Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Cerere de intrebare preliminara a Curtii Supreme Federale germane si doua hotarari ireconciliabile ale judecatorului roman in materie comerciala
20.08.2012 | Mihaela MAZILU-BABEL


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice

Avem:

O cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare adresată de către Curtea Supremă Federală germană (Bundesgerichtshof) cu privire la o cauză în care pârâta (societate comercială germană) contestă hotărârea dată de o instanță inferioară, prin care se încuviințează executarea, în baza art. 38 și urm. din Regulamentul 44/2001, a unei hotărâri române din 6 martie 2008, prin care aceasta din urmă a fost obligată să plătească reclamantei- societate română suma de 188 300 de euro – pct. 1, cuprins cerere.

1. Situația de fapt:

SC Laminorul SA a livrat produse din oțel unei companii din Germania, în baza unor raporturi juridice de natură contractuală. Tot în baza acelor raporturi, a introdus o cerere de somație de plată (în baza O.G. nr. 5/2001), în România. Dar acțiunea nu a fost introdusă împotriva celeilalte părți din contract – Salzgitter Mannesmann Stahlhandel GmbH ci împotriva Salzgitter Mannesmann Handel GmbH (terț).

Pârâta-terț față de contractul de livrare a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive  în fața instanței române, care, în consecință, a respins acțiunea prin hotărârea din 31 ianuarie 2008. Această hotărâre a devenit executorie (art. 7 din O.G. 5/2001 – Ordonanţa prin care judecătorul a respins cererea creditorului este irevocabilă) – pct. 2 din cuprinsul cererii.

Ulterior, în decurs de câteva săptămâni, la aceeași instanță, reclamanta a introdus o nouă acțiune, cu același obiect și contra aceluiași terț față de contract. Cererea de chemare în judecată a fost comunicată avocatului – fostul reprezentant al pârâtei. La ședința de judecată fixată de către instanța română nu s-a prezentat nimeni din partea pârâtei terț la contract, iar judecătorul român (de la tribunal) s-a pronunțat la 6 martie 2008 printr-o hotărâre a cărei cerere de executare face obiectul cauzei aflate pe rolul instanței de trimitere supreme germane – pct. 3.

Pârâta a formulat o acțiune în anulare pe rolul instanței din România, motivând că nu a fost citată conform dispozițiilor legale. Acțiunea a fost respinsă ca netimbrată – pct. 4.

Ulterior, ultima hotărâre a instanței române (cea din 6 martie 2008), a fost declarată executorie în Germania, în data de 21 noiembrie 2008. Pârâta a declarat apel (pct. 5), apel ce a fost suspendat ca urmare a introducerii pe rolul instanței din România a unei contestații în anulare (criticându-se nerespectarea procedurii de citare la termen – cf. art. 317 alin. 1 din Codul de procedură civilă română) însă acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă în 19 februarie 2009. Pe de altă parte, a fost introdusă și o acțiune în revizuire, invocându-se autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, care era divergentă cu ultima. Această acțiune a fost respinsă ca tardivă la data de 9 mai 2009, nefiind respectat termenul de o lună de la comunicarea hotărârii definitive prevăzut la art. 324 primul alineat pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Deoarece toate căile de atac avute la dispoziție în România au fost astfel epuizate, apelul aflat pe rolul instanței germane a fost reluat și apoi respins ca neîntemeiat. Împotriva acestei respingere, pârâtul-terț la contract a formulat recurs pe rolul instanței de trimitere.

2. Situația de drept:

Articolul 34 din Regulamentul nr. 44/2001

O hotărâre nu este recunoscută:
1. dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;
2. dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfățișat în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;
3. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într-un litigiu între aceleași părți în statul membru solicitat;
4. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terț între aceleași părți într-o cauză având același obiect și aceeași cauză, cu condiția ca hotărârea pronunțată anterior să întrunească condițiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat.

A se vedea si Art. 47 din Carta UE, cooperarea in materie civila, Regulamentul 44/2001 si judecarea in lipsa paratului-debitor

3. De ce consideră instanța de trimitere că este necesar ca Curtea de Justiție să se pronunțe a priori declarării respingerii recursului:
–  instanța de trimitere dorește să afle dacă, din economia și obiectivul motivelor de refuz conținute în art. 34 din Regulamentul nr. 44/2001 și deși ne aflăm, posibil, în prezența unei lacune legislative nedorite, expresia “într-un alt stat membru” de la punctul 4, prin opoziție cu “statul solicitat” menționat la punctul 3, poate fi înțeleasă ca însemnând “alt stat membru în afară de statul solicitat” și deci cuprinzând și “statul de origine”- România.
– pe de altă parte, instanța de trimitere consideră că o astfel de interpretare sistemică și teleologică riscă să contravină scopul declarat al regulamentului, acela al încrederii speciale în hotărârile pronunțate în alte state membre și de a limita refuzul recunoașterii acestora sau al încuviințării executării acestora la cazurile excepționale (pct. 15, cuprins cerere)
– de asemenea, problema soluționării conflictelor între hotărâri pronunțate în același stat membru e posibil să fi fost lăsată în mod deliberat în sarcina ordinii juridice naționale a fiecărui stat membru. De altfel, art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă român permite o asemenea soluționare. O dispoziție procedurală asemănătoare există și în Germania (art. 580 pct. 7 coroborat cu art. 586 alin. (1)  din Codul de procedură civilă german)

Concluzionând, instanța supremă de trimitere pare a considera că:
1. art. 34 pct. 4 nu este aplicabil, motivul de refuz neaplicîndu-se hotărârilor contradictorii pronunțate în același stat membru
2. nici motivul de refuz ce ține de ordinea publică (art. 34 pct. 1 din Regulamentul nr. 44/2001) ar fi inaplicabil deoarece acesta s-ar aplica doar în cazul de fraudă procesuală a creditorului, fraudă nedovedită de către pârâtul-recurent
3. în ultimul rând, nici art. 34 alin. 2 nu e aplicabil deoarece instanța de trimitere consideră că din moment ce pârâta a introdus în termen o acțiune în anulare dar fără a o timbra (instanța subliniind că nu înțelege ce motiv ar fi avut pârâtul să nu o timbreze), acest lucru arătă că pârâta a avut cunoștiință de conținutul hotărârii în timp util (C-283/05 ASML/SEMIC pct. 39 și următoarele) – pct. 19 – cuprins cerere de întrebare preliminară.

Dar, cum este instanță de ultim grad (aflându-ne în faza recursului) și cum nu există o hotărâre a Curții de Justiție care să se fi  pronunțat anterior cu privire la noțiunea de “alt stat membru” din cuprinsul art. 34 alin. 4, Curtea Supremă Federală germană suspendă recursul și adresează următoarea întrebare preliminară:

Articolul 34 punctul 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [1] (denumit în continuare „Regulamentul nr. 44/2001”) acoperă și cazul unor hotărâri ireconciliabile pronunțate în același stat membru (statul de origine)?

4. Alte dispoziții relevante din Regulamentul nr. 44/2001

Prin hotărâre în sensul Regulamentului nr. 44/2001 înțelegem:

Articolul 32

În sensul prezentului regulament, „hotărâre” înseamnă o hotărâre pronunțată de o instanță dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentință, ordonanță sau mandat de executare, precum și stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată.

Totodată, aceste hotărâri trebuie să intre în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001, domeniu stabilit în art. 1:

Articolul 1
(1) Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței. El nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.
(2) Prezentul regulament nu se aplică pentru:
(a) starea și capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente și succesiuni;
(b) falimente, concordate sau proceduri similare;
(c) securitate socială;
(d) arbitraj.
(3) În cadrul prezentului regulament, termenul „stat membru” definește statele membre cu excepția Danemarcei.

În ceea ce privește acțiunea introdusă de către pârât pe rolul instanței din Germania, sunt incidente următoarele dispoziții:

Articolul 43 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede:
„(1) Oricare dintre părți poate introduce o acțiune împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării.
(5) Acțiunea împotriva hotărârii de încuviințare a executării se introduce în termen de o lună de la data comunicării acesteia. Dacă partea împotriva căreia se solicită executarea are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel în care sa pronunțat hotărârea de încuviințare a executării, termenul pentru depunerea acțiunii este de două luni și începe să curgă de la data comunicării care a fost efectuată fie persoanei respective, fie la domiciliul acesteia. Acest termen nu poate fi prelungit pe motiv de distanță.”

Articolul 45 din acest regulament prevede:
„(1) Instanța sesizată cu acțiunea prevăzută la articolul 43 sau 44 nu poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviințare a executării decât pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 și 35. Instanța se pronunță în termen scurt.
(2) Hotărârea pronunțată în străinătate nu poate fi revizuită pe fond în nicio situație.”

5. Jurisprudența recentă a Curții cu privire la motivele de contestare a hotărârii de încuviințare a executării și noțiunea de “ordine publică”

1. C-139/10 van der Meer

32. Potrivit articolului 43 din Regulamentul nr. 44/2001, hotărârea de încuviințare a executării pronunțată întrun alt stat membru decât statul membru solicitat poate face obiectul unei contestații. Motivele de contestare care pot fi invocate sunt enunțate expres la articolele 34 și 35 din Regulamentul nr. 44/2001, la care face trimitere articolul 45 din regulamentul menționat.

33. Această listă ale cărei elemente trebuie interpretate, potrivit unei jurisprudențe constante, în mod restrictiv (a se vedea Hotărârea din 28 aprilie 2009, Apostolides, C420/07, Rep., p. I3571, punctul 55) are caracter exhaustiv.

43. Din considerentele de mai sus rezultă că trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 45 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că se opune ca instanța sesizată cu o acțiune prevăzută la articolele 43 și 44 din acest regulament să refuze sau să revoce încuviințarea executării hotărârii pentru un alt motiv decât cele menționate la articolele 34 și 35.

2. Cu privire la noțiunea de ordinea publică” conținută în art. 34 alin. 1 din Regulament nr. 44/2001

Cauza C-420/07 Apostolides

54.  Potrivit articolului 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, o hotărâre nu este recunoscută dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat. Articolul 45 alineatul (1) din același regulament prevede un caz identic de refuz de exequatur.

55. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 34 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat strict în măsura în care constituie un obstacol în calea realizării unuia dintre obiectivele fundamentale ale acestui regulament (a se vedea Hotărârea din 2 iunie 1994, Solo Kleinmotoren, C414/92, Rec., p. I2237, punctul 20, Hotărârea din 28 martie 2000, Krombach, C7/98, Rec., p. I1935, punctul 21, precum și Hotărârea din 11 mai 2000, Renault, C38/98, Rec., p. I2973, punctul 26). În ceea ce privește, mai precis, clauza de ordine publică prevăzută la articolul 34 punctul 1 din regulamentul menționat, nu trebuie să se recurgă la aceasta decât în cazuri excepționale (a se vedea Hotărârea din 4 februarie 1988, Hoffmann, 145/86, Rec., p. 645, punctul 21, Hotărârea din 10 octombrie 1996, Hendrikman și Feyen, C78/95, Rec., p. I4943, punctul 23, Hotărârea Krombach, citată anterior, punctul 21, și Hotărârea Renault, citată anterior, punctul 26).

56. Deși, în principiu, statele membre rămân libere să determine, în temeiul rezervei înscrise la articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, conform concepțiilor naționale, cerințele propriei ordini publice, limitele acestei noțiuni se stabilesc prin interpretarea acestui regulament (a se vedea Hotărârile citate anterior Krombach, punctul 22, și Renault, punctul 27).

57. Prin urmare, deși nu este de competența Curții să determine conținutul conceptului de ordine publică a unui stat membru, acesteia îi revine totuși obligația de a controla limitele în cadrul cărora instanța dintrun stat membru poate recurge la această noțiune pentru a nu recunoaște o hotărâre pronunțată în alt stat membru (Hotărârile citate anterior Krombach, punctul 23, și Renault, punctul 28).

59. Recurgerea la clauza de ordine publică prevăzută la articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu poate fi admisă decât în ipoteza în care recunoașterea sau executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru ar încălca în mod inacceptabil ordinea juridică a statului solicitat, în măsura în care ar aduce atingere unui principiu fundamental. Pentru a respecta interzicerea revizuirii pe fond a hotărârii străine, atingerea respectivă ar trebui să constituie o încălcare vădită a unei norme de drept considerată esențială în ordinea juridică a statului solicitat sau a unui drept recunoscut ca fundamental în această ordine juridică (a se vedea Hotărârile citate anterior Krombach, punctul 37, și Renault, punctul 30).

61. În acțiunea principală, astfel cum au arătat domnul Apostolides, precum și guvernele cipriot și elen, instanța de trimitere nu a menționat niciun principiu fundamental al ordinii juridice a Regatului Unit căruia recunoașterea sau executarea hotărârilor în cauză iar putea aduce atingere.

6. Parcursul procesual și dispozițiile de drept ce au fost aplicate de către judecătorul român care a reușit să pronunțe două hotărâri ireconciliabile în decurs de 3 luni, contra unui pârât-terț față de contractul în temeiul căruia s-au introdus cele două cereri:

Din cuprinsul cererii de întrebare preliminară, aflăm că “în temeiul unei pretinse creanțe restante izvorâte din raportul contractual, reclamanta a formulat o cerere de somație de plată în România”. Astfel, conform dispozițiilor de drept intern din România vom încerca să redăm modul în care s-a desfășurat procedura pe rolul judecătorului de la tribunalul român.

6.1. Procedura somației europene de plată a fost reglementată în România prin intermediul O.G. nr. 5/2001. Conform acesteia, la examinarea cererii este obligatoriu să se anexeze pe lângă contract şi  înscrisurile depuse în susţinerea acesteia  art. 3 lit. c (3)). În cazul prezent, înțelegem că au fost anexate și facturi emise contra adevăratului debitor și nu contra pârâtului-terț la contract, din anul 2007.

6.2. Mai cunoaștem, de asemenea, că judecătorul poate, chiar și fără citarea părților, să procedeze la examinarea cererii şi a înscrisurilor depuse în susţinerea acesteia (art. 4 alin. 1 O.G. nr. 5/2001). Astfel, considerăm că judecătorul avea, de altfel, obligația să constate chiar singur faptul că exista o divergență de denumire între societatea față de care s-au emis facturile respective și cea împotriva căreia reclamanta a introdus cererea de somație de plată. De altfel, art. 4 alin. (2) dispune că doar “Când consideră necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul poate, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă referitoare la citarea în pricinile urgente, să citeze părţile pentru explicaţii şi lămuriri”.

6.3. Totuși, judecătorul a considerat necesar să citeze pârâtul-terț la contract, pârât care și-a angajat un avocat român să-l reprezinte în sensul de a ridica excepția lipsei evidente a calității procesuale pasive. Ca urmare a acestei excepții (presupunem), s-a pronunțat, în baza art. 7 o ordonanță de respingere a cererii reclamantului, ordonanță ce este irevocabilă (hotărârea din data de 31 ianuarie 2008 la care se face trimite în cuprinsul cererii de întrebare preliminară a instanței supreme germane).

6.4. La câteva săptămâni, reclamantul a persistat (posibil abuz de drept procesual) și a introdus o a doua cerere de somație de plată în fața aceleiași instanțe, cu privire la același obiect și împotriva aceluiași pârât. Citația a fost trimisă la avocatul care a reprezentat pârâtul în prima acțiune dar fără ca între acesta și pârâtă-societate germană să mai existe un contract de reprezentare. Astfel, deși judecătorul putea verifica, din nou, fără citarea părților cererea și înscrisurile depuse, a considerat iar că este necesar să citeze pârâtul cu privire la care, în urmă cu doar câteva săptămâni pronunțase o ordonanță de respingere a cererii reclamantului.

6.5. Cum pârâtul nu s-a prezentat la ședința de judecată fixată, judecătorul a admis cererea de somație de plată constatând că pretenţiile creditorului sunt justificate (art. 6 alin. 1 din O.G. nr. 5/2001) și ordonând plata de către pârât a aproximativ 190 de mii de euro.

6.6. Pârâtul a beneficiat apoi de acțiunea în anulare prevazută de art. 8 din O.G. nr. 5/2001.

Art. 8
(1) Împotriva ordonanţei prevăzute la art. 6 alin. (2) debitorul poate formula acţiune în anulare în termen de 30 de zile de la data înmânării sau comunicării acesteia.
(2) Acţiunea în anulare se soluţionează de instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
(3) Acţiunea în anulare se depune la instanţa la care funcţionează judecătorul care a dat ordonanţa. Aceasta, dacă nu constată propria competenţă, va trimite dosarul instanţei competente potrivit alin. (2).
(4) Dacă instanţa învestită admite acţiunea în anulare, aceasta va anula ordonanţa, iar la cererea creditorului va proceda, în condiţiile dreptului comun, la judecarea în fond a cauzei.
(5) Hotărârea prin care a fost respinsă acţiunea în anulare poate fi atacată cu recurs de către debitor.

După cum se poate observa, acest articol nu conține nicio dispoziție cu privire la necesitatea achitării apriorice a unei taxe de timbru.

Pe de altă parte, în art. 11 din O.G.  5/2001 se arată că:
Art. 11
Prevederile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Și cum accesul liber la justiție prevăzut de  art. 21 din Constituție nu înseamnă și acces gratuit” (a se vedea CCR, decizia nr. 7/1993, în C.H.D. pe anul 1992-1993, p. 148, în F. Măgureanu, Drept procesual civil, ediția a XII, UJ, p. 286) cererile adresate instanțelor de judecată se cer a fi timbrate. Se pare că societatea comercială pârâtă nu a cunoscut acest lucru și nu a reușit să cunoască dreptul procesual român prin simpla citire a art. 8 din O.G. nr. 5/2001 care îi dădea dreptul la acțiunea în anulare.  De altfel, chiar ducându-se la dispozițiile din Codul de procedură civilă nu ar fi reușit să afle prea multe despre taxa de timbru, fiind necesar pentru aceasta să consulte și Legea nr. 147/1997 cu modificările ulterioare. Totodată, pe lângă taxa de timbru se adaugă și plata timbrului judiciar instituit prin Ordonanța Guvernului nr. 32/1995.

6.7. Cu toate acestea, instanța supremă germană afirmă, referitor la acțiunea în anulare, că “pârâta nu a utilizat în mod adecvat această posibilitate” (pct. 19) iar “în temeiul acțiunii în anulare ar fi putut fi corectate erorile procedurale” și “ întrucât pârâta nu a timbrat cererea fără un motiv evident, acțiunea acesteia a fost respinsă”.

7. Concluzii

De facto, instanța de trimitere consideră că ne aflăm în prezența unei neglijențe costisitoare a pârâtei, neglijență care a costat-o pe aceasta nu numai aproximativ 190 de mii de euro dar și imposibilitatea de a invoca, drept motiv de refuz de executare, art. 34 alin. 2 din Regulamentul nr. 44/2001, aceasta dovedind prin introducerea în termen a acțiunii în anulare că dreptul său la apărare nu a fost limitat printr-o citare eronată la un avocat care nu o mai reprezenta pe pârâtă. Bineînțeles, judecătorul suprem federal german nu se gândește la vreo răspundere a judecătorului român.

Drept urmare, singura posibilă soluție ar fi ca instanța de la Luxemburg să interpreteze art. 34 alin. 4 într-un mod favorabil pârâtului-neglijent.

Rămâne să se pronunțe Curtea, cel mai probabil în vara lui 2013.

A se vedea si ICCJ. Incuviintarea executarii unei hotarari pronuntate intr-un stat membru al UE. Calea de atac

Mihaela MAZILU-BABEL

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Cerere de intrebare preliminara a Curtii Supreme Federale germane si doua hotarari ireconciliabile ale judecatorului roman in materie comerciala”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Avocatul General si-a prezentat astazi concluziile (16.05)
    „Articolul 34 punctul 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială nu include refuzul pronunţării sau revocarea unei hotărâri de încuviinţare a executării unei hotărâri pronunţate de un alt stat membru care este ireconciliabilă cu o hotărâre anterioară, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, care a fost pronunţată în acelaşi stat membru ca şi hotărârea în legătură cu care se solicită încuviinţarea executării”.

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      nu sunt de acord cu avocatul general.
      Pentru cuprins concluzii: http://curia.europa.eu/juris/document/document_print.jsf?doclang=RO&text=&pageIndex=0&part=1&mode=lst&docid=137443&occ=first&dir=&cid=2600408

      Urmeaza hotararea (2-4 luni). Nu consider ca CJUE il va urma pe avocatul general.Pe de alta parte, va fi o decizie importanta, daca nu il va urma. Urmeaza sa se pronunte Curtea.

      • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

        Si s-a pronuntat Curtea, urmandu-l pe domnul avocat general.

        Articolul 34 punctul 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că nu acoperă şi cazul unor hotărâri ireconciliabile pronunţate de instanțele din acelaşi stat membru.

        Curtea a mai retinut ca:

        35 Astfel, incumbă justițiabilului sarcina de a exercita căile de atac prevăzute de dreptul statului membru în care se derulează procedura, ceea ce Salzgitter a încercat de altfel să facă în cadrul litigiului principal. În schimb, justițiabilul nu poate utiliza motivele de neexecutare a hotărârilor pronunțate într‑un alt stat membru pentru a repune în discuție rezultatul căilor de atac respective.

        Prin urmare, un tert la contract va trebui sa plateasca vreo 200 de mii de euro doar pentru ca judecatorul roman a pronuntat doua hotarari ireconciliabile si pentru ca a fost citat la un avocat ce nu il mai reprezenta si pentru ca nu a stiut ab initio sa plateasca taxa de timbru.

        Redam situatia de fapt descrisa de chiar Curtea de Justitie:

        12 Din decizia de trimitere reiese că Laminorul, care are sediul în România, a formulat o acțiune la Tribunalul Brăila (România) împotriva Salzgitter, cu sediul în Germania, pentru a obține plata unei livrări de produse siderurgice.

        13 Salzgitter a arătat că această acțiune ar fi trebuit să fie formulată nu împotriva ei, ci împotriva adevăratului cocontractant al societății Laminorul, și anume Salzgitter Mannesmann Stahlhandel GmbH (denumită anterior Salzgitter Stahlhandel GmbH). Pentru acest motiv, Tribunalul Brăila a respins cererea introdusă de Laminorul printr‑o hotărâre din 31 ianuarie 2008, rămasă definitivă (denumită în continuare „prima hotărâre”).

        14 La puțin timp după aceasta, Laminorul a introdus o nouă acțiune la aceeași instanță, formulată împotriva Salzgitter și întemeiată pe aceeași situație de fapt. Cererea de chemare în judecată a fost însă comunicată fostului reprezentant legal al Salzgitter, a cărui împuternicire era, potrivit declarațiilor Salzgitter, limitată la acțiunea în care s‑a pronunțat prima hotărâre. Întrucât nu s‑a prezentat nimeni pentru a reprezenta Salzgitter în ședința din 6 martie 2008 de la Tribunalul Brăila, acesta a pronunțat o hotărâre în lipsă prin care a obligat Salzgitter la plata sumei de 188 330 de euro către Laminorul (denumită în continuare „a doua hotărâre”).

        15 Salzgitter a formulat o acţiune în anulare împotriva celei de a doua hotărâri, motivând că nu fusese citată conform dispoziţiilor legale. Această acțiune a fost respinsă prin hotărârea din 8 mai 2008 pentru motivul că Salzgitter nu a plătit taxele de timbru solicitate.

        16 A doua hotărâre a fost declarată executorie în Germania de către Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf, Germania) prin ordonanţa din 21 noiembrie 2008. Salzgitter a declarat apel împotriva acestei ordonanţe la Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf, Germania).

        17 Totodată, Salzgitter a introdus în România, pe de o parte, o contestaţie în anulare împotriva celei de a doua hotărâri, invocând din nou lipsa procedurii de citare. Această cerere a fost declarată inadmisibilă prin hotărârea din 19 februarie 2009.

        18 Pe de altă parte, Salzgitter a formulat o acțiune în revizuire întemeiată pe autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Curtea de Apel Galaţi (România) a respins această acțiune ca tardivă prin hotărârea din 8 mai 2009, hotărâre care a fost ulterior menținută prin hotărârea pronunțată la 13 noiembrie 2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (România).

        19 Întrucât toate căile de atac avute la dispoziţie în România au fost epuizate, procedura de exequatur iniţiată în Germania, care fusese suspendată, a fost reluată. Acțiunea formulată de Salzgitter împotriva ordonanței pronunțate de Landgericht Düsseldorf a fost respinsă ca nefondată prin hotărârea Oberlandesgericht Düsseldorf din 28 iunie 2010. În consecință, această societate a formulat recurs împotriva hotărârii respective la Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania).

        Urmeaza probabil CEDO.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate