CEDO. Trailescu vs. Romania: accesul la propriul dosar se face conform legii protectiei datelor private si nu legii liberului acces la informatii
13 septembrie 2012 | Gabriela ZANFIR FORTUNA
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Trăilescu vs. României[1] în sensul că reclamantul nu poate acuza statul de încălcarea dreptului său la viaţă privată atâta timp cât şi-a întemeiat căile interne de atac pe Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la datele de interes public, întrucât, astfel, nu a epuizat remediile din dreptul intern.
Reclamantul a acuzat statul român că a încălcat art. 6 (dreptul la un proces echitabil) şi art. 8 (dreptul la viaţă privată) atunci când nu a fost numit în funcţia de magistrat-asistent după ce fusese declarat admis la examenul organizat de Ministerul Justiţiei pentru suplinirea posturilor vacante în magistratură, întrucât nu ar îndeplini condiţia bunei reputaţii. Acest fapt a fost stabilit după întocmirea unui dosar personal de către Minister. După ce a atacat decizia de respingere în contencios administrativ şi a cerut reexaminarea dosarului său, reclamantul a fost informat că hotărârea privind lipsa bunei reputaţii nu va fi modificată, fiindu-i explicate motivele ce reies din dosar în acest sens: existenţa unei amenzi contravenţionale, urmată de o plângere penală pentru lovire şi alte violenţe, precum şi concedierea din postul de jurist din motive disciplinare de către fostul său angajator.
Reclamantul a atacat deciziile de respingere, solicitând în cadrul procedurilor şi depunerea dosarului personal ca probă, instanţa neadmiţând această cerere. După ce Curtea Supremă de Justiţie îi respinge recursul cu privire la anularea deciziilor, reclamantul a solicitat din nou acces la dosarul său, de data aceasta direct Ministerului Public. Accesul i-a fost refuzat, pe motiv că datele din dosar nu sunt de interes public:
„Ministerul a notat că dosarul în cauză fusese întocmit în conformitate cu Legea nr. 92/1992 în urma cererii sale de a fi admis în magistratură, documentele existente în acest dosar neavând un caracter public. Prin urmare, reclamantul nu îl putea consulta sau face copii. A adăugat, în cele din urmă, că reclamantul a fost informat anterior cu privire la motivele pentru care cererea sa de admitere în magistratură a fost respinsă” (punctul 23).
Reclamantul a depus o plângere la Minister în baza Legii 544/2001, respinsă şi aceasta. Apoi a atacat în instanţă scrisoarea de respingere: „A cerut, de asemenea, acces la dosarul „personal” şi la realizarea de copii ale documentelor cuprinse în acest dosar. A arătat că accesul la aceste documente îi era necesar pentru a-şi putea restabili buna reputaţie. S-a bazat pe art. 13, 14 şi 22 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public şi pe normele sale de aplicare” (Punctul 25).
Ministerul Public s-a apărat afirmând că datele solicitate nu intră în domeniul de aplicare al Legii 544/2001, nefiind informaţii de interes public. Iar reclamantul a contra-argumentat că “potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 datele personale pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice” (punctul 27), susţinând că el se află în acest caz.
Tribunalul Bucureşti a hotărât că “potrivit art. 2 lit. c) şi art. 12 lit. d) din Legea nr. 544/2001, coroborate cu art. 3 lit. a) din Legea nr. 677/2001 informaţiile cuprinse în dosarul „personal” aveau un caracter personal şi nu de interes public, dispoziţiile Legii nr. 544/2001, nefiind prin urmare aplicabile” (punctul 30). În ciuda acestei explicaţii, reclamantul a depus recurs cu argumentul că “în măsura în care informaţiile cuprinse în dosar au fost folosite de pârât pentru a-i împiedica accesul la funcţia publică, aceste informaţii au devenit de interes public şi că Legea nr. 544/2001 era aplicabilă în speţă” (punctul 31). Cu alte cuvinte, reclamantul a persistat în demersul său de a demonstra că datele private conţinute în dosar erau, în realitate, de interes public, drept pentru care i se cuvenea să aibă acces la ele.
Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul, hotărând că “datele solicitate de reclamant intrau sub incidenţa art. 12 lit. d) din Legea nr. 544/2001 fiind informaţii cu privire la datele personale” (punctul 32). Cu alte cuvinte, Curtea de Apel i-a transmis reclamantului că acesta nu poate avea acces la propriul dosar conform acţiunii sale, întrucât dosarul nu conţine informaţii de interes public, ci date cu caracter personal (!).
Lecţia CEDO în materia accesului la informaţii
În hotărârea sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a străduit să explice de ce eforturile reclamantului ar fi trebuit să fie făcute în sens invers, şi anume să demonstreze că informaţiile din dosar sunt date cu caracter personal, că intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 677/2001 a protecţiei datelor cu caracter personal, şi deci că el are acces la o copie a acestor date conform art. 13 al legii. Din această diligenţă a Curţii a rezultat o adevărată lecţie (binevenită) cu privire la aplicarea prevederilor Legii nr. 677/2001.
După ce a respins ca vădit nefondate acuzaţiile de încălcare a art. 6, afirmând că „nu găseşte în cazul de faţă niciun indiciu de arbitrariu în aprecierea făcută de tribunale şi reaminteşte că sarcina sa nu este să se substituie propriei lor aprecieri” (punctul 58), Curtea a trecut la analiza încălcării art. 8, găsind că cererea este inadmisibilă întrucât reclamantul nu a epuizat căile de atac interne.
“Curtea notează că reclamantul pretinde încălcarea dreptului la respectarea vieţii sale private din cauza refuzului autorităţilor interne de a-i permite accesul la dosarul „personal” constituit de Ministerul Public cu scopul de a-i decide buna reputaţie, condiţie cerută de lege pentru a-i permite numirea în postul de procuror. Persoana în cauză a sesizat instanţele interne cu o acţiune întemeiată pe Legea nr. 544/2001 iar acestea au respins-o, pe motiv că informaţiile solicitate constituiau date cu caracter personal în sensul Legii nr. 677/2001 şi nu informaţii de interes public în sensul Legii nr. 544/2001” (Punctul 68).
“În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 677/2001 în vigoare la momentul faptelor ce fac obiectul Cererii nr. 14.464/05, datele cu caracter personal sunt definite ca orice informaţie cu privire la o persoană fizică identificată sau identificabilă şi scopul său este să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor fizice, în special dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, în funcţie de prelucrarea datelor cu caracter personal” (Punctul 69).
“Legea nr. 677/2001 descrie şi procedura ce trebuie urmată de orice persoană interesată pentru a avea acces la datele cu caracter personal prelucrate, iar accesul la justiţie este prevăzut de art. 18 din această lege (supra, pct. 39). Nimic nu indică faptul că controlul exercitat de instanţă este limitat în vreun fel, pentru a se putea îndoi imediat de eficacitatea unei asemenea căi de atac. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nimic nu permite să se creadă că dispoziţiile Legii nr. 677/2001 nu ar oferi reclamantului posibilitatea de a soluţiona capătul de cerere sau că nu prezintă nicio perspectivă rezonabilă de succes” (Punctul 70).
În final, Curtea respinge şi ultimul argument al reclamantului, acela că instanţele nu au acţionat conform rolului activ al judecătorului atunci când nu au schimbat temeiul juridic al cererii sale: “Cât priveşte susţinerile persoanei în cauză cu privire la lipsa rolului activ al judecătorilor în recalificarea temeiului juridic al acţiunii, Curtea constată că reclamantul, care are pregătire juridică, a stabilit el însuşi cadrul acţiunii sale. De altfel, chiar dacă, pentru susţinerea admisibilităţii acţiunii sale, a făcut referire, în recurs, la complementaritatea legilor nr. 677/2001 şi 544/2001, persoana în cauză nu a înţeles să completeze sau să modifice temeiul juridic al acţiunii sale, acest lucru fiindu-i permis în temeiul art. 132 din Codul de Procedură Civilă” (punctul 71).
În concluzie, odată cu Hotărârea CEDO în cauza Trăilescu vs. României, există premisele ca distincţia dintre regimul juridic al informaţiilor de interes public şi cel al datelor cu caracter personal să devină evidentă, scoţându-ne astfel din confuzia în care se situa Suedia în 1973, atunci când a devenit prima ţară din lume ce a adoptat o lege naţională a protecţiei datelor private în contextul colectării acestora în baze de date, pe fondul unei tradiţii îndelungate în oferirea accesului cetăţenilor la informaţii de interes public[2].
[1] DECIZIE din 22 mai 2012 cu privire la cererile nr. 5.666/04 şi 14.464/05 prezentate de Ovidiu Trăilescu împotriva României; Publicată în Monitorul Oficial din 31 august 2012.
[2] Pentru detalii despre Data Act 1973, a se vedea P. Blume, A. Saarenpa, D. Wiese Schartum, P. Seipel, Nordic Data Protection Law, DJOF Publishing, Copengaha, 2001, p. 116-121.
drd. Gabriela ZANFIR
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
