Autoritatea parinteasca, responsabilitatea parinteasca si custodia sunt cele trei notiuni identice!?
22 mai 2012 | JURIDICE.ro, CODIN BĂLTĂGAN
Noul Cod civil şi realitatea zilelor noastre ne fac să ne întâlnim foarte des cu trei noţiuni: autoritate părintească, responsabilitate părintească şi custodie. Sunt ele 100% echivalente?
Autoritate părintească vs. responsabilitate părintească.
Termenii de autoritate părintească şi responsabilitate părintească sunt perfect identici. Până la redactarea noului cod civil, în legislaţia românească s-au folosit cu precădere termenii de responsabilitate părintească sau răspundere părintească ca o traducere a unor texte legale europene (parental responsibility în engleză, elterliche Haftung în germană sau responsabilité parentale în franceză). A se vedea, de exemplu acest text sau acest text. Chiar şi noul cod civil a pornit la drum cu termenul încetăţenit de responsabilitate părintească după care, pe ultima sută de metri, acesta a fost schimbat cu cel de autoritate părintească. Cităm din documentele de lucru ale comisiei care a lucrat la redactarea noului cod civil:
„CCF[1], CCQ[2] şi CCE[3] reglementează Autoritatea părintească, noţiune care reflectă mai exact raporturile dintre părinţi şi copii decât aceea de responsabilitate părintească ” (NCC – noul Cod civil român – Pt. mai multe detalii consultaţi acest articol)
Autoritate părintească vs. custodie
Există anumite diferenţe de nuanţă între cei doi termeni:
• Noţiunea de custodie[4] (părinte custodian şi părinte necustodian) apare doar în cazul în care între părinţi apare o ruptură, adică aceştia divorţează sau se separă.
• Noţiunea de autoritate părintească este deci mai amplă şi cuprinde, pe lângă cazul părinţilor divorţaţi sau separaţi, şi cazurile în care părinţii trăiesc şi se gospodăresc împreună, sau chiar dacă sunt separaţi, se ocupă în deplină înţelegere de creşterea şi educarea minorilor fără a fi nevoie ca modul de exercitare a autorităţii părinteşti să fie reglementat sau formalizat.
Autoritate părintească comună vs. custodie comună
Între cei doi termeni sunt anumite diferenţe. Custodia comună are două mari variante:
– Custodie comună legală – un aranjament în care copilul locuieşte majoritar la unul dintre părinţi dar părintele nerezident este implicat în toate deciziile importante cu privire la copil şi are drepturi relativ largi de a interacţiona cu copilul,
– Custodie comună fizică – un aranjament în care copilul locuieşte un timp aproximativ egal cu fiecare dintre cei doi părinţi şi toate deciziile importate se iau de către părinţi de comun acord.
– Autoritatea părintească comună aşa cum este implementată de către NCC în România permite în mod explicit varianta custodiei comune legale şi în mod implicit pe cea a custodiei comune fizice. Se consideră că un aranjament decis de instanţă sau aprobat notarial este de tip custodie comună fizică dacă copiii ajung să locuiască cel puţin 40% din timpul anului cu unul dintre părinţi şi cel mult 60% din timpul anului cu celălalt părinte.
Apariţia şi dispariţia autorităţii părinteşti:
Despre autoritatea părintească cunoaştem că se naşte:
– odată cu venirea copilului pe lume (pt. mamă şi dar şi pentru soţul ei);
– odată cu recunoaşterea copilului de către tatăl necăsătorit;
– pe cale judiciară când, mama cere recunoaşterea paternităţii asupra copilului (în baza unei expertize şi a unui proces);
– prin adopţia unui copil urmând procedura legală.
Autoritatea părintească poate să fie retrasă unuia dintre părinţi (sau ambilor părinţi) *) ca o măsură excepţională, legată în general de riscurile care pot apărea asupra copilului dacă se păstrează autoritatea părintească:
– Când o instanţă încredinţează autoritatea părintească doar unuia dintre părinţi în baza unor motive temeinice. În acel caz, părintele custodian va exercita singur această prerogativă cf. art. 398 din NCC.
– Când urmare a unui proces judecătoresc, se adoptă o soluţie de încredinţare către un terţ în baza unor motive temeinice cf. art. 399 din NCC. Ambii părinţi naturali sunt atunci părinţi necustodieni.
– Retragerea exerciţiului autorităţii părinteşti nu echivalează însă cu decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti. Dacă în cazul decăderii din exerciţiul drepturilor părinteşti părintele natural mai are doar dreptul de a consimţi la adopţia copilului, părintele căruia i-a fost retrasă autoritatea părintească are multe alte drepturi suplimentare (vezi graficul), inclusiv dreptul de a veghea la creşterea şi educarea minorului (art. 398 lit. 2 NCC).
– Este util a preciza că părinţii care nu au primit încredinţarea copiilor lor pentru creştere şi educare, conform vechiului cod al familiei sunt, din punctul de vedere al autorităţii părinteşti, într-o situaţie echivalentă cu părinţii cărora le-a fost retrasă autoritatea părintească în baza art. 398 sau art. 399 din noul cod civil. Aceşti părinţi sunt cu toţii părinţi necustodieni, indiferent dacă le-a fost retrasă autoritatea părintească anterior datei de 1 octombrie 2011 sau ulterior acestei date. Dacă au încetat condiţiile care au determinat instanţa să nu le acorde custodia asupra copiilor, aceştia pot face o cerere către instanţa de tutelă din raza căreia minorul locuieşte, cerând reinstaurarea autorităţii părinteşti asupra copilului. Instanţa de tutelă va examina cazul iar dacă au încetat împrejurările care au dus la retragerea exerciţiului drepturilor părinteşti va reda autoritatea părintească acestor părinţi. În mod normal, cererea oricărui părinte devenit necustodian datorită unei sentinţe definitive şi irevocabile pronunţată anterior datei de 1 octombrie 2011 ar trebui să se soluţioneze în procedură de urgenţă iar sarcina probei ar trebui să fie a părţii care se opune reinstaurării depline a autorităţii părinteşti şi care va fi ţinută să arate de ce ar fi in interesul superior al copilului ca celălalt părinte să nu reprimească exerciţiul autorităţii părinteşti. Doar motive foarte întemeiate ar trebui să fie considerate valide de către instanţa de tutelă pentru a nu reinstaura exerciţiul deplin al drepturilor părinteşti pentru aceşti părinţi. Nu se consideră motive întemeiate opoziţia părintelui rezident de a accepta un astfel de aranjament sau nivelul de conflict dintre părinţi.
Autoritatea părintească încetează:
– la adopţia copilului de către un terţ;
– la majoratul copilului;
– la decesul copilului sau părintelui;
– atunci când tatăl prezumat (de exemplu soţul mamei copilului) tăgăduieşte paternitatea asupra minorului (în baza unei expertize şi a unui proces).
Utilizarea termenului de custodie asupra minorilor
În documentele internaţionale se foloseşte majoritar termenul de custodie asupra minorilor referindu-se la modalitatea de reglare a raporturilor dintre părinţi şi copii după divorţ sau separare. Aceasta poate avea variate forme de la o ţară la altă. Cu toate acestea, termenul generic şi colocvial de custodie asupra minorilor este relativ uşor de înţeles indiferent de ţară, de sistemul legislativ sau de numele sub care apare în textele legale. În România, termenii de custodie asupra copiilor şi de autoritate părintească pot fi consideraţi interschimbabili în limbajul colocvial de zi cu zi dar, pentru păstrarea rigorii, este util să se utilizeze în acţiunile legale în justiţie termenul de autoritate părintească. Este util de reţinut faptul că modul în care noul cod civil implementează noţiunea de custodie este sub forma custodiei comune legale deoarece, deşi ambii părinţi trebuie să fie implicaţi în deciziile majore legate de copil, acesta are locuinţa statornică (deci mai mult de 60% din timp) stabilită doar la unul dintre ei.
Sunt toţi părinţii părinţi custodieni?
Un părinte cu autoritate părinteasca şi care nu a avut neînţelegeri cu celălalt părinte (de natură sa fie reglementate de instanţa de tutelă) este părinte pur şi simplu. El nu are nevoie de un program de legături personale şi nici nu are nevoie ca modalitatea în care el exercită autoritatea părintească să fie reglementată sau formalizată cumva. Despre un astfel de părinte nu este cazul să se spună că „are custodie” sau că ar fi „părinte custodian„.
Când are rost ca un părinte să fie numit părinte custodian?
Un părinte care are autoritate părintească dar care s-a separat în fapt sau a divorţat se numeşte părinte custodian. Acest apelativ i se poate aplica doar dacă s-a ajuns ca separarea părinţilor să se oficializeze iar judecătorul nu i-a retras autoritatea părintească (art. 398 sau 399 din NCC). Din acest punct de vedere drepturile şi responsabilităţile unui părinte nedivorţat şi un părinte custodian sunt similare. Totuşi, în timp ce modul de exercitare a autorităţii părinteşti pentru părintele nedivorţat nu e reglementat în vreun fel (autoritatea se exercită prin simpla înţelegere între cei doi soţi), modul de exercitare al autorităţii părinteşti pentru părinţii divorţaţi este formalizat prin hotărârea instanţei de tutelă, (sau tranzacţia notarială, dacă este cazul) şi prin planul parental încuviinţat de aceste autorităţi.
Când un părinte este numit părinte necustodian?
Titulatura de părinte necustodian se poate aplica unui părinte doar dacă, dintr-un anume motiv, judecătorul i-a retras acestuia autoritatea părintească. Pot fi mai multe situaţii în care această autoritate să fi fost retrasă unui părinte:
– Anterior datei de 1 octombrie 2011, autoritatea părintească se retrăgea de către judecător automat unuia dintre părinţi prin faptul că minorul era încredinţat spre creştere şi educarea doar unui părinte (art. 42, 43 C.Fam.);
– Ulterior datei de 1 octombrie 2011, autoritatea părintească se poate retrage din motive bine întemeiate, legate de eventuale riscuri pentru minor (art. 397, 398 NCC);
– Părinţii cărora le-a fost retrasă autoritatea părintească printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă dată în baza vechii legislaţii pot face cerere de restabilire a autorităţii părinteşti conform art. 397 coroborat cu art. 403 din NCC.
Ce este planul parental şi cine îl autorizează?
În măsura în care un părinte nu locuieşte statornic cu minorul, acesta ar trebui să aibă un program de legături personale cu copilul, program stabilit prin redactarea de comun acord cu celalalt părinte a unui plan parental:
– Dacă părinţii au putut ajunge la un consens cu privire la planul parental pot să îl semneze în faţa unui notar sau să apeleze la instanţa de tutelă. Spre deosebire de notar care nu poate verifica interesul copilului, instanţa de tutelă va încuviinţa planul parental doar după ce a făcut o verificare a faptului că interesul superior al copilului a fost respectat.
– În cazul în care părinţii nu pot ajunge la un acord cu privire la planul parental, instanţa este chemată să decidă cu privire la punctele asupra cărora părinţii nu s-au înţeles, luând în considerare interesul superior al copilului.
Ce înseamnă părinte rezident şi respectiv părinte nerezident?
Un părinte custodian care conform cu planul parental semnat în faţa notarului sau cu planul parental decis de către instanţă găzduieşte statornic copilul se numeşte părinte custodian rezident (sau pe scurt, părinte rezident). Prin găzduire statornică se consideră faptul că minorul locuieşte în grija respectivului părinte mai mult de 60% din nopţile din an. Părintele custodian care, conform cu planul parental semnat în faţa notarului sau cu planul parental decis de către instanţă, găzduieşte vremelnic copilul se numeşte părinte custodian nerezindent (sau pe scurt, părinte nerezident). Prin găzduire vremelnică se consideră faptul că minorul locuieşte în grija respectivului părinte mai puţin de 40% din nopţile din an. Definiţiile de părinte (ne)rezident şi custodie comună apar în traducerea consacrată a unor manuale acceptate la nivel internaţional, de pildă Manualul editat de către UNICEF cu privire la aplicarea Convenţiei pentru Drepturile Copilului (disponibil spre consultare la adresa web http://www.arpcc.ro/lex/008). Cei doi termeni sunt definiţi la pagina 191. Diferenţierea între părinţi ca părinte rezident şi respectiv părinte nerezident este utilă pentru a putea identifica precis ce responsabilităţi se aplică fiecărui părinte, mai ales ţinând cont că, pentru majoritatea părinţilor care divorţează după data de 1 octombrie 2011, nu mai există o diferenţiere din punctul de vedere al custodiei (în general, ambii sunt părinţi custodieni).
[1] CCF – codul civil francez
[2] CCQ – codul civil din Quebec
[3] CCE – codul civil elveţian
[4] Termenul de custodie asupra minorului a apărut pentru prima dată în literatura românească în traducerea consacrată a unor manuale acceptate la nivel internaţional, de pildă Manualul editat de către UNICEF cu privire la aplicarea Convenţiei pentru Drepturile Copilului (disponibil spre consultare la adresa http://www.arpcc.ro/lex/008. Termenul este citat în multe contexte la paginile 41, 79, 176, 189-192, 208. Iar la p. 322 se vorbeşte de custodia comună. De asemenea, pe portalul Comisiei Europene este afişată Convenţia Europeană privind recunoaşterea şi aplicarea hotărârilor privind custodia copiilor şi restabilirea custodiei copiilor din 1980.
CODIN BĂLTĂGAN, ARPCC
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
