Despre modificarea de catre judecator a onorariului avocatial suportat de partea care cade in pretentii

În două cauze recente soluţionate de Curtea de Apel Cluj s-a pus, din toate unghiurile pertinente, problema temeiului de drept care ar permite instanţei de judecată să oblige partea căzută în pretenţii la plata către adversarul câştigător doar a unei părţi din onorariul avocatului acestuia, în condiţiile în care nu mai există în prezent tabloul onorariilor minimale avut în vedere de codul de procedură civilă la edictarea sa în urmă cu multă vreme (noul cod de procedură civilă a remediat precizia normei prin înlăturarea elementului anacronic; esenţa prerogativei de reducere a onorariului este însă aceeaşi şi concordă pe deplin cu intrepretarea dată de Curte legislaţiei procedurale încă în vigoare).

În conformitate cu art. 31 alin. 1 din Legea profesiei de avocat nr. 51/1995, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său. Dintre aceste două componente pecuniare suportate de client, art. 274 alin. 2 C. pr. civ. declară intangibile (numai în măsura dovedită) numai cheltuielile făcute în interesul procesual al clientului: “Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut”.

Potrivit art. 274 alin. 3 C. pr. civ. însă, judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Bineînţeles, reducerea (sau majorarea, conform textului legal) nu mai poate fi efectuată în raport cu tabloul inexistent, punându-se astfel problema efectului lipsei unui astfel de reper prestabilit asupra existenţei şi întinderii atribuţiei instanţei de cenzurare a cuantumului onorariului avocaţial solicitat; după cum se cunoaşte, raţiunea textului era, pe de o parte, protejarea părţii căzute în pretenţii împotriva speculării rezultatului uneori previzibil, iar, pe de altă parte, descurajarea unui război al tarifelor între avocaţi, chestiune discutabilă din perspective principiului liberei concurenţe.

În ipoteza reducerii, în principiu contractul de asistenţă juridică rămâne valabil între avocat şi clientul său, care datorează onorariul integral, pe care însă nu-l va putea pretinde de la adversar decât în măsura încuviinţată de instanţă.

Într-un recurs în care s-a pus problema valabilităţii alineatului analizat, Curtea a recunoscut inexistenţa în prezent a unui tablou al onorariilor minimale, însă, spre deosebire de reclamantul recurent, nu a considerat că această împrejurare ar atrage caducitatea textului în discuţie, ci aplicarea lui în modul în care acesta poate avea efect, nu într-un mod în care nu poate produce nici un efect, conform binecunoscutului principiu general de interpretare a actelor normative. Din această perspectivă, textul poate avea efect prin aprecierea de către judecător a corespondenţei dintre mărimea onorariului şi cele două repere stabilite legislativ: valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Dacă în privinţa muncii îndeplinite de avocat, nu s-au găsit motive de reducere (cu toate că in abstracto speţa concretă nu era una complexă, fiind şi des întâlnită în practică, la un nivel repetitiv chiar, pentru mulţi avocaţi – efortul, „munca”, concrete, pe partea de susţinere nu au fost considerate mai prejos decât în alte tipuri de cauze), nu este mai puţin adevărat că valoarea pricinii nu era una semnificativă, iar cheltuielile de judecată solicitate la fond au totalizat aproape valoarea capătului de cerere principal şi au avut chiar o proporţie mare faţă de întreaga miză a procesului pentru reclamant.

Totodată, Curtea a exprimat rezeve faţă de susţinerea recurentului potrivit căreia o astfel de aplicare a textului ar fi întotdeauna arbitrară şi fără temei juridic. Dimpotrivă, există două repere (cumulative) clar stabilite, iar marja de apreciere concretă nu este diferită sau superioară multiplelor altor cazuri în care judecătorilor li se recunoaşte posibilitatea de a face aprecieri subiective pe chestiuni factuale; este vorba despre o manifestare a esenţei atribuţiilor jurisdicţionale, aceea de a putea tranşa diferende.

În opinia Curţii, marja de reducere aplicată de prima instanţă nu a fost una arbitrară, iar suma acordată a acoperit cheltuielile intangibile cu taxa de timbru şi timbru judiciar, precum şi TVA-ul aferent onorariului integral, rămânând şi o porţiune de onorariu pe care şi instanţa de recurs a apreciat-o ca bine acordată în raport cu valoarea obiectului pricinii.

Într-un alt recurs s-a pus problema corelativă a majorării (cerute de parte) a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial în temeiul aceluiaşi text legal. Consider că art. 274 alin. 3 C. pr. civ. nu poate opera în acest sens, deoarece ar prejudicia libera concurenţă între avocaţi, însă această chestiune teoretică a fost împinsă într-un plan secundar de împrejurarea că suma negociată ca onorariu avocaţial avea un cuantum redus care a atras respingerea cererii fără a se mai intra în analiza posibilităţii de majorare, rămânând neanalizată şi problema dacă această majorare se poate face la cererea părţii contractuale care presupus a negociat, asumat şi apreciat onorariul ca suficient sau, dimpotrivă, numai din oficiu.

Sergiu Leon RUS

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?