« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii

Despre fundamentul constitutional al coabitarii dintre Presedinte si Premier
17.09.2012 | Teodor PAPUC

Secţiuni: Drept constitutional, Opinii | Toate secţiunile
JURIDICE - In Law We Trust

Încă din timpul campaniei pentru referendum, Preşedintele suspendat, dar şi numeroşi analişti politici au subliniat imperativul „coabitării”, al cărei rost ar fi să mai tempereze din puseurile politicienilor aflaţi astăzi la putere, de o parte şi de alta a baricadei.

Produsul constituţional al unei ţări străine nu poate fi copiat însă cu atâta lejeritate. „Coabitarea” nu ni se poate aplica, căci nu corespunde stării noastre de fapt şi de drept. „Formă fără fond!”, ar răsuna verdictul maiorescian.

O singură voce (deloc neglijabilă) din societatea civilă, cea a profesorului Daniel Barbu, s-a arătat nedumerită de aplicabilitatea „coabitării” în cazul situaţiei politice de la noi, folosind, din păcate, un argument greşit: „Preşedintele României este arbitru; el stă deasupra tuturor etc.” Este un motiv în plus pentru care scriem prezentul articol, căutând să aducem şi argumentele concludente.

„Coabitarea politică”, în înţelesul francez al noţiunii, este rezultatul instaurării Republicii a V-a, mai exact al reformei constituţionale franceze din 1962, când referendumul iniţiat de către generalul de Gaulle, odată validat, a instituit votul universal direct pentru Preşedintele Republicii. În acest mod, Preşedintelui i s-a conferit mai multă legitimitate, el situându-se astfel pe picior de egalitate cu Parlamentul. „Coabitarea” presupune împrejurarea în care Preşedintele Republicii reprezintă un partid politic ce nu a dat niciun membru Cabinetului de miniştri, aflându-se în minoritate parlamentară. Asemenea situaţii au avut loc în Franţa, cu intermitenţe, din 1986 până în 2002. De menţionat că, prin Legea constituţională nr. 2000-964 din 2 octombrie 2000, durata mandatului Preşedintelui Republicii a fost redusă de la 7 la 5 ani, fiind egală astăzi cu durata mandatului de deputat.

„Coabitarea” este posibilă numai dacă Preşedintele statului face parte dintr-un partid politic: Preşedintele socialist François Mitterrand a „coabitat” cu Primul-ministru Jacques Chirac, gaullist[1], care a condus acţiunile unui Guvern compus din gaullişti şi creştin-democraţi[2].

Bineînţeles, termenul de „coabitare” a fost preluat din dreptul privat, cu la fel de puţin succes ca cel de „tutelă” pentru „tutela administrativă”[3]. Art. 299 din Codul civil francez prevede că „Separaţia de corp nu desface casătoria, ci determină numai încetarea obligaţiei de coabitare între soţi”. „Coabitarea” din dreptul civil denotă, de regulă, un sens pozitiv, de înţelegere şi respect reciproc, fiind guvernată de principiul egalităţii dintre soţi. Alta este situaţia în privinţa oponenţilor politici, unde numai dragoste nu e, şi nici egalitate: Preşedintele Republicii este o „incarnare a naţiunii şi a statului francez”[4]; Primul-ministru este al doilea după Preşedinte în ierarhia statală.

Mai mult, art. 84 alin. (1) din Constituţia României, care prevede că în timpul mandatului Preşedintele României nu poate fi membru al vreunui partid, ne-ar obliga să ne oprim cu analiza aici, aşa cum i-ar putea obliga şi pe cei care folosesc termenul de „coabitare” cu referire la starea politică din România să renunţe la el. Mergem însă mai departe cu analiza, pentru a accentua ce puteri are Preşedintele Franţei relativ la guvernarea statului (puteri de care a beneficiat în 1986, ca şi acum), dar şi ce puteri îi lipsesc Preşedintelui României:

1. Potrivit art. 5 din Constituţia Republicii Franceze (C. Fr.), Preşedintele Republicii, „prin arbitrajul său, asigură funcţionarea autorităţilor publice, conform reglementărilor, precum şi continuitatea statului.” Arbitrul este cel care garantează respectarea regulilor jocului politic, având putere de decizie, spre deosebire de mediator, care doar mijloceşte o înţelegere. Preşedintele României „exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate” [art. 80 alin.(2) din C.Ro.]. Dacă Preşedintele francez este – aşa cum se obişnuieşte să se spună în literatura de specialitate[5] – un “stăpân absolut”, atunci Preşedintele României este un „preşedinte-asistent”.

Mai mult decât convingătoare sunt, de exemplu, prerogativa Preşedintelui Republicii de dizolvare a Adunării Naţionale şi cea de iniţiere a referendumului, prerogative care descind din misiunea sa de arbitru[6].

a) După consultarea cu Primul-ministru şi Preşedinţii camerelor, Preşedintele Republicii poate pronunţa dizolvarea Adunării Naţionale (art. 12 alin. 1 din C. Fr.). Opiniile primite prin consultări nu sunt obligatoriu de urmat. Dizolvarea Parlamentului ar putea fi privită, de ce nu, drept o modalitate a Preşedintelui de a se despărţi de un Guvern ostil, cu gândul la noua majoritate din Adunarea Naţională şi la viitoarea moţiune de cenzură.

Preşedintele României poate dizolva Parlamentul doar în anumite condiţii: după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare; dacă Parlamentul nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură ş.a. Constituţia României nu-i acordă, deci, Preşedintelui României, posibilitatea de a „juca” pe arena politică.

b) La propunerea Guvernului sau la propunerea comună a celor două camere, „Preşedintele Republicii poate supune referendumului orice proiect de lege privind organizarea autorităţilor publice, reformele vizând politica economică sau socială a naţiunii  şi serviciile publice implicate, sau prin care se urmăreşte autorizarea ratificării unui tratat care, fără să fie contrar Constituţiei, ar avea incidenţe asupra funcţionării instituţiilor”(art. 11 alin. 1 din C.Fr.). La fel şi când trebuie să se consulte alegătorii unei colectivităţi teritoriale de peste mări în legătură cu organizarea, competenţele sau regimul legislativ al respectivei colectivităţi (art. 72-4 din C.Fr.). Observăm că proiectele de lege în legătură cu domeniile sus-menţionate, dar şi consultarea alegătorilor pământurilor franceze de peste mări sunt supuse referendumului doar cu acordul Preşedintelui. O mai bună guvernare, căci aceasta este mai bună când voinţa populară o aprobă, este condiţionată de semnătura Preşedintelui. Rezultatul referendumului, în sensul aprobării unui proiect de lege, este obligatoriu pentru Parlament.

Rezultatul referendumul consultativ consacrat de art. 90 din C. Ro., referendum iniţiat de către Preşedintele României, nu obligă Parlamentul sau Guvernul să ia atitudine în această direcţie.

2. Conform art. 8 din C. Fr., „Preşedintele Republicii numeşte Primul-ministru”. Preşedintele României nu numeşte Primul-ministru, ci îl desemnează, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament [art. 85 alin. (1) coroborat cu art. 103 alin. (1) din C. Ro.]

Preşedintele Republicii Franceze îi numeşte pe ceilalţi membri ai Guvernului la propunerea Primului-ministru, pe când Preşedintele României numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

În cazul în care Guvernul cere votul de încredere al Adunării Naţionale franceze pentru programul de guvernare, aceasta are loc abia după numire, fapt care subliniază importanţa Preşedintelui pentru viaţa statală şi legitimitatea sa în faţa poporului. Din perspectiva legitimităţii, Preşedintele Republicii este situat pe aceeaşi treaptă cu Parlamentul. În cadrul constituţional românesc, votul de încredere acordat programului de guvernare de către Parlament este o condiţie sine qua non pentru numirea Guvernului, Parlamentul fiind organul reprezentativ suprem al poporului român [art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 85 alin. (1) şi art. 103 alin. (2), (3) din C. Ro.].

3. Preşedintele Republicii prezidează Consiliul de miniştri (art. 9 din C. Fr.), în timp ce Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului, prezidându-le pe cele la care participă (art. 87 din C. Ro.). Textul românesc este limitativ în privinţa şedinţelor la care poate participa Preşedintele, la iniţiativa sa. Prezenţa Preşedintelui României la acestea este condiţionată de subiectul dezbaterilor trecute pe ordinea de zi: probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea Primului-ministru, în alte situaţii [art. 87 alin. (1) din C. Ro.]. Termenul de „prezidează” are o tentă onorifică, pentru că Preşedintele României nu are putere de decizie în cadrul şedinţelor la care participă.

Art. 20 alin. 1 din C. Fr., care statuează că „Guvernul stabileşte şi conduce politica naţiunii”, trebuie interpretat prin raportare la prerogativa Preşedintelui Republicii de a prezida Consiliul de miniştri, cum o prevede art. 9 din C. Fr. Preşedintele Republicii Franceze şi Guvernul nu sunt două organe absolut separate. Rolul major pe care îl are Preşedintele francez în guvernarea Republicii este reflectat de art. 13 alin. 1 din C. Fr.: „Preşedintele Republicii semnează ordonanţele şi decretele dezbătute în cadrul Consiliului de miniştri”. Deciziile importante pentru naţiune sunt dezbătute doar în cadrul Consiliului de miniştri. Consiliului de cabinet şi Consiliilor interministeriale le sunt rezervate doar problemele pur tehnice. Primele sunt puse în practică doar dacă Preşedintele Republicii îşi manifestă acordul, el fiind cel care conduce dezbaterile Consiliului. De aici se conturează şi caracterul Preşedintelui Republicii de şef al Guvernului. Un argument în plus este că Primul-ministru poate prezida un Consiliu de miniştri în locul Preşedintelui Republicii în baza unei delegări exprese şi pentru o ordine de zi prestabilită doar în mod excepţional (art. 21 alin. 4 din C. Fr.)

Art. 102 alin. (1) din C. Ro. statuează că „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. În cadrul puterii executive, întâietatea îi aparţine Guvernului, el având şi calitatea de iniţiator legislativ, spre deosebire de Preşedinte [art. 74 alin. (1) din C. Ro.].

4. Preşedintele Republicii Franceze este garant al respectării tratatelor internaţionale (art. 5 alin. 2 C.Fr.), în timp ce art. 11 alin. (1) din C. Ro. prevede această obligaţie pentru toate autorităţile statului român. Desprindem o altă diferenţă dintre preşedinţii celor două state: rolul pe care îl are fiecare în politica externă, componentă esenţială a guvernării. Art. 52 din C. Fr. instituie obligaţia Preşedintelui de a negocia şi ratifica tratatele. El trebuie „informat despre orice  negociere purtată în vederea încheierii unui acord internaţional nesupus ratificării” (art. 52 alin. 2 din C. Fr.). Rolul Preşedintelui României este cu mult mai modest în această privinţă, limitându-se la încheierea tratatelor. Negocierea lor este rezervată Guvernului, iar ratificarea Parlamentului [art. 91 alin. (1) din C. Ro.].

În plus, Preşedintele Republicii Franceze are dreptul de a sesiza Consiliul Constituţional în materie de angajamente internaţionale (art. 54 din C. Fr.). Din contra, Constituţia României conferă dreptul de a sesiza Curtea Constituţională asupra conformităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale cu legea fundamentală unuia dintre preşedinţii celor două Camere, unui numar de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori [art. 146 lit. b) din C. Ro.].

5. În anul 2000, durata mandatului Preşedintelui Republicii Franceze a fost redusă de la 7 la 5 ani, fiind uniformizată cu durata unei legislaturi a Adunării Naţionale. Măsura a avut drept scop evitarea situaţiilor în care Preşedintele ar face parte dintr-un partid diferit de cel care deţine majoritatea în Adunarea Naţională. Modificarea constituţională a urmărit trecerea în desuetudine a fenomenului „coabitării”.

Aşa cum reiese din motivarea amendamentului la art. 83 alin. (1) din C. Ro., amendament admis de către Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei din 2003[7], modificarea duratei mandatului prezidenţial de la 4 la 5 ani a fost făcută „pentru asigurarea decalării alegerilor prezidenţiale de alegerile parlamentare”[8]. Autorii textului au fost profesorul Antonie Iorgovan şi deputaţii PNL şi PD. Decalarea alegerilor prezidenţiale de cele parlamentare nu poate avea altă raţiune decât asigurarea continuităţii instituţiei prezidenţiale şi a celei parlamentare în perioada campaniilor[9]. Ea nu îi acordă Preşedintelui dreptul de a se implica în campanie sau de a-şi impune, odată întrunit Parlamentul nou ales, propriul candidat pentru funcţia de Prim-ministru. O atare interpretare ar fi contrară intenţiei iniţiatorilor acestui amendament[10], dar şi raţiunii de ansamblu a Constituţiei României referitoare la Preşedinte, pe care, sperăm, am intuit-o în sumara noastră analiză.

Aşadar, Preşedintele Republicii Franceze are cu ce, iar Primul-ministru al României n-are cu cine.


[1] Le Rassemblement pour la République.
[2] L’Union pour la Démocratie Française.
[3] Pentru critica „denominaţiunii” de „tutelă administrativă” – Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ român, vol. 1, cartea I-a, ediţiunea a III-a, Tipografiile române unite, Bucureşti, 1925, p. 405.
[4] M. Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. 2, Presses Universitaires de France, Paris, 1976, p. 203.
[5] M. Duverger, op.cit., p. 241.
[6] Nu trebuie ignorate nici dispoziţiile art. 67 din Constituţia Republicii Franceze privind răspunderea Preşedintelui, menite să-i asigure independenţă absolută în calitatea sa de arbitru (dispoziţiile în vigoare până la modificarea din 2007).
[7] Raport asupra amendamentelor la Propunerea legislativă privind revizuirea Constituţiei, 10.06.2003.
[8] P. 5 a Anexei 1 la Raport.
[9] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României – comentariu pe articole, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 779.
[10] A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. 1, ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 205: „[…] în România, rolul politic al Preşedintelui Republicii este mult diminuat, toate atribuţiile sale politice majore sunt supuse unui sistem de îngradiri şi condiţionări, specifice regimurilor parlamentare, iar uneori mai excesive ca în orice regim parlamentar. […] Fireşte, este vorba despre textul Constituţiei nu despre starea de fapt, contrară Constituţiei. […] Legea de revizuire a Constituţiei, din 2003, aşa cum am arătat cu alt prilej, a întărit rolul Parlamentului în sistemul constituţional, motiv pentru care […] s-a propus calificarea regimului politic ca regim semi-parlamentar, iar la o nouă revizuire, s-ar impune un regim parlamentar clasic, […]”.


Teodor PAPUC

 
Cuvinte cheie: ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD