Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
 
9 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Carta UE si reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual ramas definitiv. UPDATE: concluziile Avocatului General
27.06.2012 | Mihaela MAZILU-BABEL, Mihaela MAZILU-BABEL


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

27 iunie 2012: În data de 21 iunie 2012, avocatul general italian, domnul Mengozzi, a prezentat concluziile în cauza Hristov Byankov, C-249/11 (cauză ce a făcut obiectul articolului de mai jos).

Reamintim că această cauză privește adoptarea unui act administrativ cu caracter individual, act rămas definitiv (deoarece nu a fost contestat în termenul legal de contestație) și cu privire la care reclamantul, domnul Byankov, a cerut redeschiderea procedurii administrative și anularea lui (după mai mult de trei ani de la adoptarea lui).

„Cu această ocazie, domnul Byankov a susținut că libertatea de circulație de care beneficiază în calitate de cetățean al Uniunii poate fi restrânsă numai în condițiile prevăzute de dreptul Uniunii. În opinia sa, restricția care îi este impusă prin ordinul din 2007 (actul administrativ incident-n.n.) nu intră în sfera noțiunii de ordine publică în sensul Directivei 2004/38, ceea ce ar rezulta în special din Hotărârea Jipa, pronunțată de Curte ulterioradoptării actului în litigiu” (pct. 14 din Concluzii) iar secretarul general al Ministerului Afacerilor Interne, „căruia i‑a fost transmisă cererea domnului Byankov, a examinat‑o ca pe o cerere de anulare a unui act administrativ cu caracter definitiv, procedură reglementată de articolul 99 din APK (mai jos -redat -n.n). Autoritatea administrativă competentă a respins cererea prin ordinul de interdicție din 20 iulie 2010 iar Reclamantul din acțiunea principală a decis, așadar, să sesizeze instanța de trimitere pentru a anula acest ordin și pentru a admite cererea sa de anulare a ordinului din 2007.” (pct. 15 și urm. din Concluzii)

Ca punct preliminar, avocatul general consideră necesar o rearanjare a întrebărilor adresate . Acesta arată că întrebările privesc de fapt:

1. compatibilitatea măsurii de interzicere a părăsirii teritoriului Bulgariei cu dreptul Uniunii.

2.caracterul inoperant al dispozițiilor art. 31 și art. 32 din Directiva 2004/38 în soluționarea acțiunii principale (deoarece acele articole se aplică doar atunci când, a priori, a fost adoptată o măsură de restrângere (a unui drept unional) în concordanță cu dreptul Uniunii – or, AG susține că măsura, ab initio, nu a fost dată cu respectarea dispozițiilor unionale incidente. (a se vedea pct. 36 și urm. din concluzii)

3. condițiile în care dreptul Uniunii impune să se reexamineze legalitatea unui act administrativ care a dobândit caracter definitiv, fără să fi făcut obiectul unei acțiuni în justiție, dacă acesta este contrar dreptului Uniunii

Deoarece problemele 1 și 2 ce ar trebui lămurite ar fi, de fapt, aplicabile doar situației de fapt a reclamantului fiind astfel puțin relevante pentru un justițiabil care nu se află în situația specifică a reclamantului, analiza acestor probleme de către avocatul general nu va mai fi redată în cadrul acestui „update”.

În schimb, rezolvarea propusă de către avocatul general cu privire la problema 3, reprezintă relevanță și pentru justițiabilul român care ar dori să ceară anularea unui act administrativ cu caracter individual și care a rămas definitiv ca urmare a necontestării lui în justiție, atunci când acest act administrativ cu caracter individual ar fi contrat dreptului Uniunii (adică autoritatea administrativă, când a adoptat acel act administrativ cu caracter individual – să zicem o autorizație de construcție – l-a adoptat fără a ține cont de dispozițiile unionale aplicabile, dispoziții ce conferă drepturi justițiabilului – vecinii construcției – și impune astfel obligații corelative în sarcina autorității administrative (de realizare a unui studiu de impact asupra mediului – de exemplu).

Astfel, ce soluții propune avocatul general?

Abordarea pentru soluționarea problemei 3 trebuie să se facă în 3 pași.

1. jurisprudența Kühne & Heitz nu este relevantă pentru soluționarea acestei probleme deoarece „prevederile cuprinse în această hotărâre se aplică numai în ipoteza în care trebuie realizată o apreciere comparativă între securitatea juridică în legătură cu autoritatea de lucru judecat și obligațiile statelor membre de a pune în aplicare și de a proteja drepturile pe care dreptul Uniunii le garantează particularilor. Or, unul dintre elementele caracteristice ale prezentei proceduri preliminare este tocmai acela că ordinul din 2007 a rămas definitiv fără să fi făcut obiectul unui control jurisdicțional.De aceea, cele patru condiții cumulative definite de Curte în jurisprudența sa Kühne & Heitz nu sunt, așadar, relevante pentru cauza noastră, întrucât nu este vorba în această situație despre autoritatea de lucru judecat( Această poziție va fi, de altfel, confirmată de Curte cu ocazia Hotărârii din 19 septembrie 2006, i-21 Germany și Arcor (C‑392/04 și C‑422/04, Rec., p. I‑8559, punctele 53 și 54)). (pct. 49, 50 si 51)

2. noțiunea națională „încălcare substanțială a legalității” trebuie interpretată ca incluzând și cazurile în care actul este contrar dreptului Uniunii din următoarele motive:

– deși dispoziția de la art. 99 APK pct. 7 permite „persoanei care face obiectul actului administrativ în discuție să solicite în orice moment și, eventual, unei instanțe redeschiderea procedurii administrative în ipoteza în care din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a rezultat că actul în discuție încalcă un dreptul fundamental consacrat de CEDO (dar bineînțeles, cu condiția ca acel act administrativ să fi impus, de fapt, o sancțiune cu un de facto caracter penal – a se vedea jurisprudența Engel a CEDO- n.n) această  posibilitate nu poate fi invocată în orice moment de către persoana vizată” pentru că: (1) numai autoritatea administrativă care a emis actul, procurorul sau mediatorul pot decide – sau solicita – anularea sau modificarea respectivului act, în termen de o lună de la adoptarea sa iar (2)”din informațiile furnizate de instanța de trimitere rezultă că motivul de redeschidere a procedurii administrative prevăzut de acest articol 99 punctul 1 din APK este conceput ca un „drept” recunoscut administrației. Oportunitatea de a‑și exercita acest drept este lăsată la libera apreciere a autorităților care au competența de a iniția anularea sau modificarea actului, autorități care exercită, așadar, cu această ocazie, o putere total discreționară, fără ca persoana interesată să poată invoca vreodată, din proprie inițiativă, atingerea adusă legalității substanțiale a actului care îi afectează situația personală.”

–  dreptul Uniunii se caracterizează prin cele două calități esențiale care sunt supremația (Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, Rec., p. 1141)  și efectul direct(Hotărârea din 5 februarie 1963, van Gend & Loos (26/62, Rec., p. 1)). Potrivit unei jurisprudențe constante, rezultă de asemenea că „[i]nterpretarea unei norme de drept [al Uniunii] dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul [267 TFUE] lămurește și precizează, dacă este nevoie, semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare” (în alte cuvinte, efectul unei hotărâri a CJ este unul retroactiv – adică o hotărâre a CJ are efect declarativ – dreptul acordat justițiabilului printr-o normă EU existând de la momentul intrării în vigoare a normei unionale -n.n.)(Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz (C‑453/00, Rec., p. I‑837, punctul 21 și jurisprudența citată nedisponibil în limba română -n.n.). Având în vedere caracteristicile specifice ale ordinii juridice a Uniunii și natura specială a mecanismului trimiterii preliminare, obligațiile care revin instanțelor naționale în ceea ce privește condițiile în care acestea trebuie să reexamineze legalitatea unui act administrativ care a dobândit caracter definitiv, pentru motivul încălcării dreptului Uniunii, trebuie avute în vedere într‑un mod cu totul autonom în raport cu ipoteza în care pretinsa nelegalitate ar rezulta dintr‑o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului” (pct.44 )

3. Aprecierea situației din acțiunea principală în raport cu principiile efectivității și echivalenței – vom reda partial concluziile avocatului general cu privire la aceste două principii:

55. În ceea ce privește principiul echivalenței, acesta impune ca toate normele aplicabile acțiunilor, inclusiv termenele prevăzute, să se aplice fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern(Hotărârea i-21 Germany și Arcor, citată anterior (punctul 62))[.](s.a.)

56. În ceea ce privește principiul efectivității, se impune constatarea că situația este mai problematică. Principiul amintit impune ca normele aplicabile condițiilor în care poate fi contestată validitatea unui act administrativ care a dobândit caracter definitiv din cauza contrarietății acestuia cu dreptul Uniunii să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii în această privință.(s.a.)

57. Cel puțin două dintre aceste condiții speciale ridică câteva întrebări și anume termenul și persoanele abilitate să inițieze redeschiderea procedurii administrative.(s.a.)

58. În ceea ce privește termenul, amintim că Curtea a hotărât că, în temeiul securității juridice, statele membre pot impune ca o cerere de reexaminare și de revocare a unei decizii administrative care a dobândit caracter definitiv și contrare dreptului Uniunii – dacă este cazul, astfel cum a fost interpretat ulterior de Curte – să fie formulată în fața administrației competente într‑un termen rezonabil(Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter (C‑2/06, Rep., p. I‑411, punctul 59). Acest termen trebuie să fie stabilit în special cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității(Hotărârea Kempter, citată anterior (dispozitivul)). Se impune constatarea că articolul 99 punctul 1 din APK nu poate servi drept temei pentru redeschiderea procedurii administrative decât în termen de o lună de la adoptarea actului care nu face obiectul unei acțiuni în justiție, termen care, în opinia noastră, nu îndeplinește cerințele legate de principiul efectivității.(s.a.)

59. În orice caz, și în ceea ce privește autoritățile abilitate să declanșeze redeschiderea procedurii administrative, cerințele legate de principiul efectivității nu par a fi îndeplinite. În ipoteza în care încălcarea legalității substanțiale a unui act administrativ care a dobândit caracter definitiv fără să fi făcut obiectul unei acțiuni în justiție rezultă din faptul că actul respectiv este contrar dreptului Uniunii, destinatarul actului nu poate solicita redeschiderea procedurii administrative. Astfel cum am arătat mai sus, numai autoritatea administrativă care a emis actul, procurorul sau mediatorul sunt în măsură să solicite sau să decidă redeschiderea procedurii.(s.a)

60. Circumscris acestor condiții prea restrictive cu privire la termen și la dreptul de sesizare, motivul de redeschidere a procedurii administrative prevăzut la articolul 99 punctul 1 din APK, prin care exercitarea drepturilor prevăzute de dreptul Uniunii devine excesiv de dificilă sau practic imposibilă, nu permite apărarea suficientă a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii. În consecință, revine instanței naționale sarcina de a deduce de aici toate consecințele care se impun în cadrul acțiunii principale pentru a se pronunța asupra cererii formulate de reclamantul din acțiunea principală cu care este sesizată, de anulare a ordinului prin care a fost respinsă cererea de redeschidere a procedurii administrative.(s.a.)

61. Din considerațiile de mai sus rezultă că dreptul Uniunii se opune unei norme a unui stat membru în temeiul căreia procedura administrativă care a condus la adoptarea unui act care a dobândit caracter definitiv fără să fi făcut obiectul unei acțiuni în justiție nu poate fi redeschisă, în cazul în care actul în cauză ar fi contrar dreptului Uniuniidecât în termen de o lună de la adoptarea actului respectiv și numai la inițiativa autorității care a emis actul, a procurorului sau a mediatorului, făcând astfel excesiv de dificilă sau practic imposibilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii.(s.a.)

Ce concluzii putem trage din concluziile avocatului general domnul Mengozzi?

1. Că jurisprudența Kuhne& Heitz permite chiar și când avem autoritate de lucru judecat, redeschiderea procedurii de verificare a legalității unui act administrativ cu caracter individual ( acest lucru ne duce cu gândul, de exemplu, la autoritatea de lucru judecat a hotărârile date, în recurs, de către Î.C.C.J. cu privire la inaplicarea excepției de nelegalitate la actele administrative cu caracter individual adoptate înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 554/2004 [faptul că actul a fost adoptat înainte de 1 ianuarie 2007 nu prezintă relevanță dacă acel act administrativ ar produce efecte și în prezent, efecte contrare dreptului Uniunii])

2. Că, atunci când un act administrativ cu caracter individual a rămas definitiv ca urmare a pasivității persoanelor afectate prin acel act,  nu putem vorbi de autoritate de lucru judecat deoarece, nefiind contestat în fața instanței, nu există nici lucru judecat. (a se vedea și conținutul articolului de mai jos)

3. Dacă legea internă dispune posibilitatea redeschiderii procedurii de verificare a legalității unui act administrativ cu caracter individual rămas definitiv ca urmare a necontestării de către justițiabil, în noțiunea de „aplicare greșită a legii” intră și „aplicarea greșită a dreptului Uniunii”

Ca punct final, precizez că nu cunosc să existe, în România, o procedură generală (așa cum există în Bulgaria) de redeschidere a examinării legalității de către autoritatea administrativă sau de către autoritatea administrativă ierarhic superioară sau de a permite o acțiune direct în instanță pentru reformarea sau anularea unui act administrativ cu caracter individual rămas definitiv dar dat în contradicție cu dreptul Uniunii. Această lipsă ar putea duce la încălcarea, de către România, a obligațiilor ce îi revin în baza dreptului UE, dacă, de exemplu, printr-un act administrativ cu caracter individual rămas definitiv se produc efecte contrare dreptului UE (drept primar unional dar, mai degrabă, contrare finalității unei Directive (drept secundar) ) efecte ce nu pot fi oprite prin intermediul unui mijloc procedural de anulare/revizuire/reformare a acelui act administrativ. Pe de altă parte, este foarte probabil ca, în cazul directivelor, o posibilitate de reformare să existe precizată expres în legea de transpunere. Ar fi totuși de preferat, pentru transparență și conformitate expresă, ca acest lucru să fie în mod expres precizat în cuprinsul Legii nr. 554/2004.

Rămâne să se pronunțe Curtea de Justiție ( de regulă între 6 luni și 12 luni de la concluziile avocatului general).

* * * * *

12 iunie 2012:

AVEM:

Situația de fapt:

Unui cetățean bulgar i s-a aplicat măsura coercitivă administrativă a “interdicției de a părăsi Republica Bulgaria și a refuzului de eliberare a pașaportului sau a unui document înlocuitor” ca o consecință a solicitării adresate de către un executor judecătoresc privat în legătură cu o datorie a reclamantului pentru care a fost inițiată o procedură de executare.  Motivul ordinului de interdicție a fost acela că datoria era una semnificativă. Ordinul administrativ nu a fost contestat și a rămas astfel definitiv.

Ulterior, reclamantul a solicitat anularea ordinului, printr-o cerere adresată autorității emitente. Autoritatea a transmis cererea autorității administrative ierarhic superioare deoarece, în baza legii de contencios administrativ bulgar, un act administrativ rămas definitiv poate fi atacat la responsabilul ierarhic superior (recurs grațios) pentru mai multe motive, dar două relevante în acest litigiu:

Articolul 99

Motive de reluare a procedurii

Un act administrativ individual sau normativ necontestat în instanță poate fi anulat sau modificat de autoritatea administrativă imediat superioară ierarhic sau, dacă actul nu poate fi atacat pe cale administrativă, de autoritatea care l-a adoptat, în cazul în care:
– una dintre condițiile de legalitate este încălcată în mod substanțial
– Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat prin hotărâre existența unei încălcări a Convenție[i]

În același timp, reclamantul a atacat în instanță creanța stabilită prin titlu executoriu susținând că procedura judiciară nu s-a încheiat încă printr-un act cu caracter definitiv. Instanța de trimitere constată, de asemenea, că nu a fost încă soluționat litigiul cu privire la existența creanței cu titlu executoriu.

Cum autoritatea ierarhic superioară a refuzat să anuleze ordinul prin care i se interzicea să călătorească în afara Bulgariei, reclamantul a introdus o acțiune pe rolul instanței de trimitere, solicitând anularea ordinului (cel de-al doilea) prin care s-a respins cererea acestuia de redeschidere a procedurii de anulare a primului ordin, ordin care-i interzicea călătoria în afara teritoriului bulgar și deci pe teritoriul altor state membre ale Uniunii Europene.

Argumentul principal al reclamantului este acela de a fi cetățean al Uniunii Europene, din care decurge dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, drept care îi este conferit în baza tratatelor fondatoare. De asemenea, acesta face trimitere la interdicția conținută în art. 31 alin. 1 și 3 coroborat cu art. 27 alin. 1 din Directiva 2004/38/CE.

Art. 27 alin. 1

Sub rezerva dispozițiilor prezentului capitol, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

Art. 31

1. Persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căile judiciare de atac și, dacă este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

3. Căile de atac permit examinarea legalității deciziei, precum și a faptelor și împrejurărilor pe care se bazează măsura propusă. Acestea asigură că decizia nu are caracter disproporționat, în special având în vedere cerințele prevăzute la articolul 28.

În întâmpinare, autoritatea administrativă competentă declară că acel ordin este legal iar pe de altă parte, primul ordin nu mai poate fi atacat deoarece este un act administrativ rămas definitiv.

II. De ce consideră instanța de trimitere (Tribunalul administrative – Sofia, Bulgaria) necesar să ceară Curții de Justiție pronunțarea unei hotărâri (C-249/11) ?

1. dreptul la libera circulație este recunoscut atât în Protocolul nr. 4 art. 2 CEDO (p. 16 ) în raport cu teritoriul unei stat-Înaltă Parte Contractantă dar și în art. 20 coroborat cu art. 21 din TFUE și art. 45 din Carta UE, în raport cu teritoriul Uniunii Europene.

2. deși dreptul la libera circulație nu este unul necondiționat, fiind deci admisibil ca acesta să fie, în principiu, atins printr-o măsură administrativă coercitivă de interdicție, și find conformă a priori cu CEDO și Constituția bulgară (respectiv art. 35 alin. 1) jurisprudența Curții administrative supreme bulgare este contradictorie în acest sens. Astfel, pe de o parte, o măsură coercitivă administrativă adoptată pentru protejarea unui interes financiar al unei entități private – creditorul unei creanțe – nu este inclusă în motivele limitative cuprinse în art. 27 alin. 1 din Directiva 2004/38 și nefiind un “motiv  de ordine publică” în sensul aceluiași articol, instanța supremă administrativă a considerat că o asemenea dispoziție internă în baza căreia se ia o  măsură administrativă coercitivă este contrară dispozițiilor art. 27 alin. 1 din directiva sus-menționată. Pe de altă parte, în alte decizii, instanța supremă administrativă bulgară pornește de la premisa că o asemenea interdicție ar putea fi înlăturată dacă “motivul pentru care a fost impusă a dispărut” printr-o procedură de anulare a unui asemenea ordin, dar care se realizează printr-o procedură distinctă și ulterioră adoptării primului ordin.

2. pe fond, în motivarea ordinului nu se face nicio trimitere la conduita personală a reclamantului sau cu privire la modul în care impunerea măsurii de interdicție a părăsirii țării ar putea contribui la plata cât mai curând a datoriei reclamantului. De asemenea, nu se invocă motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică care să justifice luarea unei asemenea măsuri.

3. instanța consideră că deoarece dreptul Uniunii Europene prevalează și asupra dispozițiilor constituțiilor statelor membre, aceasta nu este ținută de motivarea deciziei din data de 3 martie 2011 a Curții constituționale bulgare și nici, mai ales, de constatarea că aplicarea unei măsuri administrative coercitive precum cea din litigiu, în cazul unui cetățean bulgar și în considerarea unei obligații pe care o are față de entitate privată este compatibilă cu art. 35 din Constituție.

4. din principiul supremației dreptului unional “rezultă că atât organele naționale administrative  cât și instanțele trebuie să asigure respectarea normelor relevante de drept  al Uniunii în domeniile lor de competență, și, dacă este necesar, să refuze aplicarea unei norme naționale care se opune eficacității depline a acestui drept” ( a se vedea Simmenthal SA, pct. 21-24) și consideră, de asemenea,  că ordinul în cauză încalcă în mod evident dreptul  reclamantului deoarece nu conține, în primul rând, nicio trimitere la conduita personală a acestuia și nu cuprinde aprecieri cu privire la modul în care o asemenea măsură va duce la stingerea creanței in concreto.

5. în baza jurisprudenței i-2l Germany și Arcor (pct. 8, 51, 63 și 69 – nedisponibil în limba română) este necesară anularea unui act administrativ în măsura în care acesta face imposibilă aplicarea corectă a unei dispoziții de drept al Uniunii dar, pe de altă parte, conform jurisprudenței Kühne & Heitz ( pct. 24) dreptul unional nu poate impune o obligație autorității administrative de a examina o decizie administrativă rămasă definitivă după epuizarea căilor de atac (principiul securității juridice) sau de a aplica incorect normele de procedură națională incidente (jurisprudența Fallimento Olimpiclub).

6. analizând jurisprudența i-2l Germany și Arcor în detaliu, instanța de trimitere consideră:

6.1. principiul autorității lucrului judecat nu este aplicabil deoarece recurenta din acțiunea principală în cauza i-2l Germany și Arcor, la fel ca și reclamantul din prezenta cauză, nu exercitase dreptul la o cale de atac împotriva actelor administrative care o vizau.

6.2.de asemenea, potrivit pct. 8 și 63 din hotărârea Curții de Justiție în cauza i-2l Germany și Arcor, autoritatea administrativă avea competența de a examina dacă actul administrativ nelegal trebuie revocat și în cazul în care acesta a rămas definitiv precum și obligația să procedeze astfel în măsura în care menținerea sa în vigoare ar fi fost “pur și simplu de neacceptat”  având în vedere noțiuni de bună-credință, echitate, egalitate de tratament sau existența unei ilegalități evidente. Totodată, în acest temei, Curtea de Justiție a concluzionat, la punctul 63 din hotărârea i-2l Germany și Arcor că, în cazul în care, în conformitate cu dreptul național, autoritatea administrativă este obligată să revoce o decizie administrativă rămasă definitivă, în situația în care aceasta este în mod evident incompatibilă cu dreptul național, aceeași obligație de revocare trebuie să existe, în sarcina autorității administrative, și în cazul unei incompatibilități evidente  a actului administrativ rămas definitiv, cu dreptul Uniunii. (pct. 17, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare).

7. că, pe de o parte, legislația bulgară prevede un mijloc procedural de anulare a unui act administrativ rămas definitiv și de redeschidere a procedurii de adoptare a unui act administrativ atunci când, printr-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost stabilită o încălcare a CEDO, acest mijloc fiind expres prevăzut atât pentru actele administrative care au fost contestate în instanță dar rămase definitive cât și pentru actele administrative care nu au fost contestate în instanță și deci la fel, rămase definitive. Pe de altă parte, această posibilitate nu există (expres prevăzută) atunci când se încalcă o dispoziție a dreptului Uniuni (în acest caz a art. 21 alin. 1 din Directiva 2004/38). De aceea, judecătorul național se întreabă dacă o interpretare extensivă a acestor dispoziții procedurale ar fi permisă având în vedere principiul echivalenței impus prin intermediul art. 4 alin. 3 TUE (ex-articolul 10 TCE), interpretare care ar permite examinarea unui act administrativ rămas definitiv dar care este în mod evident contrar dreptului Uniunii, în condițiile în care, pe de altă parte, Curtea de Justiție a stabilit că nu li se poate impune judecătorilor naționali de a aplica incorect dispozițiile procedurale naționale.

8. judecătorul național observă astfel diferențe de aplicare a legislației naționale în situații identice în scopul protecției dreptului la un proces echitabil și invocă  articolul 47 din Carta UE, articol ce oglindește articolul 6 CEDO și care ar trebui totuși să impună și reexaminarea unui act  administrativ rămas definitiv și neatacat în instanță dar contrar dreptului Uniunii.

Concluzie preliminară: deși judecătorul național consideră că în cauza aflată pe rol avem o încălcare evidentă a dreptului Uniunii de către un act administrativ rămas definitiv și care nu a fost atacat pentru ilegalitate în instanță, și dorind să reexamineze legalitatea acestui act administrativ dar nedispunând de dispoziții procedurale naționale care să-i permită o asemenea reexaminare, cere Curții de Justiție să se pronunțe pentru a-i oferi astfel temeiul juridic care, aplicat în coroborare cu articolul 47 din Carta UE, să țină locul unei dispoziții de drept intern care i-ar fi permis  expres  reexaminarea a unui act administrativ rămas definitiv dar evident contrar dreptului Uniunii.

III. Întrebările adresate Curții de Justiție

1. Principiul cooperării loiale, consacrat la articolul 4 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, coroborat cu articolele 20 și 21 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene impune aplicarea unei dispoziții naționale a unui stat membru, precum cea în litigiu în acțiunea principală, care permite anularea unui act administrativ rămas definitiv pentru a pune capăt încălcării unui drept fundamental constatate printr-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când acest drept este recunoscut și în dreptul Uniunii Europene, precum dreptul la liberă circulație al resortisanților statelor membre, și atunci când această constatare a încălcării rezultă dintr-o interpretare dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene normelor de drept al Uniunii referitoare la restricțiile privind exercitarea unui drept, în cazul în care anularea actului administrativ este necesară pentru a pune capăt încălcării respective?

În primul rând, de remarcat este faptul că în Bulgaria există posibilitatea de a se cere de către justițiabil redeschiderea examinării legalității unui act administrativ individual (procedura prealabilă) la o dată ulterioară, fără limită în timp, atunci când (1) acel act administrativ contravine, în mod evident, dispozițiilor legale aplicabile sau (2) după ce s-a pronunțat o hotărâre a Curții de la Strasbourg prin care Bulgaria a fost condamnată ca urmare a adoptării unor asemenea acte administrative sau ca urmare a existenței unei dispoziții legale contrare CEDO, în baza căreia a fost adoptat și actul administrativ ce-l vizează pe justițiabil (iar, în baza principiului accesorium sequitur principale, actul administrativ adoptat în baza unei dispoziții contrare CEDO, trebuie la fel să fie desființat)

În România, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ nu conține, în prezent, o dispoziție asemănătoare celei din Bulgaria. Conform art. 7 din Legea nr 554/2004, care impune, în mod obligatoriu, o procedură prealabilă de contestare a unui act administrativ individual sau normativ, justițiabilul are posibilitatea să ceară revocarea actului la autoritatea administrativă ierarhic superioară în decurs de 30 de zile dar nu mai târziu de 6 luni de la data în care a fost adoptat actul administrativ atacat iar alin. 7 stabilește că termenul este unul de prescripție. Pe de altă parte, avem un termen de 1 an, termen ce este de decădere, atunci când dorim, ulterior, să contestăm actul administrativ individual în fața instanței cerând anularea, după ce am parcurs și etapa procedurii prealabile obligatorii ( cf. art. 11 din Legea nr. 554/2004 – publicată în Monitorul Oficial cu numărul 1154 din data de 7 decembrie 2004). Drept urmare, dacă nu se atacă actul administrativ individual în termenul de prescripție de 6 luni, pârâtul-autoritatea administrativă emitentă, va putea invoca cu succes excepția de prescripție iar actul administrativ cu caracter individual ar dobândi un caracter definitiv deși acesta ar putea, în continuare, la fel de bine, contravine unor dispoziții convenționale, unionale sau chiar legislative interne (taxându-se pasivitatea justițiabilului).

În ceea ce privește termenul de prescripție, este necesar să menționăm jurisprudența recentă a Curții de Justiție, cu privire la care, în cauza QBeef ( C-89/10) s-a statuat că deși “[î]n ceea ce privește data la care începe să curgă termenul de prescripție, este adevărat că anterior Curtea a statuat că, până la momentul transpunerii corecte a unei directive, statul membru care nu și‑a îndeplinit obligațiile nu poate să invoce caracterul tardiv al unei acțiuni judiciare introduse împotriva sa de un particular pentru protecția drepturilor conferite acestuia de dispozițiile acestei directive, termenul acțiunii din dreptul național neputând începe să curgă decât de la această dată (a se vedea Hotărârea din 25 iulie 1991, Emmott, C‑208/90, Rec., p. I‑4269, punctul 23)” pe de altă parte, “dreptul Uniunii nu se opune ca o autoritate națională să invoce împlinirea unui termen de prescripție rezonabil decât dacă conduita autorităților naționale coroborată cu existența unui termen de decădere au drept rezultat lipsirea totală a unei persoane de posibilitatea de ași valorifica drepturile în fața instanțelor naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea Barth, punctul 33, precum și Hotărârea Iaia și alții, punctul 21)”(s.a.).

În scop comparativ, precizăm că în Franța există și posibilitatea abrogării unui act administrativ cu caracter individual (adică desființarea lui numai cu efecte ex nunc) spre deosebire de România unde instituția abrogării se aplică doar pentru actele administrative normative. Astfel, un act administrativ individual va putea fi desființat cu efecte pentru viitor fie pentru motive ce țin de (1) ilegalitatea actului, fie pentru motive ce țin de (2) inoportunitatea actului (strict în cazul actelor individuale ce nu creează drepturi – cum este și în cazul reclamantului, cetățean bulgar) ( a se vedea în acest sens, I. Brad, Revocarea- modalitate distinctă de desființare a actelor administrative, în Dreptul, nr. 6/2008, pp. 121-144, la p. 144). De asemenea, în Luxemburg, termenul de prescripție nu curge decât dacă, în cuprinsul actului administrativ cu caracter individual, s-a menționat calea de atac și termenul în care aceasta poate fi introdusă.

Revenind în România, se pare că, doar dacă un act administrativ cu caracter individual este contestat în instanță iar instanța va respinge acțiunea, pronunțând o hotărâre definitivă și irevocabilă de validare a acelui act, act ce rămâne de altfel contrar dispozițiilor CEDO și/sau de drept al Uniunii, justițiabilul va putea, ulterior, cere revizuirea hotărârii irevocabile a instanței cf. art. 503 alin. 10 din Noul Cod de Procedură Civilă (ex-articolul 322 alin. 9 din Codul de procedură civilă aflat încă în vigoare) – doar dacă va exista a priori o hotărâre CEDO în acest sens și doar dacă aceste consecințe grave continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii și implicit a actului administrativ cu caracter individual.

Astfel, la fel ca și în cazul situației de fapt din cauza pendinte trimisă de către judecătorul național bulgar, o anulare/revocare/abrogare a unui act administrativ cu caracter individual rămas definitiv nu se mai poate realiza decât dacă există, ulterior, o hotărâre a Curții de la Stransbourg prin care se constată încălcarea unui drept fundamental prin acel act administrativ cu caracter individual. Trebuie să subliniem că dispozițiile art. 503 alin. 10 se aplică doar acolo unde avem o hotărâre judecătorească deci nu și la situația în care justițiabilul a rămas pasiv și dreptul fundamental i-a fost totuși atins – lucru constatat ulterior printr-o hotărâre CEDO dar într-o cauză asemănătoare.

Rezultă, în baza principiului echivalenței și a art. 4 alin. 3 TUE coroborat cu art. 503 alin. 10 din Noul Cod de Procedură civilă, că, justițiabilul român va putea, la fel de bine, să ceară revizuirea unei hotărâri definitive și irevocabile care este, ulterior, contrară jurisprudenței noi a Curții de Justiție, jurisprudență ce privește un act administrativ asemănător, dacă aceasta ar continua să producă consecințe grave ce nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii (de reținut că această posibilitatea este permisă doar pentru actele administrative cu caracter individual ce intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii – de exemplu, reclamantul bulgar va putea obține doar dreptul de a călători în Uniunea Europeană deși este posibil să datoreze o sumă mare de bani, dar nu și în alte țări-terțe).

În ceea ce privește libera circulație a cetățenilor români, există jurisprudență recentă a Înaltei Curții de Casație și Justiție în care aceasta a interpretat dispozițiile Legii nr. 248/2005 în lumina dispozițiilor art. 27  alin. 1 din Directiva 2004/38, confirmând respingerea, dispusă de către tribunale sau curți de apel, a cererii autorității române de resort, de a dispune interzicerea călătoriei în Italia sau Spania, a cetățenilor români trimiși înapoi în România de către autoritățile din acele state membre ( a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 2176/2011 din 10 martie 2011, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală).

Drept concluzie la întrebarea 1, indiferent de ce va spune Curtea de Justiție, faptul că în procedura română de contencios administrativ nu există o posibilitate de redeschidere a proceduri de examinare a legalității unui act administrativ de către o autoritate admininistrativă ierarhic superioară, va duce la  imposibilitatea de redeschidere a acestei proceduri chiar dacă actul administrativ încalcă un drept unional al justițiabilului (fiind o consecință a principiului autonomiei procedurale). Pe de altă parte, având în vedere jurisprudența QBeef sus-menționată, justițiabilul român va putea cere inaplicarea unor dispoziții de procedură administrativă cum sunt cele ce privesc termenul de decădere și de prescripție, pe motiv că sunt contrare dreptului Uniunii sau, alternativ, să ceară instanței să considere data de la care curge termenul de prescripție sau termenul de decădere ca fiind data de la care România a asigurat transpunerea corectă a unei directive în plan intern (în situația în care, dreptul atins prin acel act administrativ cu caracter individual rămas definitiv este un drept care își găsește sursa în dispozițiile unei directive).

În ceea ce privește situația din Bulgaria, considerăm ca instanța de la Luxemburg va răspunde afirmativ judecătorului bulgar, oferindu-i astfel posibilitatea să utilizeze  art. 4 alin. 3 din TUE în coroborare cu art. 47 din Carta UE și în coroborare cu hotărârea pe care chiar Curtea de Justiție o va pronunța, pentru a ordona redeschiderea procedurii de examinare a acelui act administrativ cu caracter individual, autorității administrative ierarhic superioare celei care a adoptat primul ordin de interzicere a eliberării unui pașaport sau alt act de călătorie.

Întrebarea a 2a:

2. Din articolul 31 alineatele (1) și (3) din Directiva 2004/38/CE rezultă că, în cazul în care un stat membru a prevăzut în dreptul său național o procedură de contestare a unui act administrativ care limitează dreptul prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată, autoritatea administrativă competentă este obligată ca, la cererea destinatarului actului administrativ, să reexamineze actul și să aprecieze legalitatea acestuia, luând în considerare în acest sens și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea dispozițiilor de drept al Uniunii ce reglementează condițiile și restricțiile în exercitarea dreptului menționat, astfel încât să se asigure că la data adoptării deciziei de reexaminare, restricția dreptului nu este disproporționată, dacă la acel moment actul administrativ privind aplicarea restricției a rămas deja definitiv?

Practic, instanța de trimitere dorește să afle dacă există o obligație impusă de către dreptul Uniunii, unei autorități administrative competente, ca atunci când reexaminează legalitatea actului administrative rămas definitiv, să facă această examinare în lumina și în conformitate cu jurisprudența de interpretare a Curții de Justiției- cea în vigoare la data reexaminării (posibil să nu fi existat la data în actul administrativ supus reexaminării a fost inițial adoptat).

De fapt, întrebarea 2 dorește să clarifice jurisprudența Kühne& Heitz și jurisprudența Emmot. Astfel, judecătorul bulgar se întreabă dacă în situația în care justițiabilul cere o reexaminare a unei decizii administrative arătând existența unei noi jurisprudențe a Curții de Justiție, jurisprudență inexistentă la data adoptării actului administrativ supus reexaminării, poate autoritatea administrativă să se bazeze pe principiul res judicata și să refuze astfel deschiderea reexaminării? Sau ar trebui să i se ofere, la fel ca și doamnei Emmot, posibilitatea de a avea actul administrativ reexaminat și implicit de a ataca, eventual, rezultatul reexaminării, în ciuda forței juridice a primei decizii administrative rămase definitive? (a se vedea P. J. Wattel, Köbler, CILFIT and Wealthgrove: We can’t go on meeting like this, în Common Market Law Review, vol. 41, 2004, pp. 177-190).

Se pare că răspunsul este condiționat, în jurisprudența Curții, de existența situației în care justițiabilul s-a folosit de toate căile de atac ale actului administrativ și după ce a obținut o hotărâre definitivă și irevocabilă, putând astfel cere reexaminarea actului administrativ confirmat irevocabil și definitiv, doar dacă ar exista o nouă jurisprudență a Curții de Justiție care ar arăta clar ilegalitatea sau inoportunitatea acelui act administrativ.

La nivel convențional, în hotărârea Dangeville SA, Curtea de la Strasbourg a arătat că principiul res judicata nu se poate invoca pentru a păstra atingerea adusă unui drept fundamental (în speță – dreptul de proprietate care a fost atins prin perceperea ilegală de taxe, ilegalitate dată de interzicerea acestei perceperii chiar de către Directiva 77/388) iar un asemenea refuz de restituire a taxei ilegal percepute constituie o atingere adusă dreptului de proprietate a justițiabilului-reclamant, atingere ce trebuie reparată indiferent de faptul că există sau nu res judicata.

Întrebarea ultimă:

3. Dispozițiile articolului 52 alineatul (1) a doua teză din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și cele ale articolului 27 alineatul (1) din Directiva 2004/38 [s]e opun aplicării unei dispoziții naționale care impune o limitare a dreptului la liberă circulație în cadrul Uniunii Europene al unui resortisant al unui stat membru al Uniunii numai în considerarea existenței unei datorii care depășește un anumit cuantum stabilit prin lege și care nu este însoțită de garanții față de o entitate privată, mai precis față de o societate comercială, în legătură cu o procedură de executare a creanței aflată în curs și fără a ține seama de posibilitatea prevăzută în dreptul Uniunii ca o autoritate a altui stat membru să procedeze la recuperarea creanței?

Ce spune art. 52 alin. (1) din Carta UE?

Articolul 52

Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor

(1) Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității  protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

Prin această ultimă întrebare, instanța de trimitere dorește confirmarea, de către Curtea de Justiție, a faptului că o asemenea măsură administrativă, deși în principiu, poate fi luată și poate limita dreptul la libera circulație și deși este justificată, nu poate fi proporțională cu scopul urmărit (de recuperare a creanței ),  având în vedere că acea creanță nu este încă certă dar și datorită faptului că există posibilitatea executării acelei creanței și într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în cazul în care datornicul și-ar stabili reședința într-un alt stat membru UE. Considerăm că răspunsul la această întrebare este chiar de competența instanței de trimitere, care pare, de altfel, convinsă că această măsură este contrară art. 52 alin. (1) a doua teză din Carta UE.

IV. Concluzie: Prin această cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, se poate observa cât de complicat este, din punct de vedere procesual, atunci când unui drept fundamental unional i se aduce atingere printr-un act administrativ cu caracter individual rămas definitiv. Trebuie să-mi declar admirația pentru judecătorul național bulgar care a folosit toată jurisprudența Curții de Justiție existentă până în prezent pentru a-și motiva dorința de a deschide, în final, reeexaminarea actului administrativ cu caracter individual rămas definitiv și de a oferi posibilitatea unui tată să călătorească în Marea Britanie pentru a-și vedea copilul la festivitatea de absolvire a unui master (probabil în dreptul Uniunii). Din păcate, având în vedere că nu s-au pronunțat nici măcar concluziile în această cauză, considerăm ca ea, Curtea de Justiție, se va pronunța abia în toamna anului 2013, pronunțare ce va fi prea târziu pentru reclamant, având în vedere că festivitatea are loc în 2012. Totuși, apelând la Francovich, sper că reclamantul va putea obține daune morale consistente (deși nu am văzut prea multe cauze în acest sens).

Ca punct final, doresc să atrag atenția că această cauză nici nu ar mai fi existat pe rolul Curții de Justiție dacă ea, curtea constituțională bulgară, ar fi constatat neconstituționalitatea unei asemenea interpretări abuzive a autorității administrative sau dacă ar fi constatat neconstituționalitatea dispoziției legale care permite o asemenea interpretare abuzivă și dacă, ar fi acceptat, la fel ca și alte curți constituționale din alte state membre ale Uniunii Europene, să aplice dispoziții unionale (Carta UE) în interpretarea constituționalității unei dispoziții de drept intern bulgar. De asemenea, autoritatea administrativă putea dispune doar refuzul de eliberare a unui pașaport, asigurându-se astfel respectarea dreptului la liberă circulație în Uniunea Europeană, pe baza cărții de identitate, dar asigurându-se, pe altă parte, că nu va părăsi teritoriul Uniunii și deci nu se va sustrage de la plata unei eventuale datorii substanțiale.

Mihaela MAZILU-BABEL

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 9 de comentarii cu privire la articolul “Carta UE si reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual ramas definitiv. UPDATE: concluziile Avocatului General”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    urmează update cu hotărârea Curții – astăzi – 04.10.2012
    după ora 9:30

    Jeudi 04/10/2012
    09:30

    Arrêt
    C-249/11

    Citoyenneté européenne

    Byankov

    Cour de justice – Deuxième chambre

    BG

    Nouvelle Grande salle

  2. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Și s-a pronunțat – în sensul prezis de către mine:

    48 Având în vedere tot ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la cea de a treia întrebare dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei dispoziții naționale care impune o limitare a dreptului la liberă circulație în cadrul Uniunii al unui resortisant al unui stat membru pentru simplul motiv că acesta are o datorie, care depășește un cuantum stabilit prin lege și care nu este însoțită de garanții, față de o persoană juridică de drept privat.

    82 Având în vedere tot ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la prima și la cea de a doua întrebare dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia procedura administrativă care conduce la adoptarea unei interdicții de ieșire de pe teritoriu, precum cea din acțiunea principală, care a dobândit caracter definitiv și nu a fost contestată în instanță nu poate fi redeschisă în cazul în care această interdicție ar fi vădit contrară dreptului Uniunii decât în condiții de natura celor enunțate limitativ la articolul 99 din APK, și aceasta, în pofida faptului că o astfel de interdicție continuă să producă efecte juridice în privința destinatarului.

    http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=128008&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=3640455

    revin cu un update la articol (dupa 1 noiembrie) care va aborda toate implicatiile minunate ale acestei hotarari asupra contenciosului administrativ roman.

    PS: Merci, Curtea de Justitie!
    PS2: undă verde la contestat toate actele administrative care au tangență și afectează un drept acordat de către UE (printr-o directivă, regulament, tratat, cartă, etc) indiferent că 1. a rămas definitiv 2. indiferent de cât timp a trecut de când a rămas definitiv și indiferent că ÎCCJ spune că actele dinainte de 2004 nu pot fi contestate prin excepția de nelegalitate.

  3. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    PS3: sper să înțeleagă și ÎCCJ că drepturile fundamentale cuprinse în CEDO/Carta UE au drept domeniu de aplicare ratione personae: expresia „orice persoană”, domeniu care exclude Statul, ca subiect activ al acestor drepturi fundamentale.

  4. Emanuela MATEI spune:

    Curtea s-a pronunțat și în privința restricției ca atare nu exista nici un dubiu, odată ce aceasta are un caracter absolut:

    -restricțiile la ieșire sunt în general mai grave decât restricțiile la intrare. Curtea folosește expresia ‘golire de substanță’ la punctul 31. Citez: ‘libertățile fundamentale garantate prin Tratatul FUE ar fi golite de substanță dacă statul membru de origine ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică propriilor resortisanți să părăsească teritoriul statului în cauză pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru’
    – a doua indicație ca este vorba de o restricție cu caracter absolut se regăsește la punctele 79-80 in expresia ‘o negare a însăși libertății de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre astfel cum este conferită de statutul de cetățean al Uniunii’.

    Folosirea expresiilor ‘golirea de substanță’ și ‘negarea a
    a însăși libertății de circulație’ și definirea interdicției ca fiind una absoluta în caracter și nelimitata ca întindere în timp aduce după sine idea de restricție absoluta care nu poate fi contestata în justiție. Principiul proporționalității se opune fără nici cel mai mic dubiu unei astfel de masuri. Masuri mai puțin restrictive de a proteja creditorii decât una absoluta și eterna vor exista mereu.

    Însa înainte de a supune o măsura testului proporționalității exista un alt test care trebuie trecut, cel al caracterului adecvat al măsurii adoptate. In ce fel ajuta aceasta interdicție unei mai bune protecții a creditorilor în cazul de fata? Dacă persoana în cauza nu deține mijloace de a plăti aceasta datorie și nu a putut plăti timp de 3 ani, nu poate fi vorba de sustragerea de la obligația de plata, ci pur și simplu de o incapacitate de plata care nu este una vremelnica. În acest caz orice ordin juridic civilizat trebuie sa stipuleze reguli pentru asanarea datoriilor și nu perpetuarea la infinit a acestora. În general în relația dintre o instituție financiara și o persoana fizica ar trebui plasata mai multa răspundere pe prima parte, de a verifica solvabilitatea clientului.

    Ca o paranteza spun ca aici în Suedia au inflorit peste noapte o grămadă de firme care practica dobânzi exorbitante și împrumută fără nici cel mai mic control în sistemul de sms-lån (împrumut via sms). Multi oameni tineri au acum datorii imense și își vor începe viata într-un mod mai puțin reușit. Acum Suedia va produce o lege prin care sa facă controlul de solvabilitate obligatoriu și pentru genul acesta mai puțin convențional a lua împrumut. Ce vreau eu sa subliniez este ca o datorie neplătită nu este doar un eșec al datornicului ci și a creditorului care de multe ori acționează într-un mod iresponsabil sau își asuma un risc prea mare.

    Este acesta interdicție o metoda adecvata pentru a asigura protecția creditorului în cauza? Eu nu sunt convinsa. Chiar dacă interesul public urmărit în sine este unul legitim, metoda de a interzice ieșirea din tara nu poate servi în mod adecvat acestui interes public. Părerea mea este ca ne lăsam adeseori prea ușor convinși ca măsura ca atare este una adecvata și trecem direct la testul proporționalității.

    Acum vreau sa spun ca încă nu sunt sigura asupra unui lucru și anume dacă ar fi fost vorba de o restricție mai puțin grava, adică una care nu încalcă în mod vădit dreptul UE, care ar fi fost răspunsul la întrebarea legata de caracterul definitiv al actului în discuție. Pot exista situații în care principiul securității juridice va atârna mai greu în balanta și actul își poate păstra caracterul definitiv cu motivația ca dreptul UE nu se opune în mod vădit acestei restricții?

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      Vă voi răspunde, dar după 1 noiembrie. Plus, nu trebuie să facem greșeala să ne limităm doar la situația de fapt din Bulgaria și să nu ne gândim la situații asemănătoare + din același domeniu (contencios administrativ). Unele întrebări se merită a fi puse, dar nu neapărat în această direcție invocată de către dvs la finalul comentariului. Însă voi aborda toate punctele de vedere în update-ul ce va urma după 1 noiembrie și, cu permisiunea dvs, vă voi și cita.

      • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

        iar până atunci aș vrea să vă gândiți la ideea din spatele principiului securității juridice:

        1. pentru cine a fost inventat un asemenea principiu (să protejeze un justițiabil de incertitudinea cu privire la drepturile lui – nu Statul – cum avem în raporturile instituite de acte administrative cu caracter individual)

        iar

        2. dacă dreptul UE nu e transpus cum trebuie, Statul nu are voie să invoce propria culpă pentru a anula un act administrativ cu caracter individual care conferă un drept unui justițiabil ( de ce nu va putea, deși așa ar asigura transpunerea corectă a dreptului UE în general ? – pentru că s-ar încălca fix principiul securității juridice – principiu general de drept UE – iar Curtea deja a spus că acesta se opune ca limită și la interpretarea conformă a unei legislații interne cu o directivă – interpretare ce ar duce la anularea actului administrativ ce deja conferi drepturi unui justițiabil – dar încălcând dreptul UE – în acest caz, ceilalți justițiabili afectați indirect prin acel act administrativ (vezi autorizație de construcție dată contrară dreptului UE – vor putea să ceară despăgubiri doar dar nu vor putea anula autorizația), DAR justițiabilul va putea invoca încălcarea dreptului UE și cere anularea actului administrativ cu caracter individual (care se opune de facto la exercitarea dreptului UE conferit justițiabilului – practic, actul administrativ cu caracter individual contrar dreptului UE este cel care încalcă principiul securității juridice al justițiabilului cu privire la dreptul lui (dreptul la libera circulație) – conferit în mod direct de dreptul UE – în acest caz, de către Tratatul TFUE) iar Statul nu va putea opune securitatea juridică pentru că , în primul rând, nu este subiect activ al acestui principiu)

        De fapt, dacă este să argumentez până la capăt, anularea actului administrativ cu caracter individual se impune fix pentru a garanta respectarea principiului securității juridice.Adică justițiabilul avea un drept în portofoliul lui și acest drept a fost încălcat de Stat prin acel act administrativ cu caracter individual și niciun principiu fundamental nu se poate opune la a opri o asemenea încălcare – pentru că nu suntem în raporturi de drept civil ci în raporturi de drept administrativ.

        Cred că de aici pornește întreaga argumentare a Avocatului General și a Curții și la cine poate fi subiect activ al acestui principiu al securității juridice (dacă avem un raport în care fiecare poate invoca principiul securității juridice atunci da, atunci va trebui să punem în balanță și să aplicăm principiul proporționalității).

        Și fix de aceea atrăgeam eu atenția în PS3, Înaltei Curți de Casație și Justiție, – deoarece dacă, să zicem, că în situațiile de contencios administrativ care nu intră în domeniul de aplicare al dreptului UE – instanțele judecătorești împreună cu CCR și cu legiutorul și cu puterea executivă – se pot pune de acord să aplice principiul securității juridice în favoarea Statului și contra justițiabilului (vezi situația cu excepția de nelegalitate și articolul scris de mine pe această temă – deși acolo nu s-au pus de acord – Parlamentul zicând în favoarea justițiabilului, CCR zicând în favoarea justițiabilului dar ÎCCJ și toate Curțile de Apel zicând în favoarea Statului și rămânând ca ele – pentru că nici la CEDO nu te puteai duce, neintrând în domeniul de aplicare al art. 6 CEDO, contenciosul administrativ – în principiu – excepție când avem criteriile Engel și sancțiunile administrative), atunci când ÎCCJ ar avea ghinionul să între în domeniul de aplicare al dreptului UE (culmea este că ÎCCJ a recunoscut că toate situațiile de contencios administrativ intră în domeniul de aplicare al UE de îndată ce a invocat direct art. 47 din Carta UE ca să-și motiveze deciziile) din administrativ) apare și Curtea de Justiție cu hotărâri gen cea de mai sus și/sau Comisia Europeană + ceva Francovich 🙂

        Cam atât. Sper să mai am ce scrie și în update (în afară de a adăuga doar jurisprudența pertinentă)
        .

  5. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    PS4 (și gata): hotărârea Byankov este consecința directă a implicării nefavorabile a curții constituționale bulgare în soluționarea „amiabilă” a atingerii aduse dreptului la libera circulație a domnului Byankov. Mai precis, curtea constituțională bulgară a aplicat un standard de protecție mai scăzut decât cel care ar fi trebuit să fie în mod normal asigurat atunci când vorbim despre libera circulație a persoanelor.

    Dacă ea, curtea constituțională bulgară, ar fi aplicat același grad de protecție referitor la libera circulație în UE ca cel aplicat referitor la libera circulație pe teritoriul Bulgariei (la modul că dacă poți să te plimbi liber pe teritoriul propriei țări chiar dacă ai datorii la o companie privată și un executor care încearcă să te execute silit, atunci ar trebui să poți să faci acest lucru și în Uniunea Europeană), Curtea de Justiție nu ar mai fi avut posibilitatea să fie „atât de tranșantă”. – în defavoarea reglementărilor procedurale administrative autonome bulgare. De altfel, judecătorul național de la Tribunalul Sofia a încercat să soluționeze cauza mai întâi intern, fiind trimisă, mai întâi, o excepție de neconstituționalitate pe art. 35 din Constituția Bulgariei.

  6. Emanuela MATEI spune:

    Desigur ca ma puteți cita desi suna putin pretentios.:) Acum am observat ca exista o diferență in concluziile prezentate de AG pe care dvs le-ati analizat mai sus și hotărârea curtii. Eu am scris despre hotarare (https://www.juridice.ro/221844/cauza-hristo-byankov-interdictia-de-iesire-in-scopul-protectiei-creditorilor.html) presupunand ca aceasta a urmat destul de fidel concluziile Avocatului General. Insa in timp ce AG urmeaza calea clasica cu aprecierea termenului limita in raport cu principiul efectivitatii, Curtea nu se refera la aspectul timp deloc ci numai la posibilitatea de a deschide procedura în cazul în care această interdicție ar fi vădit contrară dreptului Uniunii.

    In mare principiile juridice sunt instrumentul de baza ce poate fi folosit pentru a putea interpreta corect o norma juridica. De multe ori ne aflam in situatia de a aplica in paralel mai multe principii relevante pentru cauza judecata. Atunci le punem in balanta si unul din ele castiga prioritate. In speta discutata mai sus principiul legalitatii castiga in fata principiului securitatii juridice. Intrebarea mea preferata (inca gandesc ca un copil) este DE CE. Ce face ca intr-un mod as zice categoric curtea acorda prioritate principiului legalitatii? A doua intrebare care mi-o pun este daca asta inseamna ca acest principiu invingator primeaza in orice circumstante sau exista ceva special care face ca in cazul de fata fara nici un dubiu (aproape) principiul securitatii juridice sa fie pus la o parte.

    Eu adopt o atitudine precauta si observ urmatoarea locutiune care o si citez: ” în cazul în care această interdicție ar fi vădit contrară dreptului Uniunii”. Apoi verific cu versiunea franceza: „dans le cas où cette interdiction serait manifestement contraire au droit de l’Union” unde termenul „vădit contrară” apare ca „manifestement contraire”. Deci nu e doar contrara ci „manifestement contraire”. Adaugarea termenului „vădit” are semnificația lui si aceasta precizare restrange sfera circumstantelor in care principiul securitatii juridice este pus la o parte in mod clar. Asta e interpretarea data de mine si faptul ca hotararea aduce o alta nuantare a principiului efectivitatii in comparatie cu ce a propus AG Mengozzi este un argument in plus.

    Ubi Jus Ibi Remedium cam asta e concluzia, insa locutiunea „manifestement contraire” ma face sa adopt o atitudine mai precauta, adica sa ma bucur cu moderatie.

  7. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Vă înțeleg punctul de vedere însă eu mă bucuram pentru implicațiile de procedură administrativă pe care această hotărâre le aduce. Pentru că, în România, ÎCCJ a refuzat să analizeze legalitatea unui act administrativ cu caracter individual adoptat înainte de 2004, ab initio. Adică a spus pur și simplu că niciodată nu vei putea să ridici excepția de nelegalitate a unui act administrativ adoptat înainte de intrarea în vigoare a Legii 554/2004 folosindu-se de principiul securității juridice – art. 6 CEDO și art. 47 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE)

    Iar interpretarea a ceea ce înseamnă „în mod vădit contrar dreptului UE” poate să o facă orice instanță din Uniunea Europeană. Cel puțin acum știm că ÎCCJ nu va mai putea refuza să analizeze o asemenea legalitate a unui act administrativ cu caracter individual adoptat înainte de anul 2004, atunci când acel act administrativ afectează un drept UE. Eu la impactul din punct de vedere procedural mă refeream. Că rezultatul final nu e sigur dacă va fi unui pozitiv sau negativ pentru justițiabil, asta este o discuție pe fond, dar o discuție în care ÎCCJ, pur și simplu, a refuzat să intre (Knockin’ on Heaven’s Door). (până acum)

    Iar dacă de acum înainte va continua să refuze – sunt curioasă cum va motiva acest refuz – raportat la hotărârea proaspăt pronunțată. Iar Concluziile Avocatului General sunt mult mai eficiente decât hotărârea, pentru că aceste concluzii sunt redactate de o manieră generală, fix pentru a folosi drept suport pentru ca orice parte, la nivel național, să se sprijine pe ele pentru a-și motiva o contestație cu privire la orice act administrativ cu caracter individual rămas definitiv dar care îi aduce atingere dreptul conferit în mod direct de către Uniunea Europeană. (asta dacă se mai întreba cineva ce rol și scop au concluziile avocatului general, mai ales atunci când propunerea de răspuns coincide, în mare, cu cea oferită de către Curte)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate