CEDO. O alta condamnare pentru nerespectarea garantiilor prevazute de Conventie in materia arestarii preventive
4 iunie 2012 | Lucian CRISTE, Lucian CRISTEPrin hotărârea din 31 mai 2012, dată în cauza Lazar vs. România, Curtea a ţinut, pentru a nu ştiu câta oară, să reamintească instanţelor de judecată obligaţiile ce le incumbă atunci când analizează prelungirea ori menţinerea măsurii arestării preventive.
În fapt, la 20 iunie 2003, reclamantul a fost arestat fiind acuzat că ar face parte dintr-o reţea internaţională de trafic de droguri. Autorităţile judiciare au arătat că d-nul Lazăr reprezintă pericol pentru ordinea publică şi există riscul ca acesta să comită noi infracţiuni. Ancheta a vizat şi alte 25 de persoane, dintre care 15 au fost arestate preventiv.
În mai multe rânduri, magistraţii din cadrul Tribunalului Bucureşti au dispus prelungirea măsurii arestării preventive invocând următoarele motive: există indicii temeinice din care rezultă vinovăţia inculpaţilor, pedepsele prevăzute de lege sunt mai mari de patru ani, punerea lor în libertate ar reprezenta pericol concret pentru ordinea publică iar ancheta penală nu este încă finalizată.
Prin rechizitoriul din 25 septembrie 2003, reclamantul şi ceilalţi 15 inculpaţi aflaţi în arest au fost trimişi în judecată, fiind acuzaţi, în principal, de săvârşirea infracţiunii de trafic internaţional de droguri. La primul termen de judecată, care a avut loc la data de 23 octombrie 2003, în urma controlului legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, instanţa a dispus menţinerea măsurii invocând, pe lângă motivele enumerate mai sus, şi natura infracţiunilor, precum şi numărul mare de participanţi.
Măsura arestării preventive a fost menţinută până la data de 15 iunie 2005, când instanţa de fond a dispus punerea în libertate a tuturor inculpaţilor. La data de 17 iunie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul procurorilor şi a dispus menţinerea măsurii arestării preventive, arătând că durata rezonabilă a acesteia nu a fost depăşită. Prin sentinţa din 4 octombrie 2005, reclamantul a fost condamnat la 8 ani de închisoare, iar împotriva celorlalţi inculpaţi, exceptând doi dintre aceştia care au fost achitaţi, s-au dispus pedepse cu închisoarea cuprinse între 6 şi 20 de ani.
În drept, raportat la prevederile art. 5 § 3 din Convenţie, Curtea europeană a amintit că durata rezonabilă a arestării preventive nu trebuie evaluată în mod abstract, ci este necesar ca circumstanţele care individualizează fiecare cauză să fie apreciate in concreto. Aşadar, detenţia nu se justifică decât în măsura în care există indicii concrete care să probeze necesitatea măsurii, astfel încât să nu fie încălcată prezumţia de nevinovăţie.
Mai întâi, instanţa europeană a remarcat caracterul succint şi abstract al motivelor enunţate în încheierile prin care s-a dispus, fie prelungirea, fie menţinerea arestării. Instanţele interne s-au mărginit la a menţiona temeiurile prevăzute în codul de procedură penală fără a specifica modalitatea prin care acestea devin incidente în speţă. Deopotrivă, Curtea a constatat că instanţele au menţinut detenţia uzând de formule similare, pentru a nu spune stereotipe.
Judecătorii europeni au recunoscut că, dată fiind gravitatea faptelor şi reacţia publicului la săvârşirea acestora, infracţiunile de care a fost acuzat reclamantul ar fi putut să suscite o tulburare socială de natură a justifica arestarea preventivă pentru o perioadă de timp. Totuşi, un astfel de pericol descreşte odată cu trecerea timpului şi, atunci, autorităţile trebuie să prezinte motive mult mai puternice pentru a justifica necesitatea detenţiei.
În prezenta cauză, Curtea a constatat că jurisdicţiile naţionale au justificat detenţia reclamantului făcând referire la persistenţa motivelor iniţiale, în principal la necesitatea bunei desfăşurări a cercetării judecătoreşti şi la faptul că punerea în libertate a reclamantului ar prezenta pericol pentru ordinea publică. Instanţa europeană a arătat că, într-adevăr, protejarea ordinii publice şi buna desfăşurare a anchetei sunt motive care pot justifica prelungirea unei privări de libertate. Totuşi, potrivit Curţii, în prezenta cauză instanţele nu au furnizat nicio explicaţie care să probeze cum, odată cu trecerea timpului, punerea în libertate a celui arestat ar avea un impact negativ asupra societăţii sau ar împiedica buna desfăşurare a procesului penal.
În opinia Curţii, simpla trimitere la gravitatea faptelor comise, la posibilitatea repetării acestora şi la perspectiva unei pedepse severe nu poate acoperi o motivare deficitară, pentru că ar genera mai multe întrebări decât răspunsuri cu privire la modul în care aceste elemente ar putea proba existenţa unui pericol concret pentru ordinea publică în speţă. În special, judecătorii de la Strasbourg au amintit că incumbă instanţelor interne sarcina de a proba în concret, pe baza unor elemente de fapt pertinente, motivele pentru care consideră că ordinea publică ar fi ameninţată în cazul în care cel încarcerat ar fi pus în libertate.
Dat fiind că autorităţile judiciare au obligaţia să respecte prezumţia de nevinovăţie atunci când analizează necesitatea prelungirii arestării preventive, Curtea a ţinut să sublinieze şi cu acest prilej că detenţia a unui acuzat nu trebuie să fie acceptată de către instanţe ca o formă anticipată de executare a unei pedepse.
De asemenea, Curtea a stabilit că instanţele interne nu au analizat de o manieră eficace posibilitatea de a dispune o altă măsură alternativă din moment ce, date fiind circumstanţele specifice fiecărui inculpat, balanţa nu a fost înclinată în favoarea dispunerii unei alte măsuri preventive, atunci când a fost pusă în discuţie oportunitatea menţinerii arestării preventive.
Având în vedere toate cele expuse mai sus, Curtea a decis că autorităţile nu au furnizat motive ,,pertinente şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în stare de detenţie, motiv pentru care prevederile art. 5 § 3 din Convenţie au fost violate.
Lucian CRISTE
