BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Cererile cu valoare redusa in NCPC. Prezentare generala

14.08.2012 | Anamaria MĂSTĂCĂNEANU
Abonare newsletter

1. Precizări preliminare

Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă reprezintă una dintre noutăţile legislative introduse prin NCPC “în contextul modernizării procedurilor speciale în scopul clarificării rapide şi eficiente a situaţiilor litigioase”[1].

Dispoziţiile cuprinse în Cartea a VI-a, Titlul X, art. 1025-1032 din NCPC (Legea nr. 134/2010 republicată în Monitorul Oficial nr. 542 din 3 august 2012) au preluat aproape fidel Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 861/2007 privind stabilirea unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă[2], aspect care prezintă relevanţă din două considerente:
– pe de o parte, Regulamentul se aplică direct doar în ceea ce priveşte cauzele transfrontaliere[3] al căror obiect nu depăşeşte valoarea de 2000 euro, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile şi alte costuri; de altfel, art. 1 din Regulament menţionează expres faptul că procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă este pusă la dispoziţia justiţiabililor ca o alternativă la procedurile prevăzute de legislaţiile statelor membre;
– pe de altă parte, dată fiind noutatea acestei proceduri în dreptul intern, dar mai ales caracterul său atipic[4] chiar şi în contextul modificărilor substanţiale aduse procesului civil în general, Regulamentul şi jurisprudenţa generată de acesta ar trebui să fie un important punct de referinţă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 1025-1032 din NCPC.

Noua procedură se distinge prin accesibilitate (presupunând utilizarea unor formulare tipizate – formular de cerere, formular tip pentru completarea şi/sau rectificarea formularului de cerere şi formularul de răspuns – care cuprind informaţii clare privind completarea fiecărei rubrici, astfel încât procedura este la îndemâna oricărui justiţiabil, fără a fi obligatorie reprezentarea prin avocat[5]), simplitate (întrucât este de regulă o procedură scrisă, care numai în mod excepţional implică înfăţişarea părţilor) şi celeritate (etapele derulării procedurii în primă instanţă fiind stabilite detaliat, în funcţie de poziţia procesuală a părţilor, cu specificarea termenelor în care trebuie îndeplinite actele de procedură şi a sancţiunilor incidente în cazul nerespectării acestora).

În ciuda acestor avantaje, reglementarea procedurii cu privire la cererile de valoare redusă ridică o serie de probleme de interpretare, începând chiar cu domeniul de aplicare, cu consecinţe asupra intereselor justiţiabililor care vor face uz de acest mijloc procesual, cu atât mai mult cu cât hotărârea pronunţată se bucură de autoritate de lucru judecat.

2. Domeniul de aplicare

Legiuitorul instituie două criterii pentru determinarea domeniului de aplicare al procedurii cu privire la cererile de valoare redusă:
a) valorea maximă a cererii poate fi de 10.000 lei[6], menţionându-se expres că nu se iau în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii (art. 1025 alin. 1 NCPC);
b) exceptarea materiilor[7] prevăzute la alin. 2 (fiscală, vamală sau administrativă, precum şi în ceea ce priveşte răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice) şi respectiv alin. 3 (starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie; moştenire; insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; asigurări sociale; dreptul muncii; închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani; arbitaj; atingeri aduse dreptului de proprietate privată sau altor drepturi care privesc personalitatea).

Aşa cum s-a remarcat în doctrină[8], textul art. 1025 alin. 1 NCPC este susceptibil de două interpretări diferite: fie procedura este aplicabilă tuturor cererilor de chemare în judecată al căror obiect este evaluabil în bani sub pragul de 10.000 lei, indiferent că sunt cereri personale, reale sau mixte; fie procedura este aplicabilă numai în cazul cererilor prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă al cărui obiect are o valoare de maxim 10.000 lei.

Deşi există argumente de text în sprijinul celei de-a doua interpretări[9], credem că dacă legiuitorul ar fi urmărit limitarea aplicării procedurii speciale doar la cererile având ca obiect valorificarea unui drept de creanţă al cărui obiect are o valoare de maxim 10.000 lei, ar fi menţionat expres acest aspect aşa cum a făcut-o în cazul procedurii ordonanţei de plată (art. 1013 NCPC) sau în cazul cererilor soluţionate în primă şi ultimă instanţă la judecătorie (art. 94 pct. 2 NCPC corespunzător actualului art. 1 alin. 1¹) – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

De altfel, Regulamentul vizează inclusiv “cererile neevaluabile în bani”[10] atât în partea reglementară, respectiv art. 5 alin. 5 (unul dintre puţinele texte care nu a fost preluat în normele interne)[11], cât şi în cuprinsul formularelor din anexe:
– astfel, în instrucţiunile de completare a formularului de cerere reclamantului i se solicită să precizeze dacă cererea are ca obiect o sumă de bani şi/sau alt caracter (nu este evaluabilă în bani), de exemplu livrare de mărfuri, iar în această ultimă situaţie reclamantul trebuie să indice valoarea estimativă a cererii, precum şi dacă doreşte să introducă în subsidiar o altă cerere de daune-interese, dacă cererea iniţială nu poate fi soluţionată;
– de asemenea, în certificatul privind hotărârea pronunţată în cadrul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă, la pct. 4.3 intitulat conţinutul hotărârii, se face distincţia clară între cererile având ca obiect plata unei sume de bani şi cele având un caracter neevaluabil în bani;
– chiar şi Ministerul Justiţiei[12] a preluat odată cu formularele din Regulament distincţia între cererea evaluabilă în bani (pct. 3.1 din formularul de cerere) şi cererea neevaluabilă în bani (pct. 3.2).

În concluzie, chiar dacă sintagma utilizată de legiuitorul român în art. 1025-1032 din NCPC (“valoarea cererii”) nu este cea mai fericită, nefiind corelată cu modificările introduse în ceea ce priveşte competenţa materială (care vizează “valoarea obiectului cererii”[13]), având în vedere modelul legislativ comunitar, dar mai ales scopul acestuia, credem că trebuie să prevaleze interpretarea potrivit căreia procedura cu privire la cererile de valoare redusă se aplică tuturor cererilor patrimoniale, atunci când valoarea obiectului acestora nu depăşeşte 10.000 lei.

Susţinem opinia exprimată în doctrină[14] potrivit căreia “au caracter patrimonial atât cererile care au ca obiect plata unei sume de bani ori obţinerea altui bun, cât şi cererile care, deşi nu tind în mod direct la obţinerea unei valori patrimoniale, decurg dintr-un raport juridic cu caracter patrimonial”. Prin urmare, deşi cu siguranţă marea majoritate a cererilor întemeiate pe această procedură vor avea ca obiect plata unei sume de bani, nu este exclusă posibilitatea aplicării acesteia în cazuri precum executarea unui contract sau predarea unui bun mobil, cu observarea limitării valorice impuse de lege.

3. Caracterul facultativ al procedurii

3.1. Nici în această privinţă legiuitorul român nu s-a îndepărtat de modelul comunitar, acordând reclamantului posibilitatea de a alege între procedura specială şi procedura de drept comun (art. 1026 alin. 1 NCPC).

Pe lângă caracteristicile principale expuse anterior (accesibilitate, simplitate şi celeritate), care reprezintă totodată şi avantajele procedurii speciale faţă de cea de drept comun, trebuie luate în considerare şi aspecte precum:
a) timbrajul – potrivit art. 28 din titlul IV al Legii de punere în aplicare[15] a NCPC, în procedura cererilor de valoare redusă dacă valoarea obiectului acestora nu depăşeşte 2000 lei taxa de timbru este de 50 lei, iar dacă depăşeşte această valoare, taxa de timbru este de 150 lei, pe când în procedura de drept comun cererile se timbrează la valoare, conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, astfel încât costurile sunt mult mai ridicate din acest punct de vedere[16];
b) admisibilitatea probelor – dacă în procedura de drept comun, sunt adminisibile orice probe, în condiţiile generale prevăzute de art. 255 NCPC, în procedura specială se face referire doar la înscrisuri, putând fi încuviinţate alte probe doar dacă administrarea acestora nu necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenţionale (art. 1029 alin. 9 NCPC);
c) posibilitatea exercitării căii de atac în privinţa cererilor privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv – hotărârea pronunţată potrivit procedurii speciale este supusă numai apelului la tribunal, în termen de 30 de zile de la comunicare (art. 1032 alin. 1 NCPC), în vreme ce procedura de drept comun prevede că cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv se soluţionează de judecătorie “în primă şi ultimă instanţă” (art. 94 pct. 2 NCPC corespunzător actualului art. 1 alin. 1¹ – această prevedere a fost criticată chiar de la introducerea sa prin Legea nr. 202/2010, fiind semnalată inclusiv contradicţia[17] cu art. 1032 alin. 1 NCPC);
d) momentul punerii în executare a hotărârii – hotărârea pronunţată în primă instanţă potrivit procedurii speciale este executorie de drept (art. 1030 alin. 3 NCPC), iar exercitarea apelului nu suspendă executarea silită, aceasta putând fi dispusă de instanţă numai dacă sunt respectate cele două condiţii cumulative impuse de art. 1032 alin. 2 NCPC (depunerea unei cauţiuni de 10% din valoarea contestată şi dovedirea unor motive temeinice), spre deosebire de regula de drept comun, potrivit căreia exercitarea în termen a apelului suspendă executarea hotărârii pronunţate în primă instanţă (art. 468 alin. 5 NCPC).

3.2. Deşi legiuitorul se referă doar la opţiunea între procedura cu privire la cererile de valoare redusă şi procedura de drept comun, în situaţia în care reclamantul are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă constând în obligaţia de plată a unor sume de bani care nu depăşesc 10.000 lei şi care rezultă dintr-un contract civil, va avea la dispoziţie şi procedura ordonanţei de plată[18] (art. 1013-1024 NCPC). Deosebirea cea mai importantă între cele două proceduri speciale vizează efectele hotărârii de respingere sub aspectul autorităţii de lucru judecat: în vreme ce încheierea de respingere a cererii de ordonanţă nu împiedică introducerea unei noi cereri (art. 1020 NCPC), hotărârea prin care se respinge cererea de valoare redusă evocă fondul pretenţiei[19] deduse judecăţii.

În acest sens, în doctrină[20] s-a arătat că atunci când “ordonanţa de plată este respinsă sau admisă în parte, pentru partea de creanţă nerecuperată creditorul va putea formula cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun ori va putea uzita de procedura specială a cererilor de valoare redusă”.

3.3. Pentru a asigura efectiv posibilitatea reclamantului de a opta între între procedura cu privire la cererile de valoare redusă şi procedura de drept comun, legiuitorul a prevăzut caracterul interşanjabil al cererii de chemare în judecată, reglementând ambele ipoteze:
a) dacă reclamantul a introdus cererea potrivit dreptului comun, cel mai târziu până la primul termen de judecată va putea solicita în mod expres aplicarea procedurii speciale (art. 1026 alin. 2 NCPC, reglementare care este în concordanţă cu art. 204 NCPC privind modificarea cererii de chemare în judacată);
b) dacă cererea nu poate fi soluţionată potrivit procedurii speciale, instanţa îl informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun (art. 1026 alin. 3 NCPC).

Astfel de situaţii, în care nu este posibilă aplicarea procedurii speciale, pot apărea atunci când valoarea obiectului cererii depăşeşte valoarea de 10.000 lei sau atunci când cererea se înscrie într-una din materiile exceptate de lege (art. 1025 alin. 2 şi 3 NCPC); deşi nu credem că restricţia impusă de art. 1029 alin. 9 NCPC (privind încuviinţarea probelor a căror administrare nu necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenţionale) ar trebui privită ca o condiţie de adminisibilitate a procedurii, ci mai degrabă ca o recomandare, şi în această ipoteză ar fi oportună soluţia de judecare a cererii potrivit procedurii de drept comun.

Soluţia de judecare a cererii potrivit dreptului comun a fost preferată celei de respingere adoptată în cazul ordonanţei de plată în considerarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în procedura cu privire la cererile de valoare redusă.


[1] Expunerea de motive, p. 20-21, disponibilă pe www.just.ro.
[2] Publicat în J.O.U.E. nr. L 199 din 31 iulie 2007, p. 1-22, intrat în vigoare din 1 ianuarie 2009 în toate statele membre, cu excepţia Danemarcei.
[3] Potrivit art. 3 alin. 1 din Regulament, “o cauză are caracter transfrontalier atunci când cel puţin una dintre părţi îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru, altul decât cel în care se află instanţa judecătorească sesizată”.
[4] Procedura are o tradiţie mai consistentă în spaţiul common-law; pentru un examen comparativ al unor reglementări naţionale în materie facem trimitere la Ioan Leş, Reglementări naţionale şi comunitare privitoare la soluţionarea cererilor de valoare redusă, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2009, pp. 117-131.
[5] La pct. 15 din expunerea de motive a Regulamentului se arată că “părţile nu ar trebui să fie obligate să fie reprezentate de către un avocat sau de către un alt reprezentant al profesiei juridice”.
[6] Aşa cum am arătat şi mai sus, Regulamentul vizează cauzele transfrontaliere al căror obiect nu depăşeşte valoarea de 2000 euro.
[7] Materiile excluse sunt aceleaşi cu cele din art. 2 al Regulamentului, precizându-se totodată şi faptul că acesta se aplică “în materie civilă şi comercială”.
[8] Claudiu Constantin Dinu, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă în contextul noului cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011, pp. 68-78.
[9] Prezentate de Claudiu Constantin Dinu, op. cit., p. 71.
[10] La redactarea prezentului articol s-au avut în vedere versiunile oficiale ale Regulamentului în limbile română, engleză şi franceză, disponibile la adresa www.eur-lex.europa.eu. În acest sens, arătăm că în engleză sintagmele folosite pentru “cererile de valoare redusă” şi respectiv “cererile neevaluabile în bani” sunt “small claims” şi respectiv “non-monetary claim”, iar în franceză “petites litiges” şi respectiv “demande non pécuniare”.
[11] Potrivit art. 5 pct. 5 din Regulament, “în cazul în care, în răspunsul său, pârâtul susţine că valoarea unei cereri neevaluabile în bani depăşeşte limita stabilită la art. 2 alin. 1, instanţa hotărăşte, în termen de 30 de zile de la transmiterea răspunsului către reclamant, dacă cererea se circumscrie domeniului de aplicare a prezentului Regulament. Această hotărâre nu poate fi contestată separat”.
[12] Proiectul de ordin al Ministrului Justiţiei privind aprobarea formularelor utilizate în procedura cu privire la cererile de valoare redusă a fost supus dezbaterii publice în data de 5 iunie 2012 pe www.just.ro.
[13] Secţiunea a II-a din Cap. I, Titlul III, Cartea I se intitulează “Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă”.
[14] Gheorghe-Liviu Zidaru, Consideraţii cu privire la normele de competenţă cuprinse în noul cod de procedură civilă. Competenţa materială (I), în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011, p. 175.
[15] Legea nr. 76/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 365 din 30 mai 2012.
[16] De exemplu, în cazul unei cereri al cărei obiect este în valoare de 1900 lei – taxa de timbru pentru procedura specială este în cuantum de 50 lei, iar pentru procedura de drept comun de 163 lei; iar în cazul unei cereri al cărei obiect este în valoare de 10000 lei – taxa de timbru pentru procedura specială este în cuantum de 150 lei, iar pentru procedura de drept comun de 711 lei.
[17] Mihaela Tăbârcă, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (art. I – Comentarii), ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 5-10.
[18] Singurul argument de text privind opţiunea între cele trei proceduri (de drept comun, ordonanţa de plată şi cererile de valoare redusă) se regăseşte în cuprinsul altei proceduri speciale, respectiv evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept – art. 1034 alin. 3 NCPC.
[19] Claudiu Constantin Dinu, op. cit., p. 78.
[20] Claudiu Constantin Dinu, op. cit., nota 10, p. 73.


Anamaria MĂSTĂCĂNEANU

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Cererile cu valoare redusa in NCPC. Prezentare generala”

  1. Florin RADU spune:

    In nici unul din materialele scrise pe aceasta tema nu vorbeste nimeni despre eventualele conditii pe care creanta trebuie sa le indeplineasca pt a fi admisa cererea cu valoare redusa.
    In principiu, nu s-ar putea sustine ca acea creanta ar trebui sa fie certa, lichida si exigibila (odata, pentru ca legea nu prevede asa ceva si a doua oara, pentru ca daca ar fi asa, nu ar mai exista, practic, diferenta intre aceasta procedura si ordonanta de plata).
    Si atunci, daca nu trebuie indeplinita nici o conditie de fond privind creanta, cum apreciaza instanta (ne)temeinicia cererii?
    Pe baza caror criterii?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week