suntem în prezenţa unei unităţi de infracţiuni, deoarece se va reţine în sarcina făptuitorului doar infracţiunea complexă, nu şi infracţiunea sau infracţiunile care intră în conţinutul acesteia. Astfel, în cazul unei fapte de furt săvârşită prin folosirea violenţei fizice se va reţine  doar infracţiunea de tâlhărie, nu şi infracţiunile de furt sau lovire în concurs cu aceasta; sau în cazul lovirii unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat se va reţine doar infracţiunea de ultraj, nu şi infracţiunea de lovire, alături de aceasta. În aceste cazuri faptele săvârşite întrunesc elementele constitutive atât ale infracţiunii complexe cât şi ale infracţiunilor absorbite de aceasta, dar prin voinţa legiuitorului va fi reţinută doar infracţiunea complexă.

În viziunea doctrinei penale italiene chiar dacă n-ar fi existat o consacrare legală a infracţiunii complexe, situaţia s-ar fi rezolvat în acelaşi mod, pe baza principiului specialităţii, deoarece tâlhăria apare ca o normă specială în raport cu furtul şi violenţa[12]. După părerea noastră nu s-ar putea susţine că prin reglementarea infracţiunii complexe s-ar fi făcut doar o consacrare legală a unei consecinţe a principiului lex speciali derogant generali, deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, consacrarea ei legislativă a avut un rol important atât în definirea conţinutului conceptelor cu care operează dreptul penal, cât şi în unificarea practicii judiciare a instanţelor române.

[1] G. Antoniu, Unitatea de infracţiune. Contribuţii, în Revista de drept penal nr. 3/1999, p. 42.
[2] Frosali, Concorso di norme e concorso di reati, Citta di Castello, 1937, ristampa, p. 27; Romano, Commentario sistematico del codice penale, Milano, 1987, I, p. 695, apud T. Sorrentino, Il reato complesso, G. Giappichelli Editore, Torino, 2006, p. 126.
[3] G. Antoniu, Reforma legislaţiei penale, de G. Antoniu, ş.a., Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 53.
[4] G. Antoniu, Unitatea de infracţiune. Contribuţii , op. cit., p. 9.
[5] G. Antoniu, Reforma legislaţiei penale, op.cit., p. 53-54.
[6] Adoptat prin Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 510 din 24.07.2009.
[7] I. Fodor, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, de V. Dongoroz, ş.a., Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1969, p. 254.
[8] I. Fodor, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, op. cit., p. 281-282.
[9] Expunere de motive, în Codul penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 17.
[10] V. Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediţiei din 1939), Editura Societăţii TEMPUS & ASOCIAŢIA ROMÂNĂ DE ŞTIINŢE PENALE, Bucureşti, 2000, p. 262-263.
[11] I. Fodor, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, op. cit., p. 259.
[12] A. Pagliaro, Principi di diritto penale, quinta edizione, Milano, 1996, p. 493.

Dr. Cristinel GHIGHECI
Judecător, Tribunalul Braşov

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?