Tentativa in cazul infractiunii complexe praeterintentionate

1. Infracţiunile complexe care conţin ca element circumstanţial agravant o acţiune sau o inacţiune incriminată distinct de legea penală pun probleme deosebite din punct de vedere al instituţiei tentativei. Din această categorie de infracţiuni complexe o deosebită atenţie a fost acordată în doctrină tentativei în cazul infracţiunilor complexe praeterintenţionate, în special infracţiunilor de viol şi tâlhărie care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, dar fără să se producă rezultatul acţiunii principale, adică, în exemplele date, fără să mai aibă loc relaţiile sexuale cu victima sau furtul bunului pe care autorul intenţiona să-l sustragă prin folosirea ameninţării sau violenţelor. Dezbaterile în doctrina şi practica judiciară pe această temă au fost numeroase, nereuşindu-se nici până în prezent să se ajungă la un punct de vedere comun.

2. În cazul în care rezultatul praeterintenţionat s-a produs pe linia acţiunii principale a infracţiunii complexe absorbite, nu s-a pus nicio problemă de încadrare juridică deoarece chiar dacă acţiunea adiacentă a rămas în faza de tentativă, câtă vreme rezultatul final praeterintenţionat s-a produs – prin amplificarea din culpă a rezultatului acţiunii principale – infracţiunea praeterintenţionată apare în mod evident ca fiind consumată[1]. De pildă, dacă în cazul infracţiunii de viol care a avut ca urmare moartea victimei, dacă acest din urmă rezultat ar fi fost provocat de actul sexual la care a fost supusă victima şi nu de exercitarea violenţelor asupra acesteia.

3. Aşa cum am menţionat, problemele deosebite de încadrare juridică au apărut în cazul în care rezultatul praeterintenţionat s-a produs pe linia acţiunii adiacente a infracţiunii complexe absorbite, iar infracţiunea căreia îi aparţine acţiunea principală a rămas în faza tentativei, adică s-a produs moartea victimei ca urmare a exercitării violenţelor asupra acesteia, dar nu s-a produs şi rezultatul acţiunii principale de furt (în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare moartea victimei) sau exercitarea actelor sexuale (în cazul infracţiunii de viol care a avut ca urmare moartea victimei). Au fost propuse în doctrină şi jurisprudenţă mai multe soluţii, total diferite, pentru rezolvarea acestei probleme.

A. Prima soluţie propusă în aceste cazuri a fost aceea ca aceste fapte să fie considerate şi sancţionate ca tentativă la infracţiunea praeterintenţionată, deoarece nu s-a produs rezultatul acţiunii principale a infracţiunii complexe, ci doar rezultatul acţiunii adiacente, care însă nu are nicio relevanţă asupra formei infracţiunii complexe.

În favoarea acestei soluţii se aduce şi un argument de text, în sensul că art. 204 C.pen. şi art. 222 C.pen. sancţionează tentativa atât la infracţiunea de viol cât şi la infracţiunea de tâlhărie, fără a se face vreo distincţie în funcţie de modalităţile acestor infracţiuni, concluzionându-se deci că este posibilă şi sancţionabilă tentativa acestor infracţiuni şi în modalitatea praeterintenţionată, când au avut ca urmare moartea victimei.

Principalul reproş care a fost adus acestei soluţii este acela că ea duce la consecinţe inacceptabile pe plan sancţionator, deoarece aplicându-se regimul de sancţionare al tentativei, prevăzut în art. 21 C.pen., s-ar ajunge la limite de pedeapsă mai reduse decât dacă era săvârşită doar infracţiunea absorbită de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Se susţine că s-ar încălca în acest mod principiul după care infracţiunea complexă absoarbe integral pericolul social al infracţiunilor care o alcătuiesc neputând fi sancţionată decât cu o pedeapsă egală ori mai mare decât aceea care s-ar aplica pentru vreuna din infracţiunile componente; infracţiunea complexă nu constituie o modalitate legală de atenuare a răspunderii penale pentru infracţiunea absorbită[2].

O altă critică adusă acestei soluţii a fost aceea că la infracţiunea complexă praeterintenţionată nu ar fi posibilă tentativa, deoarece atât producerea rezultatului cât şi poziţia subiectivă a culpei, care caracterizează rezultatul mai grav – moartea victimei –, exclud ideea că infracţiunea praeterintenţionată, în conţinutul său integral, s-ar putea afla în stare de tentativă[3]. S-a mai susţinut că existenţa infracţiunii praeterintenţionate în compunerea infracţiunii complexe (infracţiune care presupune culpa subiectului în raport cu rezultatul mai grav) face discutabilă chiar ideea unui act de executare a infracţiunii complexe, punându-se întrebarea cum ar putea o asemenea acţiune complexă (formată din acte de executare intenţionate şi din fapte consumate praeterintenţionate) să constituie o punere în executare a hotărârii de a comite infracţiunea complexă – astfel constituită în ansamblul său[4]? În sprijinul opiniei că la infracţiunile complexe praeterintenţionate nu ar fi posibilă tentativa s-a mai adus şi faptul că în art. 189 alin. 5 C.pen., în urma modificării prin Decretul-Lege nr. 112/1990, se prevede expres că la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se sancţionează tentativa doar în cazul celorlalte modalităţi ale infracţiunii, nu şi în cazul modalităţii lipsirii de libertate care a avut ca urmare moartea victimei; s-a considerat că nesancţionarea tentativei şi la această din urmă modalitate nu constituie o omisiune întâmplătoare, ci tocmai faptul că legiuitorul a avut, de această dată, în vedere faptul că tentativa la infracţiunile praeterintenţionate nu ar fi posibilă[5].

Acestei ultime critici i s-a răspuns că există o diferenţă calitativă între tentativa la o infracţiune unica naturală şi tentativa la o infracţiune complexă, doar în primul caz fiind valabilă regula după care nu este posibilă tentativa la o infracţiune praeterintenţionată (de exemplu la infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte). În cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate tentativa este posibilă, deoarece, având caracterul unui act de executare a unei acţiuni complexe, infracţiunea absorbită poate să constea chiar într-o faptă săvârşită cu praeterintenţie, autorul acţionând şi în acest caz în vederea producerii unui rezultat care se află dincolo de rezultatul infracţiunii absorbite[6].

4. În literatura de specialitate au mai fost exprimate o serie de opinii care ar putea fi considerate variante ale celei menţionate anterior, în sensul că în speţele analizate am fi în prezenţa unei tentative la infracţiunea complexă praeterintenţionată.

Astfel, într-o opinie s-a susţinut că în aceste cazuri am fi în prezenţa unei tentative la infracţiunile de viol sau tâlhărie care au avut ca urmare moartea victimei, dar nu se va aplica tratamentul sancţionator al tentativei, prevăzut de art. 21 C.pen. ci tratamentul sancţionator al faptei consumate[7]. Această soluţie a fost adoptată şi de fostul Tribunal Suprem în mai multe decizii de speţă[8]. S-a răspuns că această opinie este criticabilă pe de o parte deoarece reţinerea tentativei conduce automat la aplicarea art. 21 C.pen., legea neprevăzând nicio excepţie în afara celor din art. 22 C.pen. (desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului), iar pe de altă parte deoarece s-ar crea o situaţia inacceptabilă în cazul în care agentul ar comite fapta în condiţiile art. 189 alin. 4 C.pen., pentru că acceptându-se că există tentativă, aceasta nu ar fi sancţionată, potrivit art. 189 alin. 5 C.pen.[9].

De asemenea, într-o altă opinie s-a susţinut că în situaţiile de mai sus am fi în prezenţa unei tentative relative, care ar consta în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, însă executarea şi-a produs efectul doar parţial[10]. S-a răspuns acestei susţineri că pentru argumentarea conceptului de „tentativă relativă” autorul opiniei prezentate nu face altceva decât să adauge la lege, atunci când vorbeşte de efect produs parţial, ceea ce ar fi inadmisibil[11]. De asemenea, prin faptul că se susţine că la infracţiunile complexe praeterintenţionate tentativa vizează doar unul din elementele unităţii legale, s-a creat şi o disociere a conţinutului infracţiunii praeterintenţionate în infracţiunea de bază rămasă în forma tentativei şi rezultatul praeterintenţionat produs, ceea ce ar fi criticabil, deoarece disocierea produsă nu este prevăzută de lege[12].

5. B. A doua soluţie propusă de doctrină pentru încadrarea juridică a faptei complexe praeterintenţionate, în cazul în care nu s-a consumat acţiunea principală, este aceea că în acest caz ar trebui desfăcută unitatea de infracţiune, chiar în lipsa temeiului legal, şi sancţionat făptuitorul pentru fapta praeterintenţionată comisă (art. 183 C.pen.) în concurs ideal cu tentativa la infracţiunea intenţionată (art. 20 raportat la art. 211 alin. 1 C.pen. sau art. 20 raportat la art. 197 alin. 1 C.pen. sau art. 189 alin. 1 C.pen.)[13]. Se adoptă astfel, prin analogie, soluţia din cazul infracţiunii complexe prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b C.pen., când de asemenea are loc o desfacere a unităţii legale de infracţiune în situaţia în care s-a produs moartea doar a uneia din persoanele vizate de autor.

O discuţie aparte în cadrul acestei opinii o presupune infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, când se precizează că în urma desfacerii unităţii legale de infracţiune ar trebui reţinută, în concurs cu infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, tentativa la infracţiunea de tâlhărie în forma simplă şi nu tentativa la infracţiunea de furt (care este ce-a de-a doua componentă a infracţiunii de tâlhărie), deoarece violenţele comise de făptuitor nu trebuie privite izolat de scopul în vederea căruia au fost exercitate, care este acela de a înlesni sau a ascunde comiterea unui furt[14].

Soluţia desfacerii unităţii de infracţiune se bazează pe ideea de a corecta o evidentă necorelare legislativă, mergându-se pe ideea că legiuitorul, neputând să fie absurd, a urmărit să menţină unitatea de infracţiune numai în limitele în care nu se abdică de la principiul conform căruia pedeapsa pentru infracţiunea complexă trebuie să fie mai mare decât cea pentru fiecare din faptele ce o compun[15]. Ori de câte ori s-ar ivi o asemenea necorelare, unitatea legală s-ar „desface de la sine”[16]. Dacă însă pedepsele ar fi corelate, astfel încât pedeapsa pentru tentativa la infracţiunea complexă praeterintenţionată să fie cel puţin egală cu pedeapsa pentru infracţiunea consumată absorbită, se susţine că unitatea legală nu s-ar mai desface, trebuind să fie reţinută tentativa la infracţiunea praeterintenţionată, dându-se ca exemplu în acest sens infracţiunile de viol sau tâlhărie care au produs vătămări corporale grave victimei, cazuri în care pedepsele sunt corelate astfel încât aplicându-se pedeapsa pentru tentativă la aceste infracţiuni, se depăşeşte pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. 1 C.pen.[17]. Deci, în această opinie se va reţine fie tentativa la infracţiunea complexă praeterintenţionată, fie concursul ideal de infracţiuni, menţinându-se sau desfăcându-se unitatea legală, doar în funcţie de cuantumul pedepselor prevăzute de lege la un moment dat pentru infracţiunea complexă şi pentru infracţiunile ce intră în compunerea acesteia.

Principalele critici aduse acestei soluţii au fost că o asemenea rezolvare ar fi nerealistă, pe de o parte pentru că este dificil de identificat segmentele intenţionate şi praeterintenţionate din acţiunea autorului, iar pe de altă parte pentru că ele nu ar putea fi separate, fiecare act al acţiunii unice (praeterintenţionate) având comprimată în el forţa producerii urmărilor praeterintenţionate; de altfel această neputinţă de a exprima juridic realitatea menţionată l-a determinat pe legiuitor să incrimineze distinct, ca infracţiune de sine stătătoare, fapta de lovire sau vătămare corporală cauzatoare de moarte (art. 183)[18]. S-a răspuns acestor critici că identificarea şi separarea segmentelor intenţionate de cele praeterintenţionate ale acţiunii făptuitorului nici nu este necesară deoarece segmentele intenţionate fac parte, în acelaşi timp şi din cele praeterintenţionate, această formă de vinovăţie înglobând atât elemente de intenţie, cât şi de culpă, iar în plus, fiind într-o ipoteză de concurs ideal, segmentele acţiunii unice nici nu au cum să fie separate; de exemplu, atunci când cu ocazia unui accident de circulaţie, agentul vatămă integritatea corporală a două persoane, nu se poate vorbi de separarea elementelor celor două infracţiuni[19].

O altă critică adusă acestei soluţii a fost aceea că n-ar fi în măsură să exprime strânsa legătură dintre lovire, vătămare, şi producerea morţii victimei şi că n-ar evidenţia nici legătura indisolubilă dintre lovire, vătămare şi împrejurările în care s-a produs moartea victimei (violul, furtul, avortul); ar rămâne, prin urmare nesesizate şi nevalorificate prin această soluţie, realităţi evidente, susceptibile să agraveze substanţial fapta complexă săvârşită de autor[20]. S-a răspuns acestei critici că această legătură ar putea fi evidenţiată şi valorificată prin reţinerea unui concurs caracterizat şi aplicarea unui spor ridicat, în al doilea rând, legătura dintre cele două fapte nu este atât de indisolubilă încât să nu fie de conceput tratarea lor separată, iar în al treilea rând acceptarea acestui punct de vedere ar conduce la inechitate, pentru că ar face ineficientă desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului pentru fapta tentată[21].

S-a mai afirmat că soluţia este discutabilă şi pentru faptul că nu se poate desface pe cale judiciară unitatea infracţională instituită prin lege, ea rămânând exclusiv în competenţa celui care a instituit-o[22]. În cazul desistării şi împiedicării producerii rezultatului chiar legea ar permite desfacerea unităţii legale de infracţiune, prin art. 22 alin. 2 C.pen.

6. C. În sfârşit, o ultimă soluţie propusă pentru rezolvarea acestei probleme a fost aceea a reţinerii formei consumate a infracţiunii complexe praeterintenţionate, în cazul în care s-a produs moartea victimei, chiar dacă acţiunea principală nu ar fi fost consumată.

Pentru motivarea acestei soluţii s-au adus însă argumente destul de diferite, care să o fundamenteze din punct de vedere teoretic.

Într-o primă opinie s-a susţinut că faptul că acţiunea adiacentă a infracţiunii de bază produce rezultatul mai grav prevăzut de lege face ca această acţiune, ce fusese adiacentă în infracţiunea de bază, să se convertească în acţiune principală, căci ea este cea care a generat rezultatul[23]. S-a mai adăugat că, dată fiind gravitatea rezultatului produs – moartea victimei – nu se poate spune că obiectul juridic principal este apărarea patrimoniului sau a libertăţii sexuale a persoanei[24]. În mod întemeiat s-a criticat această ultimă susţinere pentru că obiectul juridic principal nu este dat de gravitatea faptei, ci de ceea ce legea urmăreşte să apere prin incriminarea acesteia[25].

Într-o a doua opinie se susţine că în justificarea soluţiei privind reţinerea infracţiunii complexe praeterintenţionate în formă consumată şi nu în forma tentativei, în cazul în care nu s-a consumat acţiunea principală, trebuie eliminată ca fiind artificială orice ierarhizare (subordonare) a acţiunilor în cadrul infracţiunii complexe, acestea trebuind considerate ca aflându-se pe acelaşi plan, ele vizând, împreună nu separat, ocrotirea unor raporturi social-juridice unitare nu diferenţiate[26]. Se mai susţine că întrucât raportarea trebuie făcută nu la una sau la alta dintre infracţiunile componente (pentru că o asemenea raportare nici nu ar putea fi făcută întrucât ele şi-au pierdut autonomie şi apar contopite sau absorbite unele în altele) ci la infracţiunea complexă în ansamblul ei, concluzia pe care am trage-o este că din moment ce unele dintre rezultate s-au produs, infracţiunea trebuie considerată ca fiind consumată parţial (o situaţie care este posibilă în cazul infracţiunii complexe) şi atunci întreaga problemă s-ar reduce doar la o chestiune de individualizare a pedepsei[27]. S-a replicat acestui punct de vedere că acceptarea lui ar duce la schimbări majore ale practicii judiciare urmând a considera, spre exemplu, că acela care, prin efracţie pătrunde într-o locuinţă pentru a fura şi este surprins în acel moment comite un furt consumat deoarece acţiunea secundară, distrugerea, a fost consumată[28].

În sfârşit, într-o altă opinie s-a argumentat soluţia pe ideea că ori de câte ori legiuitorul cuprinde într-o infracţiune complexă o infracţiune praeterintenţionată, are loc o modificare a caracterului întregii infracţiuni complexe. Aceasta devine o infracţiune complexă praeterintenţionată. Acţiunea principală din cadrul infracţiunii complexe praeterintenţionate capătă în această viziune caracterul unei circumstanţe de agravare a infracţiunii praeterintenţionate, expresie a pericolului social sporit al faptei comise în condiţiile speciale (viol, avort, furt, etc.) ale faptei absorbante; infracţiunea complexă subzistă indiferent dacă acţiunea absorbantă a fost integral realizată ori nu, deoarece pericolul menţionat rezultă nu numai din producerea efectivă a consecinţelor pe care le implică această acţiune, dar chiar prin comiterea acţiunii praeterintenţionate în legătură cu încercarea de a săvârşi asemenea acţiuni ilicite grave, cum ar fi constrângerea victimei la viol, întreruperea cursului sarcinii, sustragerea de bunuri, etc. Spre deosebire de opinia anterioară, se susţine că modelul legal al infracţiunii complexe ar rămâne neschimbat, infracţiunea complexă continuând să aibă acelaşi obiect juridic (conversiunea acţiunii adiacente în acţiune principală ar conduce, dimpotrivă, la ideea modificării obiectului juridic şi la transformarea de pildă a infracţiunii de viol dintr-o infracţiune privitoare la viaţa sexuală într-o infracţiune contra vieţii)[29].

În contracararea acestei opinii s-a susţinut că tâlhăria sau violul care au avut ca urmare moartea victimei sunt forme agravate ale infracţiunilor de bază şi nu infracţiuni distincte, praeterintenţionate; ele îşi păstrează natura juridică, caracterul şi esenţa de infracţiuni complexe intenţionate, rezultatul mai grav praeterintenţionat survenit neschimbând caracterul şi natura lor, ci doar le conferă o gravitate socială sporită, constituind agravante ale unei infracţiuni complexe intanţionate[30].

Pe lângă argumentele teoretice expuse anterior, în doctrină au mai fost promovate, în susţinerea soluţiei că infracţiunea complexă praeterintenţionată care a avut ca urmare moartea victimei trebuie considerată consumată chiar dacă nu s-a produs rezultatul acţiunii principale, şi argumentele expuse anterior cu privire la imposibilitatea existenţei tentativei în cazul infracţiunilor complexe praeterintenţionate.

7. În practica fostului Tribunal Suprem s-a statuat de asemenea că în aceste cazuri nu mai este relevantă forma în care s-a s-a realizat activitatea infracţională, prin tâlhărie consumată sau tentativă de tâlhărie, ci întreaga activitate trebuie raportată la rezultatul final, moartea victimei, care constituie temeiul agravării faptei săvârşite[31]. În acelaşi mod a decis fosta instanţă supremă şi în cazul infracţiuni de viol care a avut ca urmare sinuciderea victimei, folosind tot motivarea că sinuciderea victimei face ca infracţiunea de viol în formă praeterintenţionată să fie în formă consumată, chiar dacă infracţiunea intenţionată (de viol) componentă a infracţiunii complexe a rămas în faza de tentativă[32].

8. Faţă de aceste dificultăţi de încadrare a faptelor complexe praeterintenţionate, în cazul în care s-a produs rezultatul agravant, fără să se producă şi rezultatul acţiunii principale, în doctrină s-a făcut propunerea adoptării unor prevederi speciale, care ar putea fi prevăzute fie în partea generală, ca o regulă derogatorie a reglementării tentativei în cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate, fie în conţinutul unor infracţiuni complexe determinate (de exemplu, în cazul infracţiunilor de avort, viol, tâlhărie), extinzând soluţia şi cu privire la infracţiunea de vătămare corporală gravă, când este urmarea praeterintenţionată a săvârşirii unei fapte din conţinutul infracţiunii complexe[33].

Autorii noului Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009, au ţinut cont de aceste sugestii şi au inserat în art. 36 alin. 3 din noul C.pen., ca o soluţie generală pentru infracţiunile complexe praeterintenţionate, prevederea că „dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăută de lege pentru infracţiunea complexă consumată”. S-a rezolvat astfel problema punctuală a tentativei la infracţiunea complexă praeterintenţionată, adoptându-se ultimul punct de vedere expus anterior cu privire la această controversă, dar s-a creat o ficţiune juridică, deoarece în realitate infracţiunea principală din cadrul infracţiunii complexe nu s-a consumat. Rămâne de reflectat dacă nu ar fi fost mai potrivit ca pentru aceste cazuri, ca şi pentru toate cazurile atipice în care aplicarea regulilor generale ar duce la consecinţe inacceptabile (cum ar fi, de exemplu, la o pedeapsă mai redusă decât cea prevăzută pentru infracţiunea absorbită) nu ar fi fost mai potrivită adoptarea celei de-a doua soluţii din cele expuse anterior, anume desfacerea unităţii legale de infracţiune. Pe lângă faptul că ar fi corespuns mai bine realităţii de fapt, aceasta ar fi avut şi avantajul că ar fi constituit un temei legal pentru rezolvarea tuturor cazurilor de acest gen, cum este şi cel soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. V/2006, prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor simplu, calificat sau deosebit de grav comis asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs. Soluţia consacrată în acest caz este desfacerea infracţiunii complexe prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. b C.pen. în infracţiunile componente, fără însă să existe un temei legal pentru aceasta.

[1]D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, op. cit., p. 229.
[2] G. Antoniu, Omor. Intenţie indirectă. Viol agravat. Tentativă (II), în RRD nr. 4/1980, p. 57.
[3] D. Pavel, Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea  victimei (II), în RRD nr. 3/1982, p. 35.
[4] G. Antoniu, Unele reflecţii cu privire la tentativa în cazul infracţiunii complexe, în RRD nr. 10/1983, p. 46.
[5] C. Butiuc, op. cit., p. 135.
[6] G. Antoniu, Omor. Intenţie indirectă. Viol agravat. Tentativă, în RRD nr. 4/1980, p. 58-59.
[7] H. Diaconescu, Delimitare dintre tentativa şi infracţiunea consumată în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare praeterintenţionată moartea victimei (I), în RRD nr. 12/1988, p. 48.
[8] TS, s. pen., dec. nr. 112/1979, în RRD nr. 4/1980, p. 54; TS, s. pen., dec. nr. 197/1980, în RRD nr. 9/1980, p. 66; TS, s. pen. dec. nr. 2070/1981, în RRD nr. 1/1983, p. 71; TS, s. pen., dec. nr. 2187/1986, în RRD nr. 9/1987, p. 80.
[9] R. Chiriţă, Tentativa la infracţiunile complexe praeterintenţionate, în Revista de drept penal nr. 1/2000, p. 54.
[10] M Petrovici, G.L. David, Structura şi regimul juridic al infracţiunii praeterintenţionate atunci când infracţiunea de bază a rămas în forma tentativei (I), în RRD. nr. 1/1986, p. 43; M. Petrovici, Discuţii în legătură cu încadrarea şi pedeapsa aplicabilă în caz de infracţiune de omor asupra a două sau mai multor persoane, atunci când numai una dintre victime a decedat (I), în revista Dreptul nr. 4/1990, p. 40.
[11] C. Butiuc, op. cit., p. 133.
[12]Ibidem.
[13] R. Chiriţă, op. cit., p. 56. În acest sens a se vedea şi F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Editura CH. Beck, Bucureşti, 2008, p. 648-649.
[14] R. Chiriţă, op. cit., p. 60.
[15] G. Antoniu, Omor. Intenţie indirectă. Viol agravat. Tentativă (II), în RRD nr. 4/1980, p. 57; R. Chiriţă, op. cit., p. 59.
[16] G. Antoniu, Omor. Intenţie indirectă. Viol agravat. Tentativă (II), op. cit., p. 57.
[17] R. Chiriţă, op. cit., p. 59.
[18] G. Antoniu, Unele reflecţii cu privire la tentativa în cazul infracţiunii complexe, în RRD nr. 10/1983, p. 46.
[19] R. Chiriţă, op. cit., p. 58.
[20] G. Antoniu, Unele reflecţii cu privire la tentativa în cazul infracţiunii complexe, în RRD nr. 10/1983, p. 46.
[21] R. Chiriţă, op. cit., p. 58.
[22] C. Butiuc, op. cit, p. 130.
[23] D. Pavel, în Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, de V. Papadopol, D. Pavel, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p. 230.
[24] D. Pavel, Infracţiunea complexă: Structură. Criterii de deosebire de concursul de infracţiuni, în JN nr. 11/1964, p. 56.
[25] R. Chiriţă, op. cit, p. 55.
[26] V. Pătulea, Delimitarea dintre tentativa şi infracţiunea consumată în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare praeterintenţionată moartea victimei (II), în RRD nr. 12/1988, p. 57.
[27] Ibidem.
[28] R. Chiriţă, op. cit., p. 55.
[29] G. Antoniu, Unele reflecţii cu privire la tentativa în cazul infracţiunii complexe, în RRD nr. 10/1983, p. 46.
[30] R. Chiriţă, op. cit., p. 55-56. Se invocă în susţinerea acestei opinii şi C. Bulai, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. III, de V. Dongoroz, ş.a., Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1971, p. 361.
[31]TS, secţia penală, decizia nr. 741/1980, în RRD nr. 12/1980, p. 63.
[32] TS, secţia penală, decizia nr. 197/1980, în RRD nr. 9/1980, p. 66.
[33] G. Antoniu, Unele reflecţii cu privire la tentativa în cazul infracţiunii complexe, în RRD nr. 10/1983, p. 47.

Jud. dr. Cristinel GHIGHECI
Tribunalul Brasov

Citeşte mai mult despre Cristinel GHIGHECI, infractiune complexa, infractiunea complexa praeterintentionata, talharie, Tribunalul Brasov, viol! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.