Aventura din magistratura constitutionala

La rigoare, Curtea Constituţională nu face parte din Autoritatea judecătorească, în sensul dat de Constituţie. Mai mult, ea are un caracter politico-jurisdicţional, după cum se arată în toate cursurile de drept constituţional românesc. Totuşi, posibilele confuzii trebuie eliminate. Jurisdicţia constituţională este cea însărcinată să tempereze abuzurile autorităţii legiuitoare, printr-un control riguros al constituţionalităţii actelor normative emise fie de Parlament, fie de legiuitorul delegat (Guvernul). Alteori, ea e chemată să tranşeze conflictele de natură constituţională dintre autorităţile publice. Caracterul politic al Curţii Constituţionale derivă din două lucruri: modalitatea de numire a judecătorilor şi efectul asupra jocului politic însuşi pe care îl au, de multe ori, deciziile Curţii. Nu din altceva. Asta pentru că, printre atribuţiile sale, conform art. 146 lit. e-h sunt următoarele: soluţionează conflictele juridice de natura constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor doua Camere, a primului-ministru sau a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii; veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.

Dacă luăm în considerare şi criteriile „calitative” pe care art. 143 din Constituţie le instituie – înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior – vom fi înţeleşi de ce considerăm că standardele care operează în cazul acestei instituţii şi a membrilor săi trebuie să fie extrem de înalte. Magistraţii „constituţionali” sunt, alături de magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, lorzii noştri. Sunt cei care trebuie să ne lumineze, cu tact, înţelepciune şi multă ştiinţă de carte, chiar şi atunci când totul e în derivă şi când gândurile şi gusturile tuturor celorlalţi muritori sunt partizane, iar privirile, fatalmente, mioape. Ei au fost desemnaţi de Preşedintele statului ori de Camerele Parlamentului dar, în camera de deliberări, Domniile Lor sunt judecătorii care, cum spuneam, ne apără de haos şi salvează statul de drept.

Ceea ce se petrece cu unii dintre înalţii noştri magistraţi în ultima vreme nu poate fi pus nicicum sub semnul stabilităţii, al serenităţii ori al unui aristocratism ce reconfortează pe omul de rând prin asigurarea unui punct fix în „universul juridic” mişcător. Dimpotrivă, unele gesturi din zona magistraturii noastre auguste, se află, îndrăznim să spunem, sub semnul aventurii.

Orice carieră, dar mai cu seamă cea de magistrat, presupune o înlănţuire a unor etape profesionale marcată de examene grele, urcări în grad şi în cunoaştere. Fiecare dosar e diferit de altul, judecata, dacă nu e rutinieră, se face mereu „cu cheltuială nouă”, împricinaţii înşişi pot fi oricând o provocare – a inteligenţei, a staturii etice, a înzestrărilor profesionale şi umane, în genere. Cu toate astea, există o coerenţă internă în destinul profesional al magistratului, mai ales în cazul celor care au ajuns pe treptele cele mai înalte. De aceea, aventura, această rupere de ritm, această emancipare din cursul firesc şi oarecum previzibil al zilelor, e cu atât mai interesantă în cazul magistratului.

Aventura se distinge prin inedit şi prin intensitate. Ea e cu atât mai „aventuroasă” cu cât se îndepărtează mai mult de evoluţia şi traseul obişnuit al eului, cel care dă coerenţă întregului şi le ţine pe toate laolaltă. Din acest motiv, după cum spunea Georg Simmel, aventura e legată de viaţa artiştilor. Între artist şi aventură e o legătură specială pentru că artistul e obişnuit să decupeze, prin opera de artă, un fragment pe care îl desprinde de lume şi căruia îi dă „o formă suficientă şi armonioasă, determinată parcă de un impuls interior”.

În aceste condiţii, putem accepta ca magistratul să se raporteze la cariera sa în manieră „artistică”, lăsându-se purtat de un spirit de aventură? Credem că e o întrebare grea. Răspunsul însă s-ar putea dovedi infinit mai uşor…

Până una-alta să vedem unde e aventura. Noi, de pildă, credem că nimic altceva decât un spirit aventuros i-a făcut pe unii judecători de la CCR să modifice documente în cursul procedurilor privind validarea referendumului din 29 iulie. Nu ştim şi nu vom şti până la finalul anchetei dacă vinovaţi sunt cei care au trimis spre publicare o decizie a Curţii eliminând un pasaj esenţial, respectiv cei care au trimis Guvernului o adresă cerând actualizarea listelor electorale ori, dimpotrivă, cei care au cerut ulterior Monitorului Oficial să publice o „erată” şi care au revenit în data de 6 august cu o adresă lămuritoare către Guvern, arătând că s-au cerut doar listele pe baza cărora s-a desfăşurat referendumul. Pentru ceea ce ne-am propus să arătăm aici, nici nu trebuie să ştim. Cert este faptul că ori unii ori alţii sunt nişte aventurieri. Quod erat demonstrandum!

Ce abuz mai mare împotriva ordinii juridice poate fi imaginat decât să provoci haos, fie prelungind în mod arbitrar incertitudinea şi instabilitatea ţării, determinând organizarea post factum a unor actualizări de liste, fie denaturând în mod iresponsabil sensul unei decizii şi a scrisorilor prin care se solicitau informaţii de la autorităţi, prin „erate” care nu aveau acoperire în hotărârea plenului? Se va lămuri, sperăm curând, toată această halucinantă poveste care dezonorează o instituţie în apărarea căreia au sărit diplomaţi, oficiali importanţi ai Comisiei Europene şi ai Comisiei de la Veneţia atunci când au existat indicii că i s-ar fi periclitat independenţa.

În loc de concluzie, trebuie să remarcăm că vremurile tulburi pe care le străbatem îi fac până şi pe (unii) magistraţi să iasă la luptă, să se alăture unei tabere. Şi fac acest lucru comiţând, unii, după toate aparenţele, abuzuri grave, abuzuri cum greu se pot imagina în alt stat al Uniunii Europene. Fac asta trădându-şi menirea, îmbrăţişând o cauză politică partizană şi lăsându-se duşi de un irezistibil spirit aventuros. Fără îndoială, acest fapt prejudiciază imaginea jurisdicţiei constituţionale. Ori, mai degrabă, dă măsura slăbiciunii sale.

Gabriel CAIAN

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?