« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
8 comentarii

TVA pentru tranzactiile imobiliare prin prisma jurisprudentei CJUE
05.07.2012 | Daniel UDRESCU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

În cadrul expertizelor m-am aflat ȋntr-un exerciţiu de logică profesională dacă să execut expertiza conform procedurilor standard, sau să “educ” cu privire la aplicarea corectă a legislaţiei fiscale, riscȃnd amendarea, acolo unde se ȋncalcă legea. Ȋn cazurile de TVA la tranzacţiile imobiliare ȋmpotriva ANAF şi DGFP m-am aflat pentru prima oară ȋn faţa nedreptăţii impuse “cu parul”.

Rar atac o persoană pentru că a greşit. De cele mai multe ori critica mi se ȋndreaptă asupra lucrării greşite, cu care nu sunt de acord. Ȋnsă ȋn cazul adresei ANAF 866013 prin care s-a declanşat controlul fiscal la tranzacţiile imobiliare voi face o excepţie, deoarece acest document impune pe cale ierarhică ȋncălcarea legislaţiei europene. Dl. Blejnar, cu bună ştiinţă, a distrus vieţile a mii de oameni, punȃnd ȋn mişcare un control nelegal pe care Ministerul Finanţelor Publice are puterea să-l oprească, dar nu l-a corectat ȋncă, chiar dacă dl. Blejnar este de mult plecat.

Mult mai grav este faptul că puterea judecătorească comite aceeaşi greşeală ca şi Ministerul Finanţelor Publice. Pentru a trage un semnal de alarmă, ȋn acest articol voi comenta aspecte la deciziile de netemeinicie din dos. nr. 1486/33/2011 al Curţii de Apel Cluj, dos. nr. 812/35/2010 al Curţii de Apel Oradea şi dos. nr. 6962/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti.

Ȋn trei sentinţe de la trei curţi de apel diferite, am observat respingerea cererilor ȋmpotriva ANAF, ca netemeinice sau nefondate, chiar dacă ȋn aceste cereri la Curtea de Apel se prevedea deductibilitatea TVA. Din punct de vedere contabil debit egal cu credit, dar sentinţele date ar echivala cu a analiza numai debitele unei societăţi comerciale, fără a lua ȋn considerare şi creditele, pentru a finaliza ecuaţia contabilă. Ȋn domeniul fiscal, ANAF are obligaţia legală impusă de teza II a art. 64 din Codul de procedură fiscală, să ia ȋn considerare toate actele doveditoare, iar dacă nu există aceste acte sau contribuabilul nu depune declaraţii fiscale, avem art. 65 alin. 1 lit. a) şi c) şi alin. 2, prin care organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii, folosind procedurile art 1091 alin. 6 lit. a) unde obligaţia stabilirii bazei impozabile ajustate prin metoda sursei şi cheltuirii fondului este obligatorie.

Aplicȃnd corect procedurile Codului, inspectorul fiscal are obligaţia calculării şi debitului şi creditului ȋn controlul efectuat, acesta fiind neutru cu privire la situaţia fiscală a contribuabilului.  Stabilind deci că ȋn legea romȃnească avem prevăzute mecanismele de control pentru o decizie echilibrată de neutralitate a actului de control, rezultă deci obligaţia inspectorului de a calcula prin orice mijloace, situaţia CORECT FISCALĂ, şi nu numai a obligaţiilor pe care contribuabilul le are către ANAF.

Sentinţele menţionate mai sus, au fost date ȋn cauze unde DGFP a verificat controlul ANAF şi a emis decizii prin care s-au respins contestaţiile care menţionau dreptul de deducere al contribuabilului. Menţionez că acest articol nu este despre plata TVA la tranzacţiile imobiliare, ci numai despre considerentele de temeinicie ale dreptului de a deduce TVA.

Surprinderea mare a acestor greşeli de interpretare ȋn dosare, este aceea că dreptul de deducere este recunoscut de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, printr-o jurisprudenţă bogată, dar nu este aplicat nici de ANAF, nici de DGFP şi nici de instanţe, ȋncălcȃndu-se flagrant art. 267 TFUE.  Realistic vorbind, mă surprinde respingerea cererilor şi durata extremă a judecării, cȃnd de la prima aruncătură de ochi, controlul fiscal este incomplet, segmentul deducerilor fiind ignorat ȋn totalitate.  Hotărârea din 1 martie 2012, Polski Trawertyn, 280/10, la punctele 40 şi 47 este extrem de relevantă:

40. În această privință, trebuie amintit că dreptul de deducere prevăzut la articolul 167 și următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVAului și, în principiu, nu poate fi limitat. Acesta se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (Hotărârea din 15 iulie 2010, Pannon Gép Centrum, C368/09, punctul 37 și jurisprudența citată).

47. Astfel, reiese din jurisprudență, pe de o parte, că, deși este adevărat că persoanele impozabile au în temeiul articolului 213 din Directiva 2006/112 obligația de a declara când încep, își modifică sau încetează activitățile, statelor membre nu li se permite în niciun caz, în ipoteza neprezentării unei declarații, să priveze persoana impozabilă de exercitarea acestui drept (a se vedea Hotărârea Nidera Handelscompagnie C-385/09, citată anterior, punctul 48).

La fel este şi Hotărârea din 21 octombrie 2010, Nidera Handelscompagnie, C385/09, punctul 48:

48. Desigur, persoanele impozabile au de asemenea obligația de a declara când încep, când își modifică sau când încetează activitățile, conform măsurilor adoptate în acest scop de statele membre, și aceasta în temeiul articolului 213 din Directiva 2006/112. Cu toate acestea, Curtea s a pronunțat deja în sensul că o asemenea dispoziție nu permite în niciun caz statelor membre, în cazul neprezentării unei declarații, să reporteze exercitarea dreptului de deducere până la începutul efectiv al realizării obișnuite a operațiunilor taxate sau să priveze persoana impozabilă de exercitarea acestui drept (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 21 martie 2000, Gabalfrisa și alții, C 110/98-C 147/98, Rec., p. I 1577, punctul 51).

Ce este mai grav, este faptul că la nivel de DGFP, nu s-a executat o verificare corectă a legii, mii de cazuri avȃnd aceleaşi ȋncălcări ale legislaţiei ȋn vigoare, toate din cauza unui ordin ierarhic, care ne poate arunca ȋn derizoriu la CJUE.  Romȃnia s-a aliniat la standardele europene.  Totuşi, cu excepţia unui site (http://codfiscal.realitatea.net/directiva-tva/jurisprudenta-tva/), la nivel de Minister al Finanţelor Publice şi Minister al Justiţiei, jurisprudenţa europeană nu este predată, prin cursuri de pregătire continuă, mulţi specialişti de marcă, care nu cunosc limbi străine, fiind privaţi de cunoaşterea jurisprudenţei europene, care ȋncă nu este tradusă pentru anii premergătorii aderării Romȃniei la Comunitatea Europeană, specialişti care fără să ştie ȋncalcă legea.  Un site care mi-a fost util ȋn documentarea acestui articol este http://curia.europa.eu/juris/recherche.jsf?language=ro, dar atenţie, tot ce este ȋnainte de 2007 necesită cunoaşterea unei limbi străine.  Prin aderare la Comunitatea europeană Romȃnia a cedat din suveranitate, supunȃndu-se Directivei nr. 112/2006 şi jurisprudenţei CJUE.  Deci neaplicarea jurisprudenţei CJUE este o ȋncălcare a art. 267 TFUE.

Instanţele nu au analizat argumentul care ţine de caracterul ilegal al pretenţiei ANAF-ului de a obliga la plata TVA-ului atȃta vreme cȃt nu exista posibilitatea de deducere.  In acţiunile introductive s-a arătat că pȃnă la data intrării ȋn vigoare a OUG nr. 106/2007 (de la 01.01.2008) un subiect fiscal nu putea fi obligat la plata TVA-ului dacă nu ar fi avut posibilitatea de deducere. Acest argument a fost reiterat ȋn faţa instanţelor fondului prezentȃndu-se o sentinţă care analizează dreptul la deducere (Sent. nr. 174/2012 a Tribunalului Iaşi din dos. nr. 5979/99/2010) in sensul indicat anterior.

Administraţia Financiară ar fi avut posibilitatea de a ȋnregistra ȋn scop de TVA din oficiu (astfel cum rezulta din interpretarea dispoziţiilor art. 153 alin. (6) și (7) Cod fiscal), dar pȃnă la Ordinul ANAF nr. 1786 din 28 aprilie 2010 nu a existat metodologia de schimbare din oficiu a vectorului fiscal din oficiu. Ca urmare, ȋn Decizia cu nr. 4349 din 27.09.2011 a Ȋnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie  s-a opinat că pȃnă ȋn anul 2009 nu a existat nici un demers al ANAF pentru colectarea de TVA pentru tranzacţiile imobiliare şi ȋn consecinţă nu se poate aprecia ca fiind legal un act administrativ fiscal prin care se pretinde TVA ȋn temeiul aceloraşi dispozitii legale.

Regimul juridic al TVA este unul unitar, ȋn conţinutul său intrȃnd nu numai obligaţii (de calcul, de reţinere şi de virare la bugetul de stat) dar şi drepturi, cum ar fi dreptul de a deduce TVA aferentă operaţiunilor prin care s-a obtinut obiectul material al vȃnzărilor, ulterior calificate de către DGFP ca fiind operaţiuni economice ce generează obligaţia de plată a TVA-ului. Or, ȋn cazul nostru, DGFP a refuzat dreptul la deducerea TVA-ului plătit anterior. In acest sens, ȋn practica a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene s-a statuat că este deductibil şi TVA-ul plătit de subiectul fiscal, chiar ȋnainte de ȋndeplinirea formalităţilor de ȋnregistrare ȋn scop de TVA. CJUE a mai statuat ȋn Cauza 90/02 Bockemühl, punctele 51 și 52, şi elemente cu privire la faptul că ANAF nu poate impune cerinţa suplimentară a posesiei unei facturi pentru a permite deducerea, ȋn conformitate cu art. 22 alin (3) din a şasea directivă.

Curtea Europeană de Justiţie ȋn Cauza 385/2009 Nidera Handelscompagnie, punctul 42 s-a pronunțat, în sensul că principiul fundamental al neutralității TVA-ului impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile (Hotărârea din 8 mai 2008, Ecotrade, C 95/07 și C 96/07, Rep., p. I 3457, punctul 63, și Hotărârea din 30 septembrie 2010, Uszodaépítö, C 392/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 39). Din moment ce administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru a stabili că persoana impozabilă, în calitate de destinatar al operațiunilor în cauză, este obligată la plata TVA-ului, aceasta nu ar putea impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept (a se vedea Hotărârile citate anterior Ecotrade, punctul 64, și Uszodaépítö, punctul 40).

În acest context, este adevărat că o factură are o funcţie documentară importantă, deoarece poate conţine date verificabile. Într-o situaţie de taxare inversă, cu toate acestea, este tocmai puterea de informaţii verificabile, astfel încât destinatarii de bunuri sau servicii vor fi traşi la răspundere pentru TVA, şi în ce cantitate. În cazul în care administraţia fiscală dispune de informaţiile necesare pentru a stabili că persoana impozabilă este, ca destinatar al ofertei în cauză, de natura TVA-ului, ea nu poate, în ceea ce priveşte dreptul persoanei impozabile de a deduce că TVA-ul, să impună condiţii suplimentare care pot avea efect de acordare a acestui drept ineficienţei pentru scopuri practice. Prin urmare, în cazul în care o persoană impozabilă, în calitate de destinatar al serviciilor, este desemnat ca responsabil pentru TVA-ului aferent, administraţia fiscală nu poate impune ca o condiţie suplimentară pentru dreptul de a deduce că această persoană să fie în posesia de o factură întocmită în conformitate cu articolul 22 alineatul (3) din a şasea directivă. O astfel de cerinţă ar duce la o persoană impozabilă fiind, pe de o parte, de natură ca destinatarul de servicii pentru TVA-ului în cauză, dar, pe de altă parte, riscând să nu fi capabil să deducă această taxă.

La fel in Cauza C 174/08 NCC Construction Danmark A/S împotriva Skatteministeriet. In aceasta cauză s-au statuat urmatoarele:

24. În plus, din cerințele aplicării uniforme a dreptului comunitar și din principiul egalității de tratament rezultă că termenii unei dispoziții de drept comunitar care nu fac nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare ale acesteia trebuie în mod normal să primească în toată Comunitatea o interpretare autonomă și uniformă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2004, Harbs, C 321/02, Rec., p. I 7101, punctul 28, și Hotărârea din 18 octombrie 2007, Österreichischer Rundfunk, C 195/06, Rep., p. I 8817, punctul 24). (…)

27. În ceea ce privește, în primul rând, contextul său, trebuie amintit că articolul 19 din A șasea directivă face parte din titlul XI din aceasta, consacrat regimului de deduceri. Dreptul de deducere prevăzut la articolul 17 alineatul (2) din această directivă, referindu se la taxa aplicată în amonte pe bunurile sau pe serviciile utilizate de persoana impozabilă în scopul operațiunilor sale taxabile, vizează eliberarea integrală a întreprinzătorului de sarcina TVA ului datorat sau achitat pentru toate activitățile sale economice. În consecință, sistemul comun de TVA garantează perfecta neutralitate în ceea ce privește sarcina fiscală a tuturor activităților economice, cu condiția ca activitățile menționate să fie, în principiu, ele însele supuse la plata TVA ului (a se vedea în special Hotărârea din 8 februarie 2007, Investrand, C 435/05, Rep., p. I 1315, punctul 22 și jurisprudența citată).

De asemenea, şi cauza Marks & Spencer plc C-309/06 CEJ p. 39-41: Principiile generale de drept care trebuie respectate de un stat membru la transpunerea dreptului comunitar în legislaţia naţională, respectiv la aplicarea dispoziţiilor naţionale de transpunere, impun ca unor operațiuni determinate să li se aplice efectiv metoda pe care legislaţia naţională o prevede pentru acestea.  Principiul legalităţii activităţii organelor administrative, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, este unul dintre principiile recunoscute ale dreptului comunitar. În consecinţă, administraţia fiscală trebuie să se supună legii și ordinii de drept și nu poate decide o impozitare contrară dispoziţiilor legale. Desconsiderarea calculului la TVA deductibil ar încălca principiul securităţii juridice în cazul în care contribuabilul nu s-ar putea baza pe faptul că operaţiunea ar urma să fie impozitată conform dispoziţiilor legale. În funcţie de situaţia individuală, se poate aprecia dacă o aplicare incorectă a reglementărilor interne privind taxa pe valoarea adăugată reprezintă în plus și o încălcare a principiilor egalităţii de tratament și neutralităţii fiscale. Principiul egalităţii de tratament, care, în domeniul TVA ului, a luat forma specifică a principiului neutralităţii fiscale, impune aplicarea unui tratament uniform pentru operaţiuni similare.

Practica fiscală ȋn tranzacţiile imobiliare este ȋncă fragedă.  Ȋn calitate de expert contabil pot să atrag atenţia, că direcţia ȋn care se ȋndreaptă contenciosul fiscal este una greşită, dacă ȋncă de la ȋnceput ȋncălcăm jurisprudenţa europeană la nivel de Minister de Justiţie şi Minister al Finanţelor Publice. Aceste 3 sentinţe la nivel de Curte de Apel poate nu sunt reprezentative, dar sutele de decizii de impunere pe care le-am văzut personal sunt relevante pentru cei nedreptăţiţi.  Rolul meu este să pregătesc dosarul fiscal pentru ca avocatul să-l pledeze instanţei. Avocatul pledează, dar dacă practica judiciară are jurisprudenţă greşită, atunci, cei care vor să se documenteze intr-o speţă nouă sunt ȋndrumaţi greşit.

Daniel UDRESCU

 
Secţiuni: Drept civil, Fiscalitate, RNSJ | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Au fost scrise până acum 8 de comentarii cu privire la articolul “TVA pentru tranzactiile imobiliare prin prisma jurisprudentei CJUE”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Doresc, cu permisiunea dumneavoastră, să fac niște observații, cred eu, folositoare, pentru cei care vor avea în viitor, pe rol, asemenea cauze:

    1. ignorarea jurisprudenței relevante a Curții de Justiție nu duce la încălcarea art. 267 TFUE ci a art. 4 alin.3 TUE (fostul articol 10 TCE) respectiv articolul ce se referă la cooperarea loiala. Dacă avem o încălcare a dispozițiilor unei directive prin această ignorare, art. 4 alin.3 TUE se coroborează cu art. 288 TFUE (fostul articol 249 TCE)
    2. Art. 267 TFUE (fostul art. 234 TCE) se referă la procedura trimiterii preliminare. Acest articol nu ar fi respectat dacă, o instanță de ultim grad nu ar realiza o trimitere preliminară într-o asemenea cauză, spre a verifica dacă dispozițiile fiscale din România (de exemplu) s-ar afla în conformitate cu dreptul UE în materie, respectiv directiva sus-menționată. Și chiar și atunci, în baza jurisprudenței CILFIT, o instanță de ultim grad (în cazul nostru, chiar Curtea de Apel) poate refuza, motivat evident, să nu trimită o cerere pentru pronunțarea unei întrebări preliminare atunci când ne află într-unul dintre cele 3 cazuri din CILFIT (de exemplu, jurisprudența Curții de Justiție este suficient de clară pentru a permite soluționarea cauzei și fără a întreba Curtea de Justiție)
    3. în cazul în care o instituție publica încalcă dreptul UE, inclusiv ANAFul și vă amendează pentru că, deși dvs ați respectat dispozițiile UE, ei consideră că acțiunile dvs sunt contrare legislației interne, dvs puteți, în instanță, opune excepția de nelegalitate a acelei sancțiuni contravenționale (sau cum se cheama – nu cunosc prea bine drept fiscal intern român:) ) în baza faptului că se încalcă jurisprudența clară a Curții de Justiție și puteți cere Curții de Apel să adreseze o întrebare preliminară. Totodată, puteți formula chiar dvs o acțiune în instanță având drept temei legal chiar dispozițiile directivei sus-menționate, dispoziții care ar trebui să aibă efect direct ( va trebui verificată jurisprudența Curții de Justiție pentru a vedea dacă există deja o cauză în care Curtea spune, negru pe alb că o dispoziție a directivei are efect direct, dispoziție pe care o invocați și dvs a fi încălcată). Puteți să vă folosiți de efectul direct împotriva oricărei autorități administrative deoarece în dreptul UE, acestea reprezintă tot statul membru și deci și lor li se poate opune o dispoziție a unei directive care are efect direct.
    3. Dacă demersul de la pct. 2 nu reușește, se poate sesiza Comisia Europeană, atașându-se hotărârile interne ale curților de apel și ale actelor admininistrative (de sancționare) contrare dreptului UE și cu siguranță Comisia Europeană va începe renumita „infringement action” (am zis în engleză ca e denumirea mai scurta) și de asemenea, introduce o acțiune pe rolul instanței naționale având drept temei art. 4 alin.3 TUE coroborat cu art. 288 TFUE și jurisprudența Francovich via Köbler http://eur-lex.europa.eu/Notice.do?mode=dbl&lang=ro&lng1=ro,fr&lng2=cs,da,de,en,es,et,fi,fr,hu,it,lt,lv,mt,nl,pl,pt,sk,sl,sv,&val=277854:cs&page=1&hwords=

    Mihaela

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      În ceea ce privește lipsa traducerilor în limba română, judecătorii pot adresa, oricând, o cerere INMului, prin care solicită furnizarea unei traduceri la oricare dintre hotărârile CJUE rămase netraduse (informație disponibilă pe websiteul INM)

      • Dna Mihaela,

        Frustrarile mel in calitate de expert, a carui munca de 3 ani este aruncata la cos de feudalul din ANAF sunt mari si se amplifica in instanta.

        Ceea ce spuneti dumneavoastra este foarte adevarat, dar ce facem noi, cei care suntem in instanta si ne trezim siderati ca judecatorii nici macar nu vor sa auda de jurisprudenta CJUE, dar sa o ceara, cum spuneti dumneavoastra? (La 100 de dosare pe zi este un pic de inteles ca nu mai primeaza calitatea)

        Am depus la nivel de curte de apel cazuistica CJUE, cu privire la deductibilitate, am ridicat-o in discutie in sedinta si judecatorii au IGNORAT-O. Apreciez foarte mult comentariul pertinent, dar toti trebuie sa facem mai mult pentru a responsabiliza pe cei care trebuie sa aplice procedurile legale intr-un stat de drept.

        Am incercat sa arat ca la nivel de Minister al Finantelor Publice inspectorii nu stiu sau nu vor sa aplice jurisprudenta CJUE. La DGFP Arges, Dl Falca mi-a raspuns la contestatie fara sa mentioneze macar o data jurisprudenta pe care am invocat-o, ca si cum numai ANAF este ZEU pe pamant.

        In ce priveste CSM, Ministerul de Justitie, Parlament, Senat, Presedentie, CCR, Avocat al Poporului, am trimis adrese prin care arat nerespectarea jurisprudentei, cu rezultate sub zero, care ma trimit la ipoteze ca Dl Blejnar a premeditat distrugerea unui segment din economia Romaniei si cu ajutor.

    • Multumesc pentru comentariu. Punctul 1 este foarte bine venit. Sunt CA care resping cererile de suspendare pentru cazurile trimise la CJUE si refuza intrebarile pentru CJUE. Deja cunosc cazuri de refuzuri cu privire la intrebari formulate pentru CJUE si sper ca cei care citesc comentariul dumneavoastra sa-l foloseasca.

      In ce priveste punctul 3, deja CA Bucuresti mi-a respins o astfel de cerere (Faimoasa OUG 34/2009 cu dreptul la deducerea TVA la benzina).

      Articolul se vrea sa ridice un semnal de alarma la practicile ANAF, DGFP si chiar a unor instante de a colecta bani pentru buget calcand pe cadavre, adica incalcand legea fiscala (dreptul de deducere al TVA). In tara sunt cazuri de executare, de adjudecare, chiar si inainte ca instanta sa se pronunte pe fond. Mai grav, ANAF popreste conturi fara existenta unui aviz de inspectie sau a unei decizii de impunere. Ma refer la proceduri incalcate, pe care instantele le trec cu vederea. ANAF Sibiu este un dezastru pentru oras, drepturile la o judecata dreapta fiind calcate in picioare, plangerile penale si solutiile cererilor de suspendare, cand incalcarea dreptul de deducere se vede de pe luna, fiind dovada unei cutume ca fiscul are intotdeauna dreptate.

      Pana la „infringement” dezvoltatorii sunt deposedati de proprietati la preturi derizorii de adjudecare, imprumuturile la banci raman neplatite, intervine falimentul, sute de mii de slujbe se pierd datorita ascunderii de fisc a capitalului dezvoltatorului, etc. Aceste dezastre ale Dlui Blejnar trebuie combatute.

      • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

        Eu vă înțeleg.
        Pe de altă parte, procedura de infringement s-a îmbunătățit dupa Lisabona (în sensul că s-a scurtat perioada) iar dacă aveți o acțiune în care Curtea de Justiție constată încălcarea art. 258 TFUE (fostul articol 226 TCE) atunci, cererile pentru despăgubiri ca urmare a încălcării dreptului UE (de către autprtități și de către judecătorul național) ar trebui să fie acceptate automat. Cred că ce doream să spun este că în paralel cu aceste demersuri pe juridice.ro și la autoritățile naționale ar trebui, imperativ, ca și Comisia Europeană să fie sesizată. Nu trebuie să traduceți într-o altă limbă, ci doar cei afectați să le trimită.
        Apoi, din ce mi-ați spus eu înțeleg că cei de la ANAF nu au motivat deloc de ce ignoră această jurisprudență sau de ce nu o consideră relevantă. Astfel, se încalcă principiu general unional al bunei-administrări. Nu fac trimitere si la art. 41 din Carta UE care îl conține, de asemenea, pentru că se pare că acel art. 41 limiteaza obligația unei bune-administrări doar la instituțiile UE. Se poate, eventual, să se facă un recurs grațios la autoritatea ierarhic-superioară (dacă ea există) și să se sublinieze încălcarea acestui principiu al bunei-administrări. În același timp, un asemenea răspuns ar putea fi atacat (mă gândesc) în instanță pentru nelegalitate din cauza lipsei de motivare corespunzătoare.
        Din ce îmi spuneți ( nu citesc în domeniul fiscal așa că nu sunt informată) înțeleg că dacă se întâmplă aceste abuzuri se poate ajunge la insolvență. Înțeleg că fie de sesizați Comisia Europeană, fie de nu, tot acolo se ajunge. De acord cu dvs, însă după ce încălcarea de către România a obligațiilor ce îi revin în baza dreptului UE este constatată, efectul unei asemenea hotărâri este unul retroactiv. Adică hot CJUE nu au efect doar pentru viitor, ci și pentru trecut, de la momentul când directiva sus-menționată a intrat în vigoare. Astfel, cei intrați deja în insolvență pot obține despăgubiri echivalente cu cele obținute în baza unei raspunderi civile delictuale. Iar statul se va putea întoarce în regres împotriva acestor funcționari publici care ignoră dreptul UE.

        De asemenea, ca punct final, din câte știu eu, Curtea de Justiție a fost foarte „nemiloasă” cu încălcările din domeniul fiscal.

        Mihaela

    • Pentru o mai buna intelegere am citat si articolele din comentariu:

      Cooperarea loiala. Dacă avem o încălcare a dispozițiilor unei directive prin această ignorare, art. 4 alin.3 TUE se coroborează cu art. 288 TFUE (fostul articol 249 TCE)

      TUE Art 4 (3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
      TFUE Articolul 288 (ex-articolul 249 TCE) Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.

      Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru.

      Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.

      Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia.

      Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii.

      Articolul 267 (ex-articolul 234 TCE)
      Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
      (a) interpretarea tratatelor;
      (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;
      În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

      În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

      În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD