Principiul ne bis in idem din art. 50 Carta UE și dubla sancționare administrativă și penală pentru fapte de natură fiscală. UPDATE: Foarte interesant… UPDATE: Modificări legislative în Finlanda
25 februarie 2014 | Mihaela MAZILU-BABEL
24 februarie 2014: Printr-o hotărâre din 5 iulie 2013 pronunțată în cadrul unei proceduri prealabile de interpretare, Curtea Supremă din Finlanda a modificat jurisprudența interpretativă cu privire la efectele lis pendens și ne bis in idem, în cadrul procedurilor administrative și penale ce vizau fapte materiale de fraudă fiscală (a se vedea Hotărârea nr. 59/13 din data de 5 iulie 2013, menționată în Reflets, nr. 3/2013 la p. 26 și urm.). În consecință, s-a stabilit că dacă o autoritate administrativă fiscală a aplicat sancțiuni administrative sau a decis că nu este cazul să aplice sancțiuni administrative în legătură cu aceleași fapte materiale ce formează și obiectul infracțiunii de fraudă fiscală, acțiunea penală să nu mai poată fi pusă în mișcare.
Revirimentul jurisprudențial a intervenit și ca urmare a unui aviz conferit de Comitetul parlamentar constituțional cu ocazia a două propuneri legislative de modificare a dispozițiilor aplicabile cu privire la frauda fiscală, modificări ce au intrat în vigoare începând cu 1 decembrie 2013 (cf. Reflets, nr.3/2013, p. 27) și operate și ca o consecință a jurisprudenței Fransson a Curții de Justiție.
Pentru cuprinsul modificărilor legislative, în limba finlandeză, a se vedea aici.
***
12 august 2013: Instanța supremă din Suedia a stabilit, ca urmare a hotărârii Fransson, în data de 11 iunie 2013, printr-un RIL, că orice persoană care a fost sancționată pe cale administrativă- prin plata unei taxe/impuneri suplimentare fiscale-, nu mai poate fi urmărită penal pentru aceleași fapte materiale. Prin urmare, domnul Fransson nu va mai fi trimis în judecată pentru evaziune fiscală din moment ce acesta a achitat taxele suplimentare impuse de ANAF-ul suedez. Această decizie se aplică în întreg domeniul fiscal, ca urmare a efectului CEDO, și deci și cu privire la declarațiile ce privesc impozitele în general și nu doar TVA-ul în special (care intră în domeniul de aplicare al Cartei DFUE).
* * *
28 februarie 2013: În data de 26 februarie 2013 Marea Cameră a Curții de Justiție a pronunțat hotărârea în cauza Åkerberg Fransson care a format și obiectul analizei din articolul de mai jos.
Cu scop recapitulativ, precizăm că este vorba despre un resortisant suedez care este inculpat în cadrul unei proceduri declanșate pentru infracțiuni fiscale în formă agravată. Mai precis, domnul Fransson este acuzat că „în cuprinsul declarațiilor sale fiscale aferente exercițiilor financiare 2004 și 2005, ar fi furnizat informații inexacte care au expus trezoreria publică unor pierderi ale încasărilor legate de perceperea impozitului pe venit și a taxei pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”), pentru sumele de 319 143 SEK pentru exercițiul financiar 2004, din care 60 000 SEK reprezentând TVA, și de 307 633 SEK pentru exercițiul financiar 2005, din care 87 550 SEK reprezentând TVA” (pct. 12 din hotărâre).
Pe de altă parte, pentru aceleași fapte de fals în declarații care îi sunt imputate în procesul penal, domnului Fransson i s-a solicitat, în administrativ, să achite următoarele taxe suplimentare: o taxă suplimentară de 35 542 SEK pentru veniturile din activitatea sa economică, de 4 872 SEK pentru TVA și de 7 138 SEK pentru contribuțiile angajatorului iar pentru exercițiul financiar 2005, o taxă suplimentară de 54 240 SEK pentru veniturile din activitatea sa economică, de 3 255 SEK pentru TVA și de 7 172 SEK pentru contribuțiile angajatorului.
Prin urmare, „în fața instanței a quo, se pune problema dacă trebuie să se renunțe la învinuirea adusă domnului Åkerberg Fransson pentru motivul că, în cadrul unei alte proceduri, el a fost deja sancționat pentru aceleași fapte, ceea ce ar contraveni interdicției aplicării unei pedepse duble pentru aceeași infracțiune, prevăzută la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO și la articolul 50 din cartă.” (pct. 14 din hotărâre)
O a doua întrebare era dacă situația intră sau nu în domeniul de aplicare al dreptului UE. Precizăm că Avocatul General nu a considerat că ne aflăm într-o astfel de situație și prin urmare articolul 50 din Carta DFUE nu ar fi fost aplicabil. Pe de altă parte, în articolul de mai jos am afirmat că nu sunt de acord cu o asemenea concluzie. De altfel, nici Marea Cameră nu a fost.
Soluțiile oferite de către Curtea de Justiție sunt următoarele:
1. „atunci când o instanță a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale prin care, într‑o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, se pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii (a se vedea pentru acest din urmă aspect Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C‑399/11, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 60).” (pct. 29)
2. atunci când instanțele naționale trebuie să interpreteze dispozițiile cartei, ele au posibilitatea și, eventual, obligația de a sesiza Curtea cu titlu preliminar conform articolului 267 TFUE. (pct. 30)
3. în ceea ce privește aplicarea principiului ne bis in idem enunțat la articolul 50 din cartă unei urmăriri penale pentru fraudă fiscală precum cea care face obiectul litigiului principal, ea presupune ca măsurile care au fost deja adoptate împotriva învinuitului prin intermediul unei decizii devenite definitivă să îmbrace un caracter penal. (pct. 33 din hotărâre)
4. deși, de pe o parte, art. 50 din Carta DFUE nu se opune ca un stat să adopte pentru aceleași fapte sancțiuni fiscale, sancțiuni penale sau o combinație a celor două, atunci când sancțiunile fiscale îmbracă un caracter penal în sensul articolului 50 din Cartă și au rămas definitive, dreptul Uniunii, respectiv articolul 50 din Carta DFUE se opune ca pentru aceleași fapte să mai înceapă și urmărirea penală
5. „în vederea aprecierii naturii penale a sancțiunilor fiscale, sunt pertinente trei criterii. Primul este calificarea juridică a infracțiunii în dreptul intern, al doilea, natura însăși a infracțiunii, iar al treilea, natura și gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte” (Hotărârea din 5 iunie 2012, Bonda, C‑489/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 37). (pct. 35 din hotărâre).
Precizăm că aceste criterii trebuie să fie aplicate de către instanța de contencios penal sau administrativ, în funcție de situația dată, respectiv dacă judecarea/executarea cu privire la sancțiunea administrativă fiscală a fost sau nu suspendată până la pronunțarea judecătorului în penal. Astfel, dacă a existat deja autoritate de lucru judecat în administrativ/sau impunerea-sancțiune nu a fost ulterior contestată în termen, rămânând definitivă, iar sancțiunea aplicată este considerată de către instanța penală ca îndeplinind cele trei criterii enumerate mai sus (jurisprudența Bonda), atunci aceasta va putea dispune încetarea procesului penal în temeiul articolului 10 lit. j interpretat conform cu articolul 50 din Carta DFUE și jurisprudența Fransson în toate situațiile care privesc declarații fiscale care intră în domeniul de aplicare al dreptului UE, fie doar parțial.
Pe de altă parte, în practica din România, autoritatea fiscală suspendă de regulă cauza până când se soluționează latura penală a faptei. Într-o astfel de situație, jurisprudența Fransson și articolul 50 din Carta DFUE impune nesancționarea administrativă (care îmbracă un caracter penal) din momentul în care autorul a fost deja condamnat penal pentru aceeași faptă de fals în declarații fiscale.
6. dreptul Uniunii se opune unei practici judiciare care subordonează obligația instanței naționale de a lăsa neaplicată orice dispoziție contrară unui drept fundamental garantat de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene condiției ca această contrarietate să reiasă cu claritate din textul acestei carte sau din jurisprudența aferentă, din moment ce refuză instanței naționale puterea de a aprecia pe deplin, eventual cu cooperarea Curții, compatibilitatea respectivei dispoziții cu aceeași cartă. (din dispozitivul hotărârii).
Concluzii:
1. observăm cum dreptul Uniunii Europene, prin intermediul drepturilor fundamentale, „pătrunde” și în dreptul penal intern al unui stat membru
2. observăm cum este suficient ca doar o parte din situația de fapt să intre în domeniul de aplicare al dreptului UE pentru ca autoritățile sau instanța națională să fie nevoită să observe drepturile fundamentale așa cum sunt ele garantate și interpretate la nivelul Uniunii
3. când vorbim de dispozițiile din Carta DFUE, este de preferat să trimitem întrebări preliminare la Curtea de Justiție. Iar atunci când hotărârea nu mai poate fi atacată la nivel intern, este chiar obligatoriu. (cu excepția situațiilor redate în jurisprudența Cilfit și alții).
*****
9 iulie 2012: Avem:
O cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare adresată de către o instanță de contencios penal din Suedia (C-617/10). Cererea privește situația domnului Fransson și posibilitatea ca pentru aceleași fapte materiale să fie aplicată atât o sancțiune contravențională fiscală cât și una de natură penală (respectiv, evaziune fiscală).
I – SITUAȚIA DE FAPT ȘI DE DREPT INTERNĂ SUEDEZĂ
Domnul Fransson (un lucrător care desfășoară activități independente în principal în domeniul pescuitului și al vânzării peștelui alb), împotriva căruia a fost inițiată o procedură pentru infracțiuni fiscale (evaziune fiscală) în formă agravată [în fața Tribunalului Districtului Haparanda], fusese obligat, anterior, prin decizia autorității fiscale suedeze ( D.G.F.P. de Suedia) la plata unor taxe suplimentare – o sancțiune administrativă și a dobânzilor legale aferente. (pct. 1 – cuprins cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare)
Articolele 1 și 4 din capitolul 5 al Taxeringslagen (Legea privind evaluarea fiscală, 1990:324) conțin dispozițiile de bază privind regimul taxelor suplimentare în Suedia:
„Articolul 1
În cazul în care contribuabilul a furnizat în cursul procedurii informații false în vederea stabilirii deciziei de impunere, cu excepția cazului în care acestea au fost furnizate oral, se percepe o taxă specială (taxă suplimentară). Aceeași taxă se percepe în cazul în care contribuabilul a furnizat astfel de informații în cursul unor proceduri juridice fiscale și informațiile nu au fost acceptate în urma examinării pe fond.
Se consideră că informațiile sunt false dacă este evident că informațiile furnizate de contribuabil sunt inexacte sau că acesta a omis să furnizeze informațiile care i‑au fost solicitate în vederea stabilirii deciziei de impunere.[…]
Articolul 4
În cazul unui fals în declarații, taxa suplimentară este de 40 % din impozitul prevăzut la articolul 1 primul paragraf punctele 1-5 din capitolul 5, care nu va fi perceput de la contribuabil sau de la soțul/soția sa în cazul recunoașterii faptei de fals în declarații. În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată, taxa suplimentară este de 20 % din impozitul care ar fi fost în mod nelegal creditat în favoarea persoanei impozabile.
Taxa suplimentară se calculează la 10 % sau, în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată, la 5 %, în cazul în care informațiile false au fost corectate sau ar fi putut fi corectate cu ajutorul documentelor justificative care se află în mod normal la dispoziția Skatteverket și care s‑au aflat la dispoziția Skatteverket înainte de sfârșitul lunii noiembrie din anul fiscal respectiv.
Conform rechizitoriului, învinuirile se refereau la furnizarea de informații false privind declarația cu privire la impozitul pe venit. Astfel, suma declarată pentru veniturile din activități comerciale aferente exercițiului financiar 2004 (anul fiscal 2005) a fost prea mică. La fel, și cea aferentă exercițiului financiar 2005 (anul fiscal 2006) ). De aceea, a avut loc o rectificare fiscală a impunerii (în data de 24 mai 2009) stabilindu-se o taxă suplimentară pentru activitățile comerciale din 2004 și 2005, pentru TVA de asemenea precum și pentru contribuțiile angajatorului omise.
Articolele 2 și 4 din Skattebrottslagen (Legea privind infracțiunile fiscale, 1971:69) conțin dispoziții cu caracter penal aplicabile evaziunii fiscale, care prevăd următoarele:
„Articolul 2
Fapta persoanei care furnizează cu intenție informații false autorităților, cu excepția cazului în care acestea sunt furnizate oral, sau care omite să depună declarații, declarații de venit sau alte informații solicitate la autoritățile relevante și prin aceasta dă naștere unui risc ca impozitul să nu fie vărsat la buget sau ca impozitul să fie luat în calcul sau rambursat în mod nelegal acestei persoane sau unui terț se pedepsește cu închisoare de cel mult doi ani pentru infracțiuni fiscale.
Articolul 4
În cazul în care infracțiunea prevăzută la articolul 2 este considerată infracțiune gravă, pedeapsa pentru infracțiuni fiscale în formă agravată este închisoarea de la 6 luni la 6 ani.
La stabilirea gravității infracțiunii, trebuie să se aibă în mod special în vedere dacă aceasta este săvârșită în legătură cu sume mari, dacă autorul a folosit documente sau contabilitate false sau dacă respectivul comportament a făcut parte dintr‑o infracțiune continuă sau la scară largă sau dacă a prezentat în vreun alt mod un grad de pericol ridicat.
Împotriva deciziilor de impune a unor taxe suplimentare nu a fost exercitată nicio cale de atac. Acesta putea să solicite, la instanța administrativă, rectificarea revizuirii impunerii.
Decizia D.G.F.P.ului suedez de impunere a unor taxe suplimentare s-a întemeiat pe aceeași faptă – fals în declarații – fapte care constituie infracțiunea invocată a fi realizată. (pct. 4 – cuprins cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare).
În acest context a apărut întrebarea dacă procurorul trebuie să renunțe la învinuirea adusă domnului Fransson pentru motivul că acesta a fost pedepsit pentru această infracțiune în altă procedură (de sancțiune contravențională fiscală), cu scopul de a asigura respectarea interdicției aplicării unei pedepse duble pentru aceeași „infracțiune”, interdicție conținută atât în art. 4 din Protoculul nr. 7 la CEDO dar și în art. 50 din Carta UE.
II. De ce consideră necesar instanța de trimitere că este necesar să întrebe Curtea de Justiție cu privire la aplicarea art. 50 din Carta UE:
1. faptele care susțin acuzația Ministerului Public sunt aceleași cu faptele pe care s‑a întemeiat sancțiunea administrativă aplicată de Skatteverket la 24 mai 2007.
2.există o legătură cu dreptul Uniunii și, mai exact, cu articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care proclamă dreptul fundamental la ne bis in idem.
3. pe de altă parte, există jurisprudență a instanței supreme suedeze potrivit căreia este necesar, anterior înlăturării aplicării unei reglementări suedeze incompatibile cu Convenția europeană a drepturilor omului, să existe un „temei clar”, fie în (1) convenția menționată, fie în (2) jurisprudența CEDO. Această condiție (a temeiului clar ) a fost aplicată de instanța supremă suedeză în diferite cauze care priveau aceeași problematică ca prezenta cauză, în toate ajungându‑se la concluzia potrivit căreia jurisprudența CEDO referitoare la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO nu furniza un „temei clar”. (pct. 104 Concluziile Avocatului General dar și pct. 13 din cuprinsul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare).
4. după pronunțarea Curții de la Strasbourg în cauza Zolotukhin și alții, s-a solicitat Curții administrative supreme suedeze, de asemenea, să stabilească dacă sistemul care presupune aplicarea taxelor suplimentare si examinarea răspunderii pentru infracțiuni fiscale în cadrul unor proceduri sepratae este compatibil cu principiul ne bis in idem. Curtea administrativă supremă suedeză a statuat că : (1) atât potrivit legislației fiscale, cât și a legislației penale, soluțiile cu privire la taxele suplimentare și la pedepsele penale trebuie coordonate în așa fel încât pedeapsa totală să fie proporțională cu infracțiunea și cu omisiunea de care se face vinovat contribuabilul iar (2) o interpretare tehnică excesiv de restrictivă a principiului ne bis in idem ar putea crea consecințe dificile pentru statele individuale obligate prin Convenție, fără a fi în mod rezonabil posibil să se pretindă că situția existentă aduce atingere drepturilor fundamentale ale omului”.
5.în ipoteza în care sistemul suedez care presupune aplicarea taxei suplimentare și a răspunderii penale intră sub incidența principiului ne bis in idem, ar însemna că o decizie de impunere a unor taxe suplimentare (fiscale) determină, în aplicarea principiului autorității lucrului judecat, imposibilitatea exercitării acțiunii penale referitoare la săvârșirea unor infracțiuni fiscale. (pct. 15 din cuprinsul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare).
6. în ceea ce privește domeniul de aplicare al dreptului UE, respective a art. 50 din Carta UE, judecătorul suedez arată că deși normele fiscale despre care procuroul pretinde ca au fost încălcate în prezenta cauză nu au fost adoptate în vederea transpunerii vreunei dispoziții specifice de drept al Uniunii și cu toate că nici litigiul din prezenta cauză nu intră, de altfel, în mod strict sub incidența dispozițiilor materiale ale dreptului Uniunii, cauza privește, printre altele, taxa pe valoare adăugată. (pct.17, cuprins cerere de trimitere).
7. pentru a putea soluționa cauza, instanța de trimitere consideră că trebuie să se pronunțe în primul rând cu privire la aspectul dacă cerința prevederii clare prevăzută de jurisprudența curții supreme suedeze este compatibilă cu dreptul Uniunii și, în al doilea rând, cu privire la aspectul dacă în speță, principiul ne bis in idem conduce la imposibilitatea exercitării acțiunii penale. (pct. 18, cuprins cerere de trimitere).
III. CADRUL JURIDIC UNIONAL ȘI CONVENȚIONAL INCIDENT ÎN CAUZĂ
Art. 50 din Carta UE
„Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.” (s.a.)
Eplicații cu privire la art. 50 din Carta UE
„Regula „non bis in idem” se aplică în dreptul Uniunii (a se vedea, în cadrul unei jurisprudenţe considerabile, hotărârea din 5 mai 1966, în cauzele 18/65 şi 35/65, Gutmann/Comisie, Rec. 1966, p. 150 şi într-o cauză recentă, hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă din 20 aprilie 1999, în cauzele conexate T-305/94 şi altele, Limburgse Vinyl Maatschappij NV/Comisia,
Rec. 1999, p. II-931). Se precizează faptul că regula ce interzice cumulul se referă la două sancţiuni de aceeaşi natură, în cazul de faţă penale.
În conformitate cu articolul 50, regula „non bis in idem” nu se aplică numai în cadrul jurisdicţiei aceluiaşi stat, ci şi în cel al jurisdicţiilor mai multor state membre. Acest lucru corespunde acquis-ului; a se vedea articolele 54-58 din Convenţia privind punerea în aplicare a Acordului Schengen şi hotărârea Curţii de Justiţie din 11 februarie 2003 în cauza C-187/01 Gözütok (Rec. 2003, p. I-1345), articolul 7 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţii şi articolul 10 din Convenţia privind lupta împotriva corupţiei. Excepţiile limitate prin care aceste convenţii le permit statelor membre derogarea de la regula „non bis in idem” sunt acoperite de clauza orizontală din articolul 52 alineatul (1) privind restrângerile.
În ceea ce priveşte situaţiile menţionate la articolul 4 din Protocolul nr. 7, şi anume aplicarea principiului în cadrul aceluiaşi stat membru, dreptul garantat are acelaşi înţeles şi domeniu de aplicare ca şi dreptul corespondent din CEDO. (s.a.)”
Articolul 273 din Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată:
„Statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA‑ului și a preveni evaziunea, sub rezerva cerinței de tratament egal al operațiunilor interne și operațiunilor efectuate între statele membre de către persoane impozabile și cu condiția ca respectivele obligații să nu genereze, în comerțul între statele membre, unele formalități în legătură cu trecerea frontierelor.
Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”, prevede următoarele:
„1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr‑o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat. (s.a.)
2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. (s.a)
3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din convenție.” (s.a.)
III. Problemele ridicate de către Avocatul General în concluziile din data de 12 iunie 2012:
Avocatul General subliniază faptul că în cadrul procedurii orale, statele membre dar și Comisia, au subliniat faptul că situația de fapt nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și deci întrebările cu privire la raportul dintre Carta UE și CEDO sunt inadmisibile, Curtea de Justiție nefiind competentă să se pronunțe.
De aceea, avocatul general consideră necesar să se facă o analiză obiectivă a noțiunii abstracte de “punere în aplicare” a dreptului UE prin raportare la noțiunea jurisprudențială antecedentă Cartei, respectiv “domeniul de aplicare” al dreptului UE.
Astfel, acesta încearcă să definească in abstraco o asemenea noțiune:
- necesitatea existenței “unei prezențe a dreptului Uniunii la originea exercitării puterii publice: prezență, trebuie adăugat, în calitate de drept, mai precis, având capacitatea de a stabili sau de a influența într‑o mai mare sau mai mică măsură conținutul manifestărilor menționate ale puterii publice în statul membru. (s.a.)
- “competența Uniunii de a‑și asuma garantarea drepturilor fundamentale în ceea ce privește manifestările de putere publică ale statelor membre atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii trebuie explicată pornind de la un interes specific al Uniunii ca această exercitare a puterii publice să fie conformă cu interpretarea drepturilor fundamentale de către Uniune. Simpla împrejurare că această exercitare își are originea ultimă în dreptul Uniunii nu este suficientă în sine” (s.a.)
- “este legitim ca, în situații care sunt dificil de precizat dinainte, interesul Uniunii de a‑și lăsa amprenta, concepția cu privire la dreptul fundamental, să primeze asupra celui al fiecăruia dintre statele membre, astfel cum am arătat”(pct. 41 din Concluzii)
- „stabilirea aspectului dacă o situație dată trebuie înțeleasă ca o aplicare a dreptului Uniunii trebuie să fie frecvent rezultatul punerii în balanță a unei serii de factori care configurează cauza. În acest sens, cu cât clasificarea jurisprudențială a situațiilor de deplasare a responsabilității este mai redusă, cu atât mai multă atenție judiciară va trebui acordată împrejurărilor cauzei.”
In concreto, avocatul general subliniază:
- în prezenta speță ne aflăm, în primul rând, “în domeniul de competență de sancționare a statelor membre, fiind un domeniu special de exercitare a puterii publice.” (pct. 50 si 51) dar “Curtea a declarat în mod repetat că exercitarea competenței de sancționare de către statele membre trebuie realizată cu respectarea principiilor generale ale dreptului Uniunii, a căror interpretare a domeniului de aplicare revine în mod logic Curții de Justiție” (pct. 51). (Hotărârea din 5 iulie 2007, Ntionik și Pikoulas (C‑430/05, Rep., p. I‑5835).
- Deși sancționarea comportamentelor individuale contrare dreptului Uniunii a fost în mod frecvent de competența statelor membre, cu toate acestea, nu poate fi afirmată lipsa totală de interes a Uniunii înseși ca exercitarea acestei competențe de sancționare să aibă loc cu respectarea principiilor fundamentale care reglementează o comunitate de drept precum Uniunea.
- “problema fundamentală care trebuie analizată în speță constă în legătura dintre dreptul Uniunii, în acest caz, fără îndoială, Directiva TVA, și situația creată în statul membru ca urmare a concepției care prevalează în acesta cu privire la domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem. Astfel, nu trebuie uitat că gradul de legătură dintre dreptul Uniunii în principiu „pus în aplicare” și exercitarea puterii publice a statului este cel care constituie premisa constatării unui interes al Uniunii privind asumarea garantării dreptului fundamental în cauză.” (pct. 57).
- „58. În Directiva 2006/112 nu poate fi identificat decât un mandat de eficacitate în ceea ce privește colectarea TVA‑ului. Este clar că, în societățile noastre, sancționarea nerespectării obligațiilor fiscale reprezintă o condiție imperativă a eficacității exercitării competenței fiscale. Ca o consecință logică, statul membru trebuie să pună în serviciul colectării TVA‑ului sistemul său fiscal general, inclusiv cel sancționator, în același mod în care trebuie să pună în serviciul colectării menționate propria sa administrație financiară.”
Avocatul general consideră totuși că nu ne aflăm în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și de aceea Curtea ar trebui să declare întrebările drept inadmisibile. Nu suntem de acord dar motivarea nu prezintă interes pentru scopul informativ al prezentului articol.
IV: PROPUNERILE DE RĂSPUNS ALE AVOCATULUI GENERAL la întrebările adresate:
„1) Potrivit legii suedeze, pentru ca o instanță națională să poată înlătura aplicarea unor dispoziții naționale în legătură cu care se poate presupune că încalcă principiul ne bis in idem prevăzut la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO și, prin urmare, se poate presupune că încalcă și articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, este necesar să se regăsească în acest sens un temei clar în CEDO sau în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. O astfel de condiție impusă de dreptul național cu privire la înlăturarea aplicării dispozițiilor naționale este compatibilă cu dreptul Uniunii și în special cu principiile sale generale, incluzând supremația și efectul direct al dreptului Uniunii?
2) Admisibilitatea unei învinuiri pentru săvârșirea unor infracțiuni fiscale intră sub incidența principiului ne bis in idem consacrat prin articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO și prin articolul 50 din cartă dacă anterior învinuitului i s‑a impus într‑o procedură administrativă o anumită sancțiune financiară (taxă suplimentară) pentru săvârșirea aceleiași fapte de fals în declarații?
3) Răspunsul la întrebarea 2 este influențat de faptul că trebuie să existe o coordonare a acestor sancțiuni astfel încât instanțele ordinare să aibă posibilitatea să reducă pedeapsa aplicată în procesul penal deoarece învinuitului i‑a mai fost impusă plata unei taxe suplimentare pentru săvârșirea aceleiași fapte de fals în declarații?
4) În cadrul domeniului de aplicare al principiului ne bis in idem menționat la întrebarea 2, este permis ca în anumite împrejurări să se aplice sancțiuni suplimentare în proceduri noi cu privire la același comportament care a fost examinat și care a condus la o decizie de impunere a unor sancțiuni împotriva unei persoane. În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 2, condițiile privind aplicarea mai multor sancțiuni în proceduri distincte în temeiul principiului ne bis in idem sunt îndeplinite dacă în cadrul ultimei proceduri are loc o reexaminare a împrejurărilor cauzei, independentă de procedura anterioară?
5) Sistemul suedez care presupune impunerea unor taxe suplimentare și examinarea răspunderii pentru infracțiuni fiscale în cadrul unor proceduri distincte este întemeiat pe mai multe motive de interes general, care sunt descrise în mod mai detaliat în cele ce urmează. În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 2, un sistem precum cel suedez este compatibil cu principiul ne bis in idem în cazul în care ar fi posibil să se instituie un sistem care nu ar intra sub incidența principiului ne bis in idem, fără a fi necesar să se abțină nici de la impunerea unor taxe suplimentare, nici de la pronunțarea unei decizii privind răspunderea pentru infracțiuni fiscale (dacă aceasta este aplicabilă) prin transferul competenței de impunere a unor taxe suplimentare de la Skatteverket și, după caz, de la instanțele administrative la instanțele ordinare, pentru ca taxele suplimentare să fie examinate împreună cu învinuirea de săvârșire a unor infracțiuni fiscale?”
66. Cele cinci întrebări preliminare adresate de instanța națională pot fi reduse la două.
Astfel:
- “a doua, a treia, a patra și a cincea întrebare se axează pe aplicarea principiului ne bis in idem, cuprins în articolul 50 din cartă, în cazul situațiilor de dublă sancționare (administrativă și penală) impuse de statele membre.” (pct. 66 din concluzii). Pe de altă parte, întrebarea 5 este inadmisibilă, fiind o întrebare pur-ipotetică. (pct. 69)
- „Prima întrebare preliminară, la care trebuie să se răspundă în ultimul rând, face referire la condițiile impuse de Curtea Supremă suedeză pentru aplicarea CEDO și a cartei de către instanțele din statul menționat.” (pct. 66).
Astfel: prin întrebările doi, trei și patru: “instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă principiul menționat, astfel cum apare prevăzut la articolul 50 din cartă, interzice unui stat să impună, în conformitate cu dreptul Uniunii, o dublă sancțiune administrativă și penală pentru aceleași fapte.” (pct. 68, concluziile avocatului general)
1. Dubla sancționare administrativă și penală:
1.1. “reprezintă o practică foarte extinsă în statele membre, mai ales în domenii precum fiscalitatea, politicile de mediu sau siguranța publică. (pct.70)”
1.2. pe de altă parte, „modalitatea de realizare a cumulului de sancțiuni variază enorm între ordinile juridice și prezintă atribute specifice și proprii fiecărui stat membru.” (pct. 70) iar
1.3. CEDO s‑a pronunțat recent cu privire la acest aspect și a confirmat că astfel de practici, contrar a ceea ce ar putea părea inițial, încalcă dreptul fundamental la ne bis in idem prevăzut la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO.
2. Domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem la nivelul convențional:
“Principiul ne bis in idem nu a făcut parte în mod expres din CEDO din primul moment. Includerea sa a avut loc, după cum se știe, prin intermediul Protocolului nr. 7 la CEDO, deschis semnării la 22 noiembrie 1984 și în vigoare de la 1 noiembrie 1988. Printre alte drepturi, articolul 4 cuprinde garanția conferită de ne bis in idem, cu scopul, potrivit explicațiilor protocolului furnizate de Consiliul Europei, de a da expresie principiului în temeiul căruia nimeni nu trebuie să fie judecat într‑o procedură penală în urma unei infracțiuni pentru care a fost deja condamnat sau achitat anterior printr‑o hotărâre definitivă.” (pct. 71) (s.a)
“Spre deosebire de alte drepturi cuprinse în CEDO, dreptul prevăzut la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO nu a fost acceptat în unanimitate de statele semnatare ale convenției, dintre care fac parte diferite state membre ale Uniunii. La data prezentării acestor concluzii, Protocolul nr. 7 nu a fost încă ratificat de Germania, Belgia, Țările de Jos și Regatul Unit. Dintre statele care l‑au ratificat, Franța a formulat o rezervă la articolul 4 din protocolul menționat, limitând aplicarea acestuia numai la infracțiunile de natură penală”. (pct. 72, s.a.)
„Cele de mai sus arată cu claritate și expresivitate că problemele ridicate de dubla sancționare administrativă și penală prezintă o considerabilă lipsă de consens între statele membre și Uniune.” (pct. 73) iar „Această lipsă de consens are la origine importanța prezentată de instrumentele de sancționare administrativă într‑un mare număr de state membre, precum și importanța deosebită acordată în același timp în aceste state procedurii și sancțiunilor penale.[..] Acest interes dublu de a menține o competență de sancționare duală, administrativă și penală, explică de ce, în prezent, un număr foarte ridicat de state membre refuză, într‑un fel sau în altul, să se supună jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care, astfel cum vom arăta în continuare, a evoluat într‑un sens care exclude practic această dualitate. „ (pct. 73)
3. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO și domeniul de aplicare aferent. (vom reda concluziile avocatului general):
75. Tratamentul primit de situațiile de dublă sancționare administrativă și penală în cadrul sistemului CEDO a evoluat în mod considerabil de la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 7 și este format din trei elemente, pe care le vom examina în continuare: definiția procedurii penale, identitatea comportamentelor care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni și dubla acuzație. (s.a.)
76. În primul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a interpretat devreme noțiunea „procedură penală”, servindu‑se de așa‑numitele „criterii Engel”, cu scopul de a extinde garanțiile de la articolele 6 și 7 din CEDO la sancțiuni ale puterii publice calificate formal ca administrative. După cum se știe, începând cu hotărârea care poartă numele menționat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului utilizează trei criterii pentru a aprecia dacă o anumită sancțiune are caracter penal în sensul articolelor 6 și 7 din CEDO: calificarea infracțiunii în dreptul național, natura încălcării și severitatea sancțiunii aplicate făptuitorului (la nota de subsol, avocatul general precizeaza “Ultimele două criterii sunt alternative, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în funcție de împrejurările cauzei, le poate aprecia în mod cumulativ.” – n.n.) Aceste criterii au fost aplicate taxelor suplimentare, inclusiv taxei prevăzute de dreptul suedez în discuție în prezenta cauză (A se vedea Hotărârea Västberga Taxi Aktiebolag și Vulic împotriva Suediei din 23 iulie 2002 (nr. 36985/97) și Hotărârea Janosevic împotriva Suediei din 23 iulie 2002 (ECHR 2002‑VII)) , iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat că acest tip de măsuri intră în categoria unei sancțiuni cu caracter „penal” în sensul articolelor 6 și 7 din CEDO și, implicit, al articolului 4 din Protocolul nr. 7 la aceasta (adică în domeniul de aplicare al art. 6, art. 7 din CEDO și a art. 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO – principiul ne bis in idem – n.n.)
Curtea de la Strasbourg “a confirmat că interdicția dublei pedepse se referă la sancțiunea care privește aceleași fapte, iar nu un comportament calificat în același mod de normele care definesc infracțiunile. [Î]n anul 2009, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a confirmat prima abordare în hotărârea pronunțată în cauza Zolotukhin împotriva Rusiei (Hotărârea Zolotukhin împotriva Rusiei din 10 februarie 2009 (nr. 14939/03, ECHR 2009). [A]rticolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO trebuie interpretat în sensul că interzice orice acuzație legată de o a doua infracțiune atunci când aceasta are ca temei fapte identice sau echivalente din punct de vedere material cu cele care constituie temeiul celeilalte infracțiuni. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului își însușește o interpretare a dublei sancționări conformă cu cea dezvoltată de Curtea de Justiție în jurisprudența sa referitoare la articolul 54 din Convenția Schengen. (pct. 77 din concluzii)
În ceea ce privește dimensiunea procedurală a principiului ne bis in idem (sau interzicerii dublei acuzări), Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că, odată verificată existența unei sancțiuni referitoare la aceleași fapte, este interzisă orice nouă procedură, cu condiția ca prima sancțiune să fi rămas definitivă (A se vedea Hotărârea Franz Fischer, citată anterior, punctul 22, Hotărârea Gradinger, citată anterior, punctul 53, și Hotărârea Nitikin împotriva Rusiei din 2 noiembrie 2006 (nr. 15969/02), punctul 37). Această concluzie este aplicabilă acelor situații în care prima sancțiune are caracter administrativ, iar a doua penal (Hotărârea Zolotukhin), dar și cazurilor în care aplicarea sancțiunilor are loc în ordine inversă (Hotărârea Ruotsalainen împotriva Finlandei din 16 iunie 2009 (nr. 13079/03). (pct.78 din concluzii).
În sfârșit, după formularea prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat că nu este relevant faptul că prima dintre sancțiuni a fost scăzută din cea de a doua pentru a atenua dubla sancționare (Hotărârea Tomasovic împotriva Croației din 18 octombrie 2011 (nr. 53785/09), contrar a ceea ce s‑a dispus inițial prin Hotărârea Oliveira împotriva Elveției, a cărei soluție, care a făcut obiectul unor critici puternice, pare în prezent abandonată. (a avut astfel loc un reviriment jurisprudențial convențional –n.n.) Cu privire la acest aspect, a se vedea Carpio Briz, D., „Europeización y reconstitución del non bis in idem”, Revista General de Derecho Penal, nr. 14, 2010, ed. Iustel, Madrid). (pct. 78)
Drept urmare, conform avocatului general și a jurisprudenței CEDO sus-citate „în prezent, articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO se opune măsurilor de sancționare dublă administrativă și penală pronunțate în legătură cu aceleași fapte, împiedicând astfel inițierea unei a doua proceduri, fie administrativă, fie penală, atunci când prima sancțiune a rămas deja definitivă.
80. Totuși, problemele speței care ne este supusă atenției nu se opresc aici, ci par a fi doar la început. Astfel, după cum am arătat, echivalența pe care instanța de trimitere pare să o considere drept dobândită între articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO și cartă pune serioase probleme.
4. Principiul ne bis in idem în dreptul Uniunii: articolul 50 din cartă și interpretarea acestuia în lumina articolului 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO
4.1. Limitele unei interpretări exclusiv în lumina CEDO
Deși articolul 50 din cartă proclamă un drept care corespunde dreptului prevăzut la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, adevărul este că aspectul principiului ne bis in idem pus în discuție în prezenta procedură este departe de a fi generalizat și consolidat în statele semnatare ale CEDO. (pct. 82).
“Statele Uniunii prevăd în mod invariabil, deși în măsuri diferite, competența administrației de a impune sancțiuni. Într‑un mare număr de state membre, această facultate este compatibilă cu ius puniendi și poate duce la o dublă sancționare administrativă și penală. Totuși, aceasta nu înseamnă nicidecum că statele membre care admit dubla sancționare procedează astfel cu o putere discreționară absolută.”
Pe de altă parte, avocatul general constată “o prezență și înrădăcinare (la nivel național – n.n.), în cazul dublei sancționări administrative și penale, a căror amplitudine ar putea fi calificată inclusiv ca o tradiție constituțională comună statelor membre.” (pct. 86).
De aceea, “articolul 50 din cartă necesită o interpretare parțial autonomă (În acest sens, Burgorgue‑Larsen, L., „Les interactions normatives en matiere de droits fondamentaux”, în Burgorgue‑Larsen, Dubout, E. Maitrot de la Motte, A., și Touzé, S., Les interactions normatives. Droit de l’Union Europeenne et Droit International, ed. Pedone, 2012, Paris, p. 372 și 373). În mod evident, trebuie luat în considerare stadiul actual al jurisprudenței CEDO, însă limita de protecție la care trebuie să rămână Curtea de Justiție trebuie să fie rezultatul unei interpretări independente și întemeiate exclusiv pe conținutul și pe domeniul de aplicare al articolului 50 menționat.”. (pct. 87 din concluzii)
4.2. Principiul ne bis in idem în jurisprudența Curții de Justiție:
Înainte de a-l întâlni în reglementările unionale referitoare la spațiul Schengen sau la mandatul de arestare european, acest principiu a existat în jurisprudența CJUE în materie concurențială dar și în cea a funcției publice (pct. 88) iar “în stadiul actual al jurisprudenței, Curtea de Justiție tratează principiul ne bis in idem într‑un mod mai degrabă uniform, cu unele excepții” (pct. 89 cu trimitere la : A se vedea în special van Bockel, B., The Ne Bis in Idem Principle in EU Law, ed. Kluwer, Haga, 2010, p. 205 și urm, – cu privire la această carte, a fost publicată o recenzie realizată de doamna judecător L. Cîrciumaru, în RRDE nr. 2/2012 – n.n.)
90. Ca punct de pornire, jurisprudența a adoptat o interpretare extensivă a conceptului „sancțiune”, în acord cu jurisprudența Engel a CEDO, citată anterior, cu scopul de a situa în sfera jurisprudenței menționate sancțiunile impuse de Comisie în materie de concurență (Din această perspectivă și în conformitate cu jurisprudența CEDO, o taxă suplimentară adoptată în vederea asigurării punerii în aplicare a dreptului Uniunii trebuie să fie considerată o sancțiune „penală” din punct de vedere material.)
„Cu toate acestea, jurisprudența Curții de Justiție (spre deosebire de jurisprudența acum clară a CEDO – n.n.) nu răspunde, până în prezent, la următoarea problema juridică : dacă existența prealabilă a unei proceduri administrative de sancționare în urma căreia a fost pronunțată o decizie definitivă de condamnare interzice sau nu interzice inițierea unei proceduri penale, precum și o eventuală condamnare penală din partea statelor membre.” (pct. 91)
Avocatul General, consideră că “că articolul 50 din cartă nu implică, în prezent, ca existența prealabilă a unei sancțiuni administrative definitive să împiedice în mod definitivtrecerea la inițierea unei proceduri în fața instanței penale și în cele din urmă pronunțarea unei condamnări. Precizarea pe care o facem este aceea că principiul interzicerii arbitrariului, indisolubil legat de principiul statului de drept (articolul 2 TUE), obligă ordinea juridică națională să permită instanței penale să țină seama, într‑un mod sau în altul, de existența prealabilă a unei sancțiuni administrative, cu scopul de a atenua sancțiunea penală. (pct. 93) și, pe de altă parte, “revine instanței de trimitere, iar nu Curții de Justiție, sarcina de a aprecia caracteristicile specifice ale sistemului de compensare prevăzut de dreptul suedez, fie pe plan legislativ, fie în practica jurisprudențială a instanțelor statului menționat. În cazul în care ar fi vorba despre un mecanism de compensare care ar permite luarea în considerare a celei dintâi sancțiuni cu efecte atenuante asupra celei de a doua sancțiuni, considerăm că desfășurarea unei a doua proceduri nu ar fi contrară articolului 50 din cartă. În schimb, dacă criteriul utilizat în ordinea juridică suedeză nu ar permite o compensare în condițiile menționate anterior, lăsând astfel deschisă posibilitatea ca domnul Fransson să fie expus unei a doua sancțiuni, considerăm că amintitul articol 50 din cartă ar fi încălcat.”
V. Cu privire la prima întrebare a instanței de trimitere vom reda concluziile avocatului general:
102. Prin intermediul primei întrebări preliminare, Haparanda Tingsrätt (instanța de trimitere -n.n) își exprimă îndoielile cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unui criteriu prevăzut de dreptul suedez, mai concret de jurisprudența instanței supreme suedeze, în temeiul căruia înlăturarea aplicării unei norme suedeze contrare drepturilor prevăzute de cartă și de CEDO impune condiția existenței unui „temei clar” în cartă, în CEDO și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
1. „Temeiul clar” ca un criteriu de aplicare a Convenției europene a drepturilor omului de către instanța națională
104. Haparanda Tingsrätt a prezentat o jurisprudență a instanței supreme suedeze potrivit căreia este necesar, anterior înlăturării aplicării unei reglementări suedeze incompatibile cu Convenția europeană a drepturilor omului, să existe un „temei clar”, fie în (1) convenția menționată, fie în (2) jurisprudența CEDO. Această condiție a fost aplicată de instanța supremă suedeză în diferite cauze care priveau aceeași problematică ca prezenta cauză, în toate ajungându‑se la concluzia potrivit căreia jurisprudența CEDO referitoare la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO nu furniza un „temei clar”. Totuși, jurisprudența mai recentă a CEDO confirmă, astfel cum am arătat la punctele 75-79 din aceste concluzii, că cererea domnului Fransson dispune în prezent de un „temei clar” în favoarea sa.
105. Reforma realizată de Tratatul de la Lisabona explică fundamentul acestei întrebări adresate de Haparanda Tingsrätt. După cum se știe, articolul 6 alineatul (3) TUE nu coincide cu formularea fostului articol 6 alineatul (2) TUE. Înainte de 1 decembrie 2009, articolul menționat prevedea că Uniunea „respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt acestea garantate de [CEDO]”, în timp ce redactarea în vigoare subliniază că drepturile fundamentale garantate de CEDO „constituie principii generale ale dreptului Uniunii”. Prin urmare, drepturile fundamentale garantate de CEDO au trecut de la a fi respectate de Uniune la a constitui principii generale ale ordinii juridice a acesteia. Modificarea nu este lipsită de relevanță, iar instanța de trimitere pare să considere că CEDO, indiferent de o viitoare aderare a Uniunii la aceasta, a dobândit din 2009 un statut nou în dreptul Uniunii.
În continuare, avocatul general atrage atenția că o asemenea interpretare a art. 6 alin.(2) TUE este eronată. De altfel, răspunsul la această întrebare se deduce din Hotărârea Kamberaj (Hotărârea din 24 aprilie 2012 (C‑571/10, nepublicată încă în Repertoriu) în care se solicita să se stabilească dacă, în cazul unui conflict între o normă de drept național și CEDO, articolul 6 alineatul (3) TUE obligă instanța națională să aplice direct dispozițiile CEDO, înlăturând aplicarea normei de drept național incompatibilă cu aceasta.(pct. 107). Astfel, “după ce [Curtea de Justiție] a subliniat că articolul 6 alineatul (3) TUE, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, se limitează la a reproduce o jurisprudență constantă a Curții de Justiție, aceasta a considerat că noua redactare a dispoziției nu modifică statutul CEDO în dreptul Uniunii și, prin urmare, nici în ordinile juridice ale statelor membre(Kamberaj, pct. 61). În același mod, continuă Curtea de Justiție, articolul 6 alineatul (3) TUE nu stabilește „consecințele care trebuie deduse de instanța națională în cazul unui conflict între drepturile garantate de această convenție și o normă de drept național”(Kamberaj, pct. 62).(pct. 108 concluzii avocat general).
109. În definitiv, CEDO, deși drepturile prevăzute de aceasta constituie principii generale ale dreptului Uniunii, nu reprezintă ca atare un instrument juridic integrat formal în ordinea juridică europeană. Situația se va schimba atunci când va fi finalizat mandatul prevăzut la articolul 6 alineatul (2) TUE, care prevede aderarea Uniunii la CEDO. Totuși, în stadiul actual al procesului de integrare, criteriile de aplicare a dreptului Uniunii, mai precis principiul efectului direct și al supremației, nu pot fi extinse la CEDO atunci când aceasta este aplicată de instanțele statelor membre. Astfel, în conformitate cu cele afirmate recent în Hotărârea Kamberaj, criteriul „temeiului clar”, astfel cum a fost aplicat de instanța supremă suedeză în situații referitoare exclusiv la interpretarea și aplicarea CEDO, nu poate face obiectul aprecierii de către Curtea de Justiție.
2. „Temeiul clar” ca un criteriu de aplicare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene de către instanța națională
110. Haparanda Tingsrätt (instanța de trimitere -n.n.) face de asemenea referire la extinderea criteriului „temeiului clar” la drepturile protejate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și în special la articolul 50 din aceasta.
111. Prin urmare, trebuie să ne întrebăm: cum procedează instanța de trimitere, dacă o condiție impusă de instanța supremă suedeză pentru aplicarea dreptului Uniunii precum cea a „temeiului clar” condiționează funcția jurisdicțională a instanțelor de fond suedeze, cum este cazul Haparanda Tingsrätt.
112. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme ( în cazul nostru, a normelor art. 50 din cartei UE –n.n), înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional(Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal (106/77, Rec., p. 629, punctul 24), și Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Filipiak (C‑314/08, Rep., p. I‑11049, punctul 81).
Același raționament se extinde de asemenea la jurisprudența națională a unei instanțe superioare care împiedică sau face dificilă eficacitatea deplină a dispozițiilor dreptului Uniunii, cum este, în prezenta cauză, condiția existenței unui „temei clar”, prevăzută de jurisprudența instanței supreme suedeze, pentru a înlătura aplicarea unei norme naționale incompatibile cu carta.
113. În opinia noastră, condiția „temeiului clar” nu constituie, a priori, un obstacol care împiedică sau face excesiv de dificilă înlăturarea aplicării unei norme naționale incompatibile cu carta. Astfel cum s‑a precizat în jurisprudența instanței supreme suedeze, declararea incompatibilității unei norme interne trebuie să fie precedată de un drept fundamental suficient de concludent pentru ca instanța să se poată pronunța în această privință. În definitiv, impunerea unui „temei clar” intervine astfel ca o condiție de minimă cognoscibilitate a textului normativ, întrucât în caz contrar instanța nu ar dispune de elementele necesare pentru a examina norma națională contestată. Se poate afirma în mod categoric că jurisprudența CEDO anterioară Hotărârii Zolotukhin împotriva Rusiei era afectată de o semnificativă lipsă de „claritate”, cu atât mai mult în cazul aplicării într‑o situație precum cea suedeză, care nu a făcut încă obiectul examinării de către CEDO și nici nu este similară altor cazuri soluționate de instanța menționată.
114. În schimb, nu se poate admite că condiția referitoare la „temeiul clar” se transformă într‑o condiție care afectează intensitatea controlului realizat în mod normal de instanțele naționale în aplicarea dreptului Uniunii. A impune ca norma care servește drept criteriu de apreciere să fie „clară” nu se poate transforma într‑o condiție care impune ca nelegalitatea normei naționale să fie „vădită”. Altfel spus: o cerință de claritate în cuprinsul unei norme de drept al Uniunii nu poate servi drept scuză pentru diminuarea intensității controlului jurisdicțional efectuat de instanțele naționale la punerea în aplicare a ordinii juridice respective. În caz contrar, s‑ar introduce o sarcină probatorie excesivă asupra părților care invocă incompatibilitatea unei norme naționale cu o normă a Uniunii, ceea ce ar constitui un obstacol în calea deplinei eficacități a normelor dreptului Uniunii direct aplicabile. Această concluzie este întărită atunci când condiția „clarității” diminuează intensitatea controlului jurisdicțional numai în privința dreptului Uniunii, însă nu în privința unor cauze pur interne. Într‑o asemenea situație, s‑ar pune în discuție nu numai efectivitatea dreptului Uniunii, ci s‑ar aduce atingere și principiului echivalenței, astfel cum a fost dezvoltat de Curte printr‑o amplă jurisprudență.
115. În definitiv, considerăm că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o instanță națională să aprecieze, anterior înlăturării aplicării unei norme naționale, dacă o dispoziție a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene este „clară”, cu condiția ca această cerință să nu facă dificilă exercitarea competențelor de interpretare și de neaplicare pe care dreptul Uniunii le conferă instanțelor naționale.
VI. În România:
Cu privire la situația de drept din Suedia, în România, art. 53 din Codul de procedură fiscală stabilește obligația de furnizare periodică de informații în sarcina contribuabilului. Această furnizare se face prin completarea unei declarații pe propria răspundere cu privire la veridicitatea acelor informații fiscale. Art. 52 stabilește, de asemenea, faptul că “contribuabilul are obligația de a furniza organului fiscal informațiile necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale.” iar art. 219 stabilește că “refuzul de a îndeplini obligația prevăzută la art. 52 alin. (1) se sancționează cu “amendă de la 4 000 lei la 6 000 lei pentru persoanele fizice și cu amendă de la 12.000 lei la 14.000 lei pentru persoanele juridice, dacă obligațiile fiscale sustrase la plată sunt cuprinse între 50.000 și 100.000 lei. Maximul cuantumului sancțiunilor contravenționale se dublează dacă obligațiile fiscale sustrase de la plată sunt mai mari de 100.000 lei. De asemenea, Articolul 219 la alin. (1) litera f) stabilește faptul că “constituie contravenție nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 53”.
De asemenea, în ceea ce privește TVA, constituie contravenție, cf. art. 219, depunerea de declarații recapitulative incorecte ori incomplete. Această faptă contravențională se sancționeaza cu o amendă de la 500 lei la 1.500 lei.
Astfel, autoritatea fiscală română, la fel ca cea suedeză, are posibilitatea de a aplica sancțiuni contravenționale relativ ridicate pentru informarea eronată sau omisivă a organelor fiscale cu privire la situația fiscală a contribuabilului.
Pe de altă parte, la fel ca în Suedia, Legea 241/2005 privind evaziunea fiscală, stabilește la art. 8 alin.(1) că “constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.” De asemenea, art. 9 alin. (1) lit. c) stabilește : “constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: “evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive”
Astfel, la fel ca în Suedia, în România, faptele de a furniza informații eronate cu rea-credință cu privire la situația fiscală a unui contribuabil, sunt susceptibile de a fi pedepsite atât printr-o amendă contravențională aplicată de către D.G.F.P. dar și prin trimiterea în judecată pentru evaziune fiscală. Un caz în care avem de a face cu o situație asemănătoare cu cea din Suedia este situația de fapt aflată pe rolul Curții de Apel Oradea și cu privire la care s-a pronunțat decizia nr. 1260 din 28 iunie 2011, decizie redată în „REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR” cu numărul 5 din data de 30 iunie 2012.
În concret, în cauza de pe rolul instanței de apel din Oradea, reclamanta-societate a fost sancționată de către D.G.F.P. în urma unei inspecții fiscale prin mai multe decizii, inclusiv de impunere, și cu privire la care aceasta a trebuit să plătească o sumă în valoare de aproximativ 80.000 lei. Datoria fiscală a reclamantei fiind de altfel executată.
Concomitent, D.G.F.P. a sesizat parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea cu privire la eventualele fapte de evaziune fiscală comise de către reclamanta-societate.
Când reclamanta-societate a realizat contestație la decizia de impunere, D.G.F.P. a dispus suspendarea soluționării contestației formulate până la pronunțarea, pe latură penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea cu caracter definitive a motivului care a determinat suspendarea. Trebuie menționat că această suspendare a soluționării contestației nu duce la suspendarea de drept a executării recuperării datoriilor reclamantei la bugetul de stat, aceasta având însă opțiunea să ceară, în instanța de contencios administrativ și conform Legii nr. 554/2004, suspendarea executării, fiind nevoită să plătească, în schimb, o cauțiune în valoare de 20% din suma a cărei executare se suspendă.
Pe de altă parte, reclamanta-societate comercială, a fost amendată contravențional, printr-o decizie de măsuri, cu privire la care aceasta nu a introdus nicio cale de atac.
Nu cunoaștem finalitatea acestor demersuri din România însă am dorit să menționăm o situație în care soluționarea cauzei de trimitere preliminară, redată mai-sus, ar prezenta relevanță și în România.
VII. CONCLUZII
În primul rând, considerăm că în legătură cu situație de fapt aflată pe rolul Curții de Apel din Oradea și redată mai sus, pronunțarea Curții de Justiție cu privire la întrebările adresate de către judecătorul național suedez prezintă aceeași relevanță și pentru instanța de drept penal din România ce va fi sesizată (sau care deja a fost) de către procuror prin rechizitoriul de trimitere în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.
De asemenea, concluziile avocatului general prezentate în data de 12 iunie 2012 prezintă déjà relevanță prin faptul că acesta face o trimitere detaliată la jurisprudența convențională a principiului ne bis in idem, jurisprudență care, în acest moment, interzice aplicarea unei sancțiuni contravenționale coroborată cu o sancțiune penală pentru aceleași fapte materiale.
Astfel, reclamanta-societate comercială nu ar mai putea fi condamnată penală din moment ce sancțiunea administrativă a rămas definitivă. De asemenea, dacă va fi condamnată penal și procedura administrativă de contestare a sancțiunii administrative ar fi fost suspendată de către D.G.F.P. (cum a fost și cazul de pe rolul instanței din Oradea), atunci, după ce condamnarea penală va rămâne definitivă, D.G.F.P. va trebui, automat, în baza jurisprudenței convenționale să nu mai amendeze și contravențional reclamanta-societate sau dacă o va amenda, aceasta va putea contesta în instanța administrativă încălcarea principiului convențional ne bis in idem așa cum a fost el interpretat de către Curtea de la Strasbourg. Dacă însă nu va avea câștig de cauză nici în instanță, atunci va putea sesiza Curtea de la Strasbourg cu privire la încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO. (bineînțeles, având obligația să demonstreze că acele sancțiuni administrative fiscale impuse societății comerciale pentru furnizarea de informații eronate cu privire la situația fiscală, ar avea de fapt caracterul unor amenzi penale – a se vedea și jurisprudența Engel relevantă).
În al doilea rând, dacă situația de fapt ar intra și în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și deci și a art. 50 din Carta UE, nu este sigur dacă acest art. 50 din Carta ar interzice, definitiv, un posibil cumul între o amendă contravențională și o sancțiune penală pentru aceleași fapte materiale de furnizare de informații fiscale false. Totuși, acest lucru nu împiedică justițiabilul român să invoce deja incidența art. 50 din Carta UE dacă situația de fapt intră în domeniul dreptului UE și să ceară, eventual, chiar trimiterea unei întrebări preliminare Curții de Justiție sau să arate faptul că soluționarea depinde de ce răspuns va da Curtea de Justiție în cauza C-317/10 (sus-redată) și să ceara suspendarea facultativă de către instanța internă română până la pronunțarea Curții de Justiție.
În al treilea rând, art. 50 din Carta UE s-ar aplica chiar si cu privire la situațiile în care criteriile Engel (convenționale) nu ar fi îndeplinite. (adică în toate procedurile administrative care s-ar afla în domeniul de aplicare al dreptului UE indiferent dacă sancțiunea administrativă ar avea, de fapt, un caracter penal).
Rămâne să se pronunțe Curtea de Justiție (probabil în 2013 sau iarna lui 2012).
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
