Domnule Profesor, aveti un minut? Avem nevoie de dumneavoastra!
13 iunie 2012 | Gabriel CAIAN, Gabriel CAIAN
De o vreme mă întreb ceva mai serios: oare ce am învăţat eu, de fapt, în facultatea de drept? În ce măsură ea a fost (de)formatoare pentru mine şi, în general, pentru generaţia mea? Ori, din punctul de vedere al relaţiei cu profesorii mei, cât de mult le datorez moralmente si profesional?
Sperând că nu voi fi taxat automat ca ingrat pentru acest tip de atitudine, voi spune totuşi unele lucruri dureroase. Străduindu-mă să păstrez măsura în aprecierile mele şi deferenţa ce o datorez dascălilor mei, nu voi putea evita unele remarce contondente. Circumstanţa ce-mi poate valida demersul este aceea că în învăţământul juridic nu a pornit încă o dezbatere despre integritate şi competenţă, de tipul celor pornite, spre exemplu, la facultatea de istorie ori, mai nou, la facultatea de filosofie. A existat un schimb de generaţii dar, după propriile constatări, s-a ajuns în acelaşi punct, interesele îşi păstrează un aer de provincie, iar dorinţa de a face din această facultate mai mult decât o fabrică de avocaţi lacomi ori magistraţi inculţi, de a face din ea o etapa – iar nu un handicap – pe drumul formării unei solide culturi umaniste, lipseşte.
După această introducere, îmi permit să intru in subiect. Voi evoca un interesant profesor şi un «personaj» al studenţiei noastre bucureştene, dl Corneliu Liviu Popescu. Caracterul simptomatic al evoluţiei sale pentru ceea ce înseamnă devenirea facultăţii de drept din ultimii 15 ani se va desprinde, dacă se va desprinde, pe parcurs. Am frecventat seminarele sale de drept administrativ şi cursul opţional de drept internaţional al drepturilor omului. Nu l-am simpatizat, dar l-am admirat. Nu mi-aş fi închipuit ori propus să-i devin vreodată ucenic, colaborator sau emul, dar l-am ascultat de multe ori cu încântare. Nu am avut „chimia” necesară unui dialog după cursuri şi seminarii. Nu i-am cerut măcar un sfat de carieră, aşa cum am făcut cu alţi profesori.
Cu toate astea, n-aş fi putut să-i neg – n-aş face-o nici acum – un anume magnetism. Spre deosebire de majoritatea celorlalţi, omul era spectaculos, era efervescent, avea ceva de spus. În prelegerile sale uşor teatrale, căci îndelung pregătite scenic, omul proba ştiinţă de carte. Era conectat, părea un soi de pionier în drepturile omului, dar ştia si constituţional, şi administrativ, materie pe care ne-o limpezea la seminare, în continuarea lungilor diatribe politice ale profesorului Iorgovan de la orele de curs. De pe poziţia sa de sorbonard, îşi alimenta cu măiestrie reputaţia de potrivnic al profesorului Iorgovan, al cărui asistent era. La susţinerea publica a tezei sale de doctorat a avut loc, într-adevăr, o dispută. Viziunea avansată a dlui CLP despre autonomia locală şi încăpăţânarea cu care a susţinut-o public l-au scos din sărite pe Părintele Constituţiei… Nu era greu să-l scoţi din sărite pe «miticul» Iorgovan, era însă dificil să susţii un asemenea conflict fără ca totul să se încheie cu o frunte plecată în faţa magistrului.
În afară de asta, nu putem omite stilistica sa vestimentară, în lipsa căreia portretul ar fi palid şi incomplet. Mie şi unora dintre colegii mei, un anumit aer desuet în modul de a se îmbrăca al tânărului profesor ne vorbea într-un mod chiar mai subtil şi mai convingător. Căci profesorii cu bani începuseră să etaleze costume şi ceasuri scumpe, maşini luxoase etc. iar modul cum o făceau proba acel aer de nouveau riche. Cum aş putea uita costumele out of fashion, două pe an, purtate alternativ în funcţie de sezon, batistele albe, cămăşile albe cu butoni ieftini ori cravatele dintr-un sintetic lucios? Sau pantofii cu toc înalt care dădeau o amprentă acustică apropierii dlui CLP, în contactul cu podelele facultăţii?
Era un dandism şic, un soi de extravaganţă pe dos şi în încăpăţânarea de a veni cu o Dacie destul de îmbătrânită, parcând-o lângă nou apărutele Range Rover ori Mercedes-urile de la Parlament, Guvern, Curtea de Conturi etc. de la intrarea în facultate.
Era, sau aşa înţelegeam eu şi unii colegi de-ai mei, strădania de a arăta că eleganţa nu era incompatibilă cu precaritatea materială, că poţi să-ţi faci profesia asta privind spre un ideal de stil, cunoaştere, înzestrare pedagogică şi profesionalism pe care le-a ilustrat mai bine un Istrate Micescu sau un Avram Filipaş, decât dnii Iorgovan ori Şaguna… Ce a rămas din donquijotismul ce părea că-şi propune să dea cu tifla snobismului cu panaş prin purtarea demnă a unei Dacii cinstite ? Ce a rămas din elitismul franţuzit al dlui CLP care, în admiraţia noastră cvasi-generală, a plecat din poziţia de agent guvernamental pentru CEDO, în 1999 parcă, pe motiv că statul român e mult prea retrograd şi nereformat pentru a merita eforturile domniei sale de apărător la Curtea Europeana de la Strasbourg?
N-a rămas mai nimic. Dl CLP s-a dat pe brazdă. Că practică avocatura nu-i nimic, dar antetul său poarta menţiunea de un comic involuntar «avocat cu drept de a pune concluzii la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie si la Curtea Constituţională», ba chiar si «conducător de doctorat şi postdoctorat». Că poartă costume scumpe iar nu-i nimic, dar emană o apreciere de sine mai mare ca oricând, deşi nu-l mai interesează de mult reformarea statului, a cărui rămânere în urmă îl deranja până deunăzi.
N-ar fi nimic că dl profesor a început să câştige bine dintr-o profesie pentru care are vocaţie, dar pare că şi-a pierdut de mult măsura: în cadrul audierii publice de la Strasbourg din cauza Maria Atanasiu şi alţii v. România, dl CLP a alocat în pledoaria sa multe minute justificându-şi uriaşul onorariu.
Mai nou, dl CLP este avocatul ce apare în triste scandaluri judiciare în care sunt implicaţi şi alţi profesori de la facultatea de drept (nu le voi numi pentru că sunt încă în desfăşurare), în care coboară pe alocuri în derizoriu conceptul de drepturi ale omului, folosindu-l drept paravan în tot felul de excepţii halucinante, cum ar fi aceea că judecătorii ce judecă o cauză penală sunt – fapt inacceptabil pentru dl CLP – de la secţia penală, adică specialişti în drept penal… O altă problemă ce-l preocupa adânc este faptul că procurorul şi judecătorul intră în sala de judecată pe aceeaşi uşă şi că procurorul nu stă în josul sălii, precum avocatul. Şi multe alte «fineţuri» juridice…
Dl CLP pare că şi-a pierdut nu doar extravaganţa posesorului de Dacie cu floare la rever. Şi-a pierdut, după toate aparenţele, standardul profesional, aerul de a avea o misiune mai înaltă decât meschinăriile ce ţin de o avocatură fără niciun Dumnezeu. Pare că a uitat ceea ce părea la un moment dat că ştie bine, bagatelizează ceea l-a făcut cândva să pară neobositul agent al modernizării şi umplerii cu substanţă a actului pedagogic din facultatea de drept. Nu vreau să încurc borcanele: profesoratul e una, avocatura e altceva. Ceea ce mi se pare însă evident în cazul unui jurist, în mai mare măsură decât în cazul unui fizician ori astronaut, este faptul că autoritatea epistemică nu poate supravieţui pierderii autorităţii deontice.
Nu mi-aş permite să neg nivelul lucrărilor ştiinţifice ale domniei sale – pe unele le folosesc încă – nici dibăcia avocăţească. Cu toate astea, mă întristează la dl CLP, ca şi la alţi reputaţi profesori, că poate coborî foarte jos, că nimic nu e exclus de plano în prestaţia sa din cetate, că nu se distinge din corul cacofonic al justiţiei româneşti, că e uşor de înregimentat şi practică un partizanat lipsit de anvergură. În plus, nu-şi pune măcar problema efectului pe care-l are asupra unor studenţi care, sub influenţa lui, au mari şanse să devină adulţii cinici de mai târziu.
Îmi va fi, sper, iertată iritarea din ton. Îmi va fi, cred, înţeles sentimentul exasperării faţă de prestaţia de profesor şi avocat a unui om care promitea mult în plan simbolic, oricum mai mult decât alţii. Îmi va fi, nădăjduiesc, scuzată exprimarea tristeţii în faţa unei generaţii mute (cea din care fac parte), care nu spune nimic semnificativ în spaţiul public, generaţie alcătuită din oameni – unii altfel admirabili – dar blazaţi ori prinşi în mize care se cuantifică în dosare-muncă ori, mai simplu, în euro. Cei cărora mă adresez sunt aceia care au fost atinşi cândva de aripa idealului şi care au încetat pe parcurs să spere la mai mult de la profesia lor, care şi-au risipit pas cu pas iluziile studenţiei privind, între altele, modul cum au evoluat facultatea pe care au absolvit-o şi oamenii ce le-au fost cândva, într-o perioadă de dulce naivitate, modele. Mi-aş dori să-i văd, pe unii măcar, pe baricadele adevărate ale dreptului (mai ştim care sunt ele oare?) şi aş vrea să văd o facultate de drept care să se remarce prin excelenţă şi prin figuri mai luminoase.
(părerile emise aici nu au nicio legătură cu calitatea autorului de judecător, ori cu aceea de (mai) proaspăt „specialist” în drepturile omului; a vorbit numai fostul student)
Gabriel CAIAN
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
