Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Corporate
DezbateriCărţiProfesionişti
POPOVICI NITU STOICA & ASOCIATII
 
Print Friendly, PDF & Email

CEDO. Proces penal echitabil. Agravarea situatiei unei persoane fizice si a unei persoane juridice de catre instantele de apel si recurs fara o procedura orala nu incalca art. 6 din Conventie
04.07.2012 | Andra-Roxana TRANDAFIR (ILIE)


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice

Prin hotărârea Keskinen şi Veljekset Keskinen Oy contra Finlandei din 5 iunie 2012, Secţia a IV-a a Curţii europene a drepturilor omului a abordat problema încălcării art. 6 din Convenţie în cazul în care instanţele de apel şi de recurs au refuzat desfăşurarea unei proceduri orale, condamnând o persoană fizică care fusese achitată de instanţa de fond şi confiscând profitul unei societăţi comerciale.

1) În fapt

În luna februarie 2005, reclamanţii, Dl. Keskinen, cetăţean finlandez şi Veljekset Keskinen Oy, societate comercială finlandeză cu răspundere limitată, au organizat a şaptea ediţie a unui concurs de pescuit pentru care au perceput o taxă de intrare de 20 de euro.

Câştigătorii concursului erau desemnați cei care pescuiau cea mai mare cantitate de peşte dintr-un lac închiriat de reclamanţi. În plus, puteau câştiga premii participanţii care pescuiau unul dintre cei 5551 de somoni aruncaţi în lac de către reclamanţi, care fuseseră marcaţi în prealabil de aceştia. Concursul de pescuit s-a bucurat de prezenţa unui număr de 27731 de persoane, care au pescuit 2188 dintre somonii marcaţi.

Ca şi la ediţia precedentă, pentru organizarea concursului din 2005, Ministerul de Interne a solicitat reclamantei persoane juridice să clarifice natura acestuia, Ministerul concluzionând în luna ianuarie 2005 că evenimentul poate constitui o loterie. Această împrejurare a fost comunicată departamentului de poliţie, care nu a interzis evenimentul.

În 2006, autorităţile au demarat o anchetă penală împotriva reclamanţilor, acuzându-i că au organizat o loterie fără a deţine o autorizaţie în acest sens. Procurorul a solicitat de asemenea ca profitul obţinut în urma acestei competiţii să fie confiscat de către stat.

În iunie 2006, în urma unei proceduri orale, instanţa de fond l-a achitat pe reclamantul persoană fizică şi a respins cererea privind confiscarea profitului reclamantei persoană juridică. Instanţa a statuat că loteria a fost ilegală, dar prevederile legale în materie nu erau clare, astfel încât evenimente anterioare similare avuseseră loc fără sancţiuni, ceea ce înseamnă că interpretarea legii de către reclamantul persoană fizică este scuzabilă.

Procurorul a formulat apel împotriva acestei hotărâri, menţinându-şi acuzaţiile şi solicitând o procedură orală. Reclamanţii au formulat de asemenea apel privind cheltuielile judiciare, solicitând de asemenea o procedură orală.

Curtea de apel a respins solicitarea privind procedura orală, arătând că situaţia de fapt nu este contestată de părţi. Instanța de apel l-a condamnat pe reclamantul persoană fizică la 50 de zile-amendă (13300 euro) pentru încălcarea Legii loteriei şi a dispus confiscarea unei sume de 60000 euro de la reclamanta persoană juridică, reprezentând profitul obţinut în urma competiţiei.

Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei hotărâri, solicitând o procedură orală în fața acestei instanţe ori trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu o procedură orală.

Curtea supremă i-a acordat reclamantului persoană fizică dreptul de recurs[1], dar i-a refuzat acest drept reclamantei persoane juridice. Curtea supremă a statuat că nu este nevoie de o procedură orală, menţinând astfel decizia Curţii de apel, dar a redus cuantumul fiecărei zile-amendă, reclamantul persoană fizică fiind în final obligat să plătească suma de 7500 euro.

2) În drept

Reclamanţii s-au plâns în faţa Curţii europene a drepturilor omului de încălcarea dreptului lor la un proces echitabil, întrucât reclamantul persoană fizică a fost condamnat penal în apel şi recurs, iar reclamantei persoană juridice i-a fost confiscat profitul, fără a fi ţinută o procedură orală, după ce în prealabil instanţa de fond, singura în faţa căreia s-a desfăşurat o procedură orală, respinsese toate acuzaţiile împotriva acestora. Astfel, reclamanţii invocă art. 6 par. 1 din Convenţie.

3) Aprecierea Curţii europene a drepturilor omului

Curtea reaminteşte că dreptul la judecarea cauzei în mod public prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie implică în mod necesar dreptul la o procedură orală. Cu toate acestea, obligaţia de a ţine o audiere publică nu este una absolută. Astfel, audierea poate să nu aibă loc dacă una dintre părţi renunţă la acest drept şi dacă nu sunt aspecte de interes general care să facă audierea necesară. În speţa de faţă, reclamanţii nu au renunţat la acest drept, astfel încât rămâne de văzut dacă poate fi justificată absenţa unei astfel de proceduri orale.

Curtea arată că absenţa unei proceduri orale în faţa instanţei de apel şi de recurs poate fi justificată de aspectele procedurale aplicabile, dacă o astfel de procedură a avut loc în faţa instanţei de fond (Helmers c. Suediei, 29 octombrie 1991). Prin urmare, dacă nu există împrejurări excepţionale, dreptul la o procedură publică implică dreptul la o procedură orală în faţa a cel puţin o instanţă. O procedură orală poate să nu fie necesară, de exemplu, dacă nu există aspecte de fapt sau de drept care să nu poată fi rezolvate în temeiul probelor din dosar şi al observaţiilor scrise ale părţilor (Dory c. Suediei, 12 noiembrie 2002; Lundevall c. Suediei, 12 noiembrie 2002; Salomonsson c. Suediei, 12  noiembrie 2002).

Curtea arată că, inclusiv când în apel ori în recurs se pune în discuţie fondul cauzei, art. 6 par. 1 din Convenţie nu dă naştere întotdeauna dreptului la o audiere publică ori dreptului de a fi prezent la audiere. Mai mult, împrejurarea că instanţa de apel condamnă o persoană achitată de instanţa de fond, fără a ţine o audiere publică, nu încalcă per se art. 6 par. 1 din Convenţie (Botten c. Norvegiei, 19 februarie 1996).

Or, în speţa de faţă, o audiere publică nu era necesară, câtă vreme faptele erau necontestate, iar Curtea de apel a fost de acord cu hotărârea instanţei de fond, singura diferenţă fiind că a apreciat că interpretarea greşită a legii de către reclamantul persoana fizică nu era scuzabilă. Mai mult, reclamanţii au avut posibilitatea chiar şi în faţa acestei instanţe să-şi facă o apărare adecvată, întrucât apelul procurorului a fost clar formulat, reclamanţii fiind reprezentaţi în mod legal pe toată durata apelului. De asemenea, ei avut şi posibilitatea să atace cu recurs hotărârea instanţei de apel.

4) Decizia Curţii europene a drepturilor omului

Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea a constatat că art. 6 par.1 din Convenţie nu a fost încălcat.

5) Consideraţii privind agravarea situaţiei în apel şi recurs fără o procedură orală

Speţa de faţă aduce în discuţie condiţiile în care o persoană fizică sau juridică poate fi condamnată în apel, ulterior soluţia fiind menţinută în recurs, fără ca aceste căi de atac să reprezinte o jurisdicţie orală şi contradictorie. Problema nu este nouă în jurisprudenţa Curţii, după cum o arată chiar trimiterile la cauze anterioare de pe rolul acesteia, pronunţate mai ales în cauze contra ţărilor scandinave, unde Codurile de procedură penală prevăd posibilitatea ca judecata în apel şi recurs să poată avea loc şi fără dezbateri publice.

Decizia se înscrie pe linia anterioară a jurisprudenţei Curţii, care apreciază că, atunci când o şedinţă publică a avut loc în primă instanţă, lipsa dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularităţile procedurii în chestiune, pe baza naturii sistemului de apel intern, întinderii puterilor instanţei de apel, modalităţii prin care interesele reclamantului au fost într-adevăr expuse şi protejate în faţa ei şi în special pe baza naturii chestiunilor pe care le avea de soluţionat. Prin urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului, în faţa unei curţi de apel ce beneficiază de jurisdicţie deplină, articolul 6 nu garantează obligatoriu dreptul la o şedinţă publică, nici, dacă o asemenea şedinţă are loc, pe acela de a asista personal la dezbateri. Aceleaşi considerente sunt valabile şi pentru recurs, în situaţia menţionată.

În dreptul nostru, probleme similare s-au pus în ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de recurs de a agrava situaţia inculpatului fără a-l asculta și fără a readministra probe. Sunt relevante în acest sens hotărârile pronunţate de Curtea europeană în unele cauze împotriva României (Mircea împotriva României; Spînu împotriva României; Dănilă împotriva României).

Aprecierile anterioare referitoare la lipsa dezbaterilor publice au fost reluate de Curte şi în aceste hotărâri. Însă, Curtea europeană a arătat că „instanţa de recurs era obligată să ia măsurile care se impuneau pentru ca inculpata să fie prezentă la şedinţă” mai ales „după achitarea sa de către cele două instanţe inferioare, omisiunea instanţei constând o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Mircea c. României, 29 martie 2007, par. 52-54).

Problema audierii publice este în prezent tranşată de lege lata, întrucât art. 378 alin. (11) C. pr. pen. din materia apelului şi art. 38514 alin. (11) C. pr. pen. din materia recursului, introduse prin Legea nr. 356/2006 prevăd obligativitatea ascultării inculpatului prezent atunci când instanţa de fond şi, respectiv, cea de apel nu au pronunţat soluţii de condamnare.

Rămâne însă de văzut cum se împacă hotărârea analizată, pronunţată contra Finlandei, cu consideraţiile Curţii europene în cauzele contra României sub aspectul necesităţii readministrării probatoriului în recurs. Problema a fost analizată recent într-un comentariu[2], disponibil aici.

6) CEDO, persoanele juridice urmărite penal și măsura confiscării unor bunuri

Hotărârea în cauza Keskinen nu este prima în care se pune problema aplicabilităţii garanţiilor unui proces penal echitabil în cazul unei persoane juridice. Celebrul caz al societăţii Yukos a fost recent judecat de Curte, Rusia fiind condamnată pentru încălcarea art. 6 din Convenţie. Decizia este analizată pe larg într-un comentariu disponibil aici. Câteva cauze anterioare vizează şi alte articole din Convenţie[3].

Deşi în cauza de faţă statul finlandez nu a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 din Convenţie, Curtea a statuat că acesta este aplicabil în cauză, atât în ceea ce priveşte persoana fizică, dar şi în ceea ce priveşte persoana juridică. Altfel spus, Curtea a analizat problema lipsei procedurii orale pentru ambele persoane.

Trebuie observat totodată că, deşi Finlanda admite din 1995 răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Cap. 9 din Codul penal[4], sancţiunea aplicată societăţii comerciale în cauză nu a fost amenda, ci confiscarea profitului (măsură de siguranţă în dreptul finlandez, ca şi în dreptul român). Prin urmare, societatea comercială nu a fost condamnată penal pentru încălcarea Legii loteriei.

Aceasta nu înseamnă că art. 6 din Convenţie sub aspectul materiei penale nu se aplică într-o astfel de situaţie, întrucât Curtea europeană nu este ţinută de calificarea unei măsuri din dreptul intern, fiind liberă să califice o anumită măsură drept „pedeapsă” în sensul propriu, autonom al acestei noţiuni în baza Convenţiei. Astfel, calificarea drept „pedeapsă” ori „măsură de siguranţă” din dreptul intern nu este esenţială pentru Curte.

În ceea ce privește confiscarea specială, pe tărâmul art. 7 din Convenţie, fosta Comisie a decis că dispoziţiile acestui articol nu sunt aplicabile confiscării unui bun ce aparţinea unei persoane ca făcând parte dintr-o asociaţie de tip mafiot, măsură decisă în aplicarea prevederilor unor norme speciale, adoptate în cadrul luptei împotriva respectivei organizaţii, deoarece dispunerea confiscării contestate nu a presupus constatarea vinovăției celui în cauză în urma unei acuzaţii penale formulate împotriva sa. Comisia a mai apreciat că gravitatea unei măsuri nu poate fi un criteriu suficient pentru a o încadra în categoria pedepselor. Prin urmare, în speţa analizată, Comisia a ajuns la concluzia că măsura confiscării speciale nu reprezintă o pedeapsă în sensul Convenţiei (M. c. Italia, 15 aprilie 1991).

Ulterior însă, Curtea a statuat că măsura confiscării unor sume de bani obţinute prin operaţiuni ilicite are natura unei pedepse (Welch c. Regatul Unit al Marii Britanii, 9 februarie 1995)[5], prin urmare o astfel de măsură nu poate fi dispusă dacă nu era în vigoare la data comiterii faptei. Pentru a decide astfel, Curtea a arătat că scopul preventiv al măsurii constând în confiscarea unor bunuri susceptibile de a fi utilizate în cadrul operaţiunilor viitoare de trafic de stupefiante reiese cu certitudine din declaraţiile ministeriale făcute la data adoptării legii care o prevedea. Totuşi, Curtea nu poate să nu observe că o legislaţie care conferă puteri atât de mari tribunalului, în ceea ce priveşte confiscarea, vizează în acelaşi timp şi pedepsirea făptuitorului. Aşadar, apreciază Curtea, obiectivele de prevenţie şi de reparaţie se împletesc cu cel de represiune şi pot fi considerate ca elemente constitutive ale noţiunii de „pedeapsă”. Iată aşadar că, deşi legea naţională poate califica confiscarea specială drept măsură de siguranţă, ea poate fi totuşi considerată drept „pedeapsă” în sensul Convenţiei, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o asemenea calificare.

Trebuie precizat că, la scurt timp după aceea, Curtea a decis însă că nu face parte din materia penală confiscarea unui avion de către autorităţile vamale (Air Canada c. Regatul Unit al Marii Britanii, 5 mai 1995). Această soluţie a fost vehement criticată în doctrină[6], care a considerat că o astfel de abordare creează un precedent periculos, permiţând statelor semnatare ale Convenţiei să scoată sancţiunile cu caracter patrimonial de sub incidenţa condiţiilor severe ale protecţiei juridice conferită de dreptul penal şi de Curtea europeană a drepturilor omului.

Jurisprudența actuală a Curții europene, confirmată și prin cauza Keskinen este așadar atât în sensul de a recunoaște persoanelor juridice cercetate într-un proces penal anumite drepturi și garanții, precum și de a analiza sancțiunile aplicabile acestora, ca și în cazul persoanelor fizice, independent de calificarea din dreptul intern, ținând cont de gravitatea și finalitatea lor efectivă. De aceea, și măsura confiscării speciale dispusă în speță împotriva persoanei juridice a atras analiza cauzei în ceea ce o privește sub aspectul art. 6 din Convenție cu referire la materia penală.


[1] În Finlanda, Curtea de apel judecă în ultimă instanţă majoritatea cazurilor, rolul Curţii supreme fiind acela de a crea precedente judiciare.  Dreptul de recurs în faţa Curţii supreme este acordat doar în cazul în care decizia acesteia este necesară pentru unificarea practicii judiciare, în situaţia în care a avut loc o eroare procedurală ori dacă există alte motive bine întemeiate.
[2] A se vedea C. Rotaru, Posibilitatea instantei de recurs de a agrava situatia inculpatului achitat din perspectiva reglementarilor interne si a jurisprudentei CEDO, Curierul Judiciar nr. 1/2012.
[3] Comisia europeană a drepturilor omului decisese încă din anul 1979 că o biserică, în calitatea ei de persoană juridică, poate exercita drepturile definite prin art. 9 din Convenţie. A se vedea cauza Société X c. Elveţia, decizia din 5 mai 1979, DR nr. 16, p. 85. Totodată, Curtea a admis că drepturile garantate de art. 8 din Convenţie pot fi interpretate că includ, pentru o societate, dreptul la respectul sediului său social, al agenţiilor sale sau al localurilor sale profesionale. A se vedea Curtea europeană a drepturilor omului, 16 aprilie 2002, cauza Colas Est şi alţii c. Franţa, Recueil 2002-III, în C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 660 şi urm. Autorul arată că ”suntem în prezenţa unei soluţii care marchează un pas important în evoluţia aplicării dispoziţiilor Convenţiei în materia persoanei juridice, care întăreşte protecţia de care ele se pot bucura cu privire la acele drepturi reglementate de Convenţie, compatibile cu activitatea lor, în special cele prevăzute de art. 8 din Convenţie”.
[4] De altfel, Codul penal finlandez a fost sursă de inspirație pentru legiuitorul român la redactarea noului Cod penal. A se vedea A. R. Ilie, Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, București, 2011, nr. 4.
[5] Anterior însă, Comisia decisese în această cauză că art. 7 nu a fost încălcat, întrucât este vorba de o măsură reparatorie şi preventivă. Decizia Comisiei a fost luată în urma unei egalităţi de voturi a judecătorilor, preponderând opinia preşedintelui, în sensul absenţei violării art. 7. Decizia a fost însoţită de şase opinii dizidente, în care judecătorii au arătat că faptul că măsura confiscării a fost dispusă în cadrul procesului penal şi efectul punitiv al acesteia, care depăşeşte caracterul reparatoriu şi pe cel preventiv, reprezintă argumente suficiente pentru a conchide că ne aflăm în prezenţa unei pedepse. Este interesant de precizat că, ulterior, în aceeaşi cauză, decizia Curţii a fost luată în unanimitate.
[6] A se vedea J.A.E. Vervaele, Les sanctions de confiscation en droit pénal: un intrus issu du droit civil? Une analyse de la jurisprudence de la CEDH et de la signification qu’elle revêt pour le droit (procédural) pénal néerlandais, Revue de science criminelle, 1998, p. 39 şi urm. De aceeaşi părere au fost şi judecătorii Martens şi Russo care, în opinia dizidentă, au arătat că această soluţie va avea consecinţe serioase asupra tuturor atingerilor drepturilor patrimoniale în urma violărilor dreptului penal.


Andra-Roxana ILIE

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate