Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Stiluri de interpretare în justiția bazaconică. Despre limitele opiniei în drept (III)
26.12.2006 | Freddy GÂRBACI

JURIDICE - In Law We Trust

Acest sistem de subjugare constituţională a judecătorului de către legea scrisă, la adăpost de principii, de echitate şi de precedent produce o serie de efecte perverse: deresponsabilizează judecătorul, înlătură orice obstacol din calea legiferării maniacale, facilitează incoerenţa jurisprudenţei şi transformă justiţia în joc de noroc.

Liber să decidă înţelesul legii, judecătorul este invitat în mod oficial să fie nedrept şi, în general, nu dispune de autocenzura care să-l îndepărteze de această tentaţie. Este prizonierul unui foarte complex mecanism de condiţionare socială, vestita “inamovibilitate” fiind doar un cuvânt cu multe litere, dificil de pronunţat şi care se dovedeşte primejdios la transplantarea în organismul comunitar. “Independenţă”? Judecătorul o are exact în acelaşi grad ca fiecare dintre noi: este soţ, părinte, contribuabil, prieten, amant, parte în contract, vecin, pacient, alegător, subaltern. În calitate de toate acestea este un om aservit.

Acest om este obligat câteodată să ia decizii majore. O va face interpretând legea, adică urmând căile “adevărului” după “instinct, intuiţie şi experienţă”. Iar instinctul, intuiţia şi experienţa îndeamnă la autoconservare, adică la perpetuarea climatului creat prin calităţile de soţ, părinte, contribuabil… Sau, în termenii lui Ortega, vom înţelege mai bine “independenţa” judecătorului dacă suntem conştienţi că „foamea şi setea de mâncare şi băutură vor fi psihologic mai puternice, vor avea mai multă energie psihică brută decât foamea şi setea de dreptate”.

În ce ne priveşte, va trebui să admitem că suntem ostaticii puterii judecătoreşti, că, realist vorbind, judecătorii alcătuiesc singurul ordin profesional care nu dă socoteală pentru actele sale. Puterea politică se supune, periodic, scrutinului electoral, însă puterea judecătorească este ca o monarhie absolută „dialogând” cu supuşii doar prin interogatoriu şi decizie unilaterală obligatorie, este forma de „totalitarism” din această „ordine mondială” promovată de democraţia liberală, cu autoritatea sa înstăpânită perpetuu pe un teritoriu dat şi chiar dincolo de el, cu privilegiile judecătorilor la imperium şi jurisdictio. Paradoxal, „cea mai slabă” dintre cele trei puteri ale statului, puterea judecătorească, este capabilă să producă „seisme” de magnitudine înfiorătoare într-o societate. De ce ar fi legea şi echitatea mai presus de narcisismul sau de interesele judecătorului? El se declară competent când vrea, aplică norma care favorizează partea ce îi surâde mai lipicios, îşi schimbă propria practică în funcţie de interese obtuze, ordonă amenzi şi pedepse după calitatea digestiei sau după propriul arsenal resentimentar… Unde este vocea poporului suveran? Se mai aude? Parcă nu.

Principiile care trebuie să guverneze actul jurisdicţional, ca şi regulile de interpretare a normei juridice ar putea conduce, cu siguranţă, la aplicarea morală şi echitabilă a legii de către judecător. Dar valorile sociale actuale nu o mai permit decât sporadic. Trăim o furie a luxului şi a distracţiei într-o lume a cărei forţă motrice este concurenţa, iar într-o lume ca aceasta nu mai este loc pentru reflecţie şi discernământ. Răgazul aduce stagnare şi foame, iar creierul nu mai poate funcţiona decât în regim de avarie, pe programul acumulării obsesionale. Ştiinţa a umplut lumea cu jucării, sporind apetitul pentru câştiguri materiale şi reducând fulgerător omenirea la o specie de copii. Suntem personajele involuntare ale unui grandios desen animat. Din justiţie a rămas doar joaca de-a dreptatea a unor magistraţi infantilizaţi. Ei pot distruge din uşurătate, din nesăbuinţă sau din insaţiabilitate, chiar nefiind animaţi de conştiinţa Răului. Dacă judecătorii nu sunt prudenţi, rezonabili şi raţionali prin structură, au toate şansele să aplice legea şi să facă dreptate ca în anecdota relatată de Claude-Adrien Helvétius despre aceia care, “vrând să scoată un om care a căzut într-un puţ, i-au trecut după gât un laţ şi l-au scos afară sugrumat”.

A pretinde să se construiască buncăre pentru judecători, a-i face inabordabili, adică asociali este, desigur, inuman, însă problema insolvabilă este că justiţia chiar trebuie să aibă o latură inumană pentru a ţine drept balanţa (reamintesc reprezentările statuare cu divinitatea păgână legată la ochi, lipsa vederii fiind, cred, atributul însuşi al inumanului implicat în act). În sensul acesta trebuie înţeleasă afirmaţia că justiţia devine demnă de rolul ei doar când e lăsată să respire aerul rarefiat al raţiunii, mai presus de tentaţie şi viciu. Când devine conştientă de propriul rost.

Cu riscul de a intersecta o delicată problemă religioasă, vreau să spun că nu mi se pare în regulă să tolerăm ororile justiţiei umane cu gândul la perfecţiunea justiţiei divine. Pentru că sunt convins de un lucru: dacă n-am colporta o formă sau alta de credinţă în Judecata de Apoi, n-am fi dispuşi să înghiţim cu uşurinţă erorile justiţiei pământene. Şi am fi mai prudenţi în a ne selecta semenii pentru învestitura de judecător.

Nici nu le putem cere judecătorilor imposibilul, adică să-şi contrazică natura: din moment ce omul judecător este supus aceloraşi condiţionări sociale ca şi cel judecat, “adevărul” pare a fi sortit deplinei inaccesibilităţi. Pe de altă parte, izolarea pe termen lung înseamnă boală psihică, deci cercul vicios s-a închis. Soluţia pare a fi de găsit tot printr-o întoarcere în timp, la acel „trebuie să îl facem pe judecător cât mai puţin stăpân pe decizii” al lui Aristotel, imperativ de o surprinzătoare actualitate.

N-are sens să ochim ţinte false, astfel că eforturile trebuie canalizate către interpretarea unitară a legii şi către tratarea incontinenţei legiuitoare prin instituirea supremaţiei principiilor. Poate că, dincolo de complexitatea lui, ceea ce conferă superioritate sistemului de common law este ansamblul de garanţii împotriva abuzului. Cu oarecare invidie, Tocqueville observase, încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, că “englezii şi-au luat infinite precauţii astfel încât cel puternic să nu poată fi niciodată favorizat pe seama celui slab; pe măsură ce pătrundem şi mai mult în detaliile acestei legislaţii, observăm că fiecărui cetăţean i-au fost date arme cu care să se apere şi că lucrurile sunt în aşa fel aranjate încât fiecare să aibă maximum de garanţii posibile împotriva parţialităţii, împotriva venalităţii propriu-zise a judecătorilor şi mai ales împotriva acelei venalităţi care e şi mai ordinară şi mai periculoasă în vremuri democratice – venalitatea născută din servilismul tribunalelor faţă de puterea publică”.

Balaurul va avea totdeauna două capete: cel al justiţiei şi cel al legiferării. Cât timp legiuitorul va putea să pretindă că orice năzdrăvănie care-i poartă sigiliul reflectă voinţa generală şi serveşte binele colectiv, iar judecătorul că orice interpretare a legii intrată în puterea lucrului judecat reprezintă adevărul, separarea democratică a puterilor îşi va demonstra doar incapacitatea de a ne feri de abuz.

Dacă democraţia înseamnă că nedreptăţile, abuzurile şi discriminările reprezintă voinţa populară, atunci i se poate reproşa poporului un masochism colectiv. Dar ştim bine că nu asta e realitatea, că Rousseau a avut dreptate susţinând că norodul nu poate fi corupt, dar poate fi amăgit. Că oamenii mai puternici citează în favoarea lor “voinţa populară” doar pentru augmentarea propriei puteri, eludând astfel suspiciunile de meschinărie şi egoism.

Trist e că, în ciuda iluziilor noastre, sistemul social care să slujească, dincolo de vorbele spumoase, binele comun, n-a fost încă elaborat. Cuceririle tehnologice au adus doar un confort material pe care l-am confundat cu organizarea socială superioară; confortul a lenevit spiritul şi l-a otrăvit cu impresia că evoluţia socială şi-a atins zenitul, că de aici încolo nimic nu se mai poate întâmpla – şi v-aş fi recunoscător să nu mi-i arătaţi cu degetul pe americani, pe Fukuyama şi al său stupid “sfârşit al istoriei”, paradisul său terestru în care democraţia liberală triumfa din lipsă de adversar…

Cum ştim deja cam ce ne aşteaptă în ceruri, l-am ruga pe viitorul Mesia să ne arate calea către un echitabil sistem social pământean.

Ajungem deci – se putea altfel? – tot la cuvântul “reformă” şi ne putem deparazita conştiinţa servindu-i concluzia că avem opinii diferite din cauza propriilor imperfecţiuni. Aţi văzut toţi oamenii punându-se de acord asupra priorităţilor politicii interne sau cel puţin asupra formei de guvernământ? Atunci de ce ar face-o în privinţa semnificaţiei actelor normative, mai ales când acestea din urmă îşi probează incapacitatea de a răspunde aşteptărilor tuturor?

Binele comun este un concept prea difuz, se lasă greu diagnosticat. Dacă statul sunt eu, rezultă că binele poporului este binele meu, ar putea raţiona descendenţii lui Ludovic. Şi chiar o fac, de data aceasta însă cu mult mai subtil. Poţi obţine multe cu un bagaj verbal înălţător. Poporul habar n-are că legiferează, iar judecătorii sunt departe de a bănui că se supun voinţei poporului, iată ce dă tot farmecul sistemului reprezentativ!

Freddy Gârbaci

* textul face parte din cartea Huța în talerele balanței – ghid de supraviețuire în casa săbiilor justițiare, autor Freddy Gârbaci

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.