« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu

Scurt comentariu critic cu privire la Decizia Curtii Constitutionale nr. 683 din 27 iunie 2012 asupra conflictului juridic de natura constitutionala dintre Guvern si Presedintele Romaniei
17.07.2012 | Teodor PAPUC

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

* Decizia Curţii Constituţionale nr. 683 din 27 iunie 2012 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012.

Dispoziţiile Constituţiei României au fost interpretate, în şedinţa Curţii Constituţionale din 27 iunie 2012, după zodia politică a vremii, dovadă că ne aflăm în plin centrul unui cataclism juridic şi moral. Este greu de explicat cum au transformat majoritatea judecătorilor constituţionali, într-o zi, Preşedintele României în „şef de stat”.

Făcându-ne a nu vedea că Preşedinţii României ce s-au succedat în ultimii 22 de ani la Cotroceni au acţionat ca nişte veritabili şefi de stat, îndrăznim să-i contrazicem, studenţeşte şi cu naivitatea unor piei-roşii, pe cei care dictează astăzi, în materie de constituţionalitate, spaţiul şi măsura lui, timpul şi bătăile ceasului.

Reprezentanţii Şcolii de drept public de la Bucureşti[1] afirmă că România are un regim politic semi-prezidenţial atenuat. Pe de altă parte, reprezentanţii Şcolii de drept public de la Cluj arată că sistemul politic românesc este unul parlamentar mixt[2]. Dar amândouă şcolile, deşi mai scapă uneori prin doctrina ce analizează instituţia Preşedintelui României expresia „şef de stat”, nu ezită să sublinieze că sintagma este una improprie. Improprie, pentru că nu este consacrată constituţional şi nici întărită de prevederile constituţionale în vigoare. Spre exemplu, amintim art. 2 din Constituţie, care statuează că suveranitatea naţională aparţine poporului român, de unde se impun concluziile că poporul român nu are un şef şi că autorităţile statale acţionează conform voinţei poporului, voinţă manifestată prin alegeri libere şi democratice. De asemenea, din formularea art. 80 alin. (1) din Constituţie – „Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării” – nu rezultă că Preşedintele este „şef de stat”. Mai mult, având în vedere principiul separaţiei puterilor, este imposibil să aduni toate autorităţile statului român, chiar şi teoretic, sub bagheta unui dirijor, a unui „şef”.

Expresia „şef de stat” este întâlnită pentru prima dată, pe tărâm juridic românesc, în art. 91 din Constituţia de la 1866: „Domnul nu va putea fi totodată şi şeful unui alt Stat fără consimţământul Adunărilor”, fiind reconfirmată prin textele art. 86 al Constituţiei de la 1923, respectiv art. 43 al Constituţiei de la 1938. Regele este „şef de stat” pentru că domneşte. Bineînţeles, cu anumite interdicţii prin care vechiul constituant român a vrut „să se apere de practicile monarhiei de drept divin, când şeful statului, considerându-se stăpân absolut, putea dispune de stat prin libera sa voinţă, […] putându-l înstrăina sau testa fiilor sau fiicelor sale”[3].

Cu referire la prezenţa sintagmei „şef de stat” (în engl. „Head of State”) şi în alte constituţii ale statelor din Uniunea Europeană, vom menţiona, cu titlu exemplificativ, Constituţia Belgiei[4], Constituţia Spaniei[5], Constituţia Suediei[6], Constituţia Principatului Liechtenstein[7] şi Constituţia Republicii Cipru[8]. Afară de Cipru, care este o republică prezidenţială, toate statele amintite sunt monarhii constituţionale.

Trebuie menţionat că în cadrul dezbaterilor Adunării Constituante din 17 aprilie 1991, în legătură cu teza I a Capitolului II din Titlul III – Preşedintele României, au existat mai multe propuneri ce priveau reformularea ei. Dintre acestea, doar propunerea deputatului social-democrat Sergiu Cunescu vedea în Preşedinte un „şef al statului”: „Preşedintele republicii este şeful statului, simbol al unităţii şi continuităţii României. El este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriale. El veghează la respectarea Constituţiei şi este arbitru şi moderator în viaţa politică a ţării. El urmăreşte asigurarea unei vieţi demne tuturor cetăţenilor ţării, prin aplicarea principiilor democraţiei, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Preşedintele reprezintă statul român la cel mai înalt nivel în relaţiile internaţionale”[9]. Propunerea nu a fost acceptată din raţiuni fireşti şi elementare. Altfel nici nu se putea: era încă proaspătă trista amintire a regimului comunist, iar textul art. 71 al Constituţiei României din 1965, cu întreaga lui încărcătură politico-juridică, trebuia evitat („Preşedintele Republicii Socialiste România este şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România”).

Art. 15 alin. 2 al Tratatului privind Uniunea Europeană prevede că membrii Consiliului European sunt şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Din interpretarea gramaticală a acestui alineat, rezultă clar faptul că la reuniunile Consiliului European pot participa fie şefii de stat, fie şefii de guvern, dar niciodată şefii de stat şi cei de guvern împreună. Prezenţa unui şef de stat sau de guvern la reuniunile Consiliului European este condiţionată de înţelegerea politică dintre aceştia ori de atribuţiile prevăzute expres, în acest sens, în Constituţie.

Temele propuse mai sus implică următoarea întrebare: dacă în România nu a putut exista o înţelegere politică în privinţa demnitarului care merge la Bruxelles pe 29 iunie a.c., dacă forma de guvernământ, în România, nu este republica prezidenţială, dacă pactul nostru fundamental nu spune că Preşedintele este „şef de stat” şi dacă acelaşi pact spune, în art. 107 alin. (1), că „Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia […]”, mai este conformă cu adevărul juridic Decizia Curţii Constituţionale nr. 683 din 27 iunie 2012?

Dorim să accentuăm că, deşi Preşedintele României nu poate fi numit „şef de stat”, acesta este, fără niciun dubiu, „reprezentant al statului” (şi nu singurul), „parte a Executivului” (şi nu numai el), „garant al respectării Constituţiei” (alături de Curtea Constituţională, care este şi garantul supremaţiei Constituţiei), „mediator între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. În România, Executivul are un regim dualist, funcţia sa fiind încredinţată Preşedintelui şi, totodată, Guvernului – organ colegial.[10] Atribuţiile Preşedintelui României sunt precis delimitate în Constituţie, spre deosebire de cadrul larg al atribuţiilor Guvernului, reglementat de art. 102 alin. (1): „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Aşadar, un executiv bicefal, capetele fiind însă inegale, asemenea unei vietăţi născute în preajma Cernobâlului. Nici în cazul Executivului nu putem vorbi despre Preşedinte ca despre un „şef” al acestuia[11]. Explicaţiile decurg, iarăşi, de lege lata. Cele câteva atribuţii constituţionale, puţine raportat la numărul atribuţiilor Guvernului, nu pot face din Preşedinte un „şef al Executivului”. Preşedintele nu are nici măcar un program de guvernare; el numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament, neavând putere de decizie şi fiind comparat, în acest sens, cu un notar[12]. Chiar şi declararea mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate, atribuţie care ne-ar putea împinge să credem că Preşedintele este, în asemenea cazuri, şef al Executivului, se face doar cu aprobarea prealabilă a Parlamentului [art. 92 alin. (2) din Constituţie]. Menirea Preşedintelui de a reprezenta statul român în exterior, prin încheierea tratatelor internaţionale [art. 80 alin. (1) coroborat cu art. 91 alin. (1)], este controlată, deloc surprinzător, de către Parlament, autoritatea care ratifică aceste tratate.

Contrar acestor certitudini constituţionale, Curtea inoculează ideea că „Preşedintele conduce şi angajează statul în planul politicii externe” (pag. 33 din Decizie). De la „încheierea tratatelor”, care înseamnă, pur şi simplu, semnarea acestor documente, şi până la „conducerea politicii externe”, deci controlul ei, este cale lungă. Controlul este numai al Parlamentului, iar angajarea este şi a Guvernului, care negociază tratatele la care statul român urmează să devină parte şi care răspunde politic pentru rezultatele negocierii. Fără prezenţa Guvernului la negocieri nu poate avea loc nicio încheiere.

Interesantă este şi alegaţia de la pagina 35 a Deciziei, care spune următoarele: „partajarea de competenţe între cele ale Preşedintelui României şi ale Guvernului în domeniul politicii externe a statului este, în accepţiunea textelor constituţionale, una pe verticală, liniile directoare ale politicii externe a statului fiind stabilite şi definite de reprezentantul său, Preşedintele României, iar implementarea şi realizarea în concret a acestora ţine de Guvern”. Cu alte cuvinte, Preşedintele stabileşte programul de lucru al Guvernului în privinţa politicii externe. Considerăm această teză a Curţii Constituţionale ca fiind contrară dispoziţiilor art. 102 alin. (1) coroborat cu art. 107 alin. (1) din Constituţie, care prevăd că Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii externe a ţării, fiind condus de către Primul-ministru, cel care coordonează activitatea membrilor acestuia.

Concluziile reuniunii Consiliului European din 28 şi 29 iunie a.c. sunt edificatoare pentru problema reprezentării statului român la Bruxelles[13]:

„Şefii de stat sau de guvern:
– au hotărât cu privire la un Pact pentru creştere economică şi locuri de muncă – acţiunile pe care trebuie să le întreprindă Uniunea Europeană şi statele membre în vederea relansării creşterii, a investiţiilor şi a ocupării forţei de muncă, precum şi în vederea sporirii competitivităţii Europei;
– au aprobat recomandările specifice fiecărei ţări pentru a orienta politicile şi bugetele statelor membre;
– au evidenţiat rolul pe care ar trebui să îl joace cadrul financiar multianual (CFM) în consolidarea creşterii şi a ocupării forţei de muncă.

Preşedintele Herman Van Rompuy a prezentat raportul intitulat Către o veritabilă uniune economică şi monetară.

Alte puncte abordate de Consiliul European au inclus:
– decizia de a deschide negocierile de aderare cu Muntenegru;
– progresele înregistrate în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
– acţiunile UE în Siria;
– embargoul asupra petrolului iranian, care intră în vigoare la 1 iulie 2012.”

Ponderea problemelor ce ţin de politica internă a Uniunii, deci şi de politica internă a României, este net superioară celei a problemelor de politică externă. Atribuţiile celor două autorităţi, Preşedintele şi Guvernul, sunt clar delimitate în Constituţia României. Având în vedere că Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe, dar şi că atribuţia negocierii, în politica externă, aparţine Guvernului, considerăm că Primul-ministru trebuia şi trebuie să fie reprezentantul statului român la reuniunile Consiliului European.

Curtea Constituţională mai observă, în pag. 36 a Deciziei, că „în Consiliul European statele membre sunt reprezentate la cel mai înalt nivel de instituţia care poate angaja statul în planul relaţiilor externe, şi nu de cea care asigură realizarea obiectivelor deja stabilite”, concluzionând că „Preşedintele României nu numai că are dreptul, dar are şi obligaţia asumată în actul de aderare de a participa la reuniunile Consiliului European”. Curtea subliniază că „la Consiliul European reprezentarea este la nivel de stat, iar la Consiliu la nivel guvernamental”. Atât art. 10 alin. (2) teza I şi art. 15 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevăd că Statele membre sunt reprezentate la Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern. Art. 16 din Tratat, care reglementează o altă instituţie a Uniunii Europene – Consiliul, nu exclude participarea şefului de Guvern la reuniunile Consiliului European. Da, Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă. Acest fapt însă nu răpeşte posibilitatea unui şef de Guvern de a fi membru al Consiliului European. Nicio dispoziţie a Tratatului privind Uniunea Europeană nu acoperă din punct de vedere juridic raţionamentul Curţii. Logica unor judecători constituţionali este de tip binar, iar binarismul poate fi uneori periculos.

Nu putem să nu remarcăm şi argumentele stranii ale consilierului prezidenţial delegat cu participarea la şedinţa de judecată. În opinia domniei sale, „textul art. 148 alin. (4) din Constituţie, topografic, stabileşte ordinea în care subiecţii de drept naţional garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate, după Parlament, Preşedintele fiind primul care are această obligaţe. Această situaţie se datorează reprezentativităţii” (pag. 16). Art. 148 alin. (2) prevede că „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)”. Este de-a dreptul hilară interpretarea potrivit căreia Preşedintele României garantează mai mult decât Guvernul doar pentru că are reprezentativitate mai mare sau că, în virtutea calităţii sale de organ reprezentativ suprem, Parlamentul garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării mai mult decât o face Guvernul împreună cu Preşedintele. Nu există grade de comparaţie şi autorităţi mai importante în chestiunea îndeplinirii întocmai şi cu bună-credinţă a obligaţiilor ce-i revin statului român din tratatele la care este parte[14]. Ele, autorităţile statului român, alcătuiesc în acest caz un tot care nu poate fi risipit, un întreg care lucrează într-o singură direcţie.

Într-o altă aserţiune de-a sa, consilierului prezidenţial explică: „textul Tratatului [art. 15 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, paranteza ns.] dă precădere de participare Preşedintelui, alternativa şefului Guvernului fiind folosită având în vedere specificul constituţional al fiecărui stat membru. Aceasta este deja o chestiune ce ţine de statele membre” (pag. 19). Adagiul latin Qui prior tempore, potiur jure (Primul în timp, primul în drept) ar putea fi preschimbat, pentru situaţiile în care ne convine, în Primul în spaţiu (pe hârtie), primul în drept. Dacă art. 61 alin. (2) din Constituţie, de exemplu, spune că „Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”, semnifică asta oare că textul Constituţiei dă precădere de decizie Camerei Deputaţilor şi că deputaţii sunt mai importanţi decât senatorii?

Am încercat să dovedim în acest sumar comentariu care sunt hibele (topografice) ale Deciziei Curţii Constituţionale din 27 iunie 2012. Îndrăznim să le sugerăm legiuitorilor constituanţi ce vor să vină să remedieze şi problema reprezentării statului român în cadrul reuniunilor Consiliului European. La fel de bine vor trebui să îndrepte confuzia generală adusă în funcţionarea puterilor statului, situaţie care ne-a adus evenimentele din urmă.


[1] A. Iorgovan – Tratat de Drept Administrativ, vol. 1, ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 295
[2] I. Deleanu – Instituţii şi proceduri constituţionale, ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p. 740, nota de subsol nr. 2
[3] G. Alexianu – Principii de Drept Constituţional, ed. Librăriei „UNIVERSALA” Alcalay & Co., Bucureşti, 1939, p. 75
[4] Art. 87: The King may not at the same time act as head of another State without the consent of both Houses.
[5] Section 56 (1): The King is the Head of State, the symbol of its unity and permanence. […]
[6] Art. 5: The King or Queen who occupies the throne of Sweden in accordance with the Act of Succession shall be the Head of State.
[7] Art. 7 (1): The Prince Regnant is the Head of State and shall exercise his sovereign authority in conformity with the provisions of the present Constitution and of the other laws.
[8] Article 36 (1): The President of the Republic is the Head of the State and takes precedence over all persons in the Republic. […]
[9] Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Constituţia României 1991 – Documente, vol. II, ed. Karta-Graphic, Ploieşti, 2012, p. 38
[10] I. Deleanu, op. cit., p. 717
[11] C.-L. Popescu – Referendumul consultativ privind parlamentul unicameral şi reducerea numărului parlamentarilor, Curierul Judiciar nr. 10/2009, p. 545: „Singurul şef al executivului este Guvernul, centrat pe persoana Primului-ministru (omul politic forte), cu o răspundere solidară şi exclusivă în faţa Parlamentului. Guvernul trebuie să placă exclusiv Parlamentului, iar nu Preşedintelui”.
[12] spre deosebire de Preşedintele Franţei, care numeşte şi revocă Primul-Ministru şi, la propunerea acestuia, pe miniştri – art. 8 din Constituţia Franţei
[13] http://www.consilium.europa.eu/press/press-releases/latest-press-releases/newsroomloaddocument? id=&lang=en&directory =RO/ec/&fileName=131397.pdf
[14] Art. 11 alin. (1) spune „statul român”, nefăcând distincţie între autorităţile acestuia.


Teodor PAPUC

 
Secţiuni: Drept constitutional, RNSJ | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Scurt comentariu critic cu privire la Decizia Curtii Constitutionale nr. 683 din 27 iunie 2012 asupra conflictului juridic de natura constitutionala dintre Guvern si Presedintele Romaniei”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Cu privire la sintagma de sef al statului, si domnul Rene-Radu Policrat a propus, si tot in cadrul dezbaterilor Adunarii Constituante, folosirea acesteia pentru urmatorul motiv:

    Ținând cont de faptul că Legea supremă a țării nu se face pe un termen definit și că viitorul este aleatoriu, considerăm necesară introducerea unor termeni generici care să acopere orice situație posibilă. De aceea, formularea șeful statului urmează a fi preluată în toate tezele ce fac referire la această instituție (Consiliul Constituțional – n.n.)” (Monitorul Oficial, nr. 18/1991, partea a II a, p. 15, col. II)

    Deci aceasta sintagma nu e nimic mai mult decat un termen generic.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD