Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Procedura ordonantei de plata intre prezentul simplu si viitorul compus in NCPC


25.09.2012 | Mihail DINU
Secţiuni: Drept civil, RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

Deși reglementată ulterior somației de plată, procedura ordonanței de plată și-a găsit locul binemeritat între procedurile speciale menite să asigure un acces facil și eficient la instanța de judecată, în scopul recuperării creanțelor certe, lichide și exigibile. În fapt, într-un context economic caracterizat prin accentuarea lichidităților, în detrimentul diplomației comerciale ce permitea renegocierea și/sau eșalonarea obligațiilor de plată rezultate ex contractu, ordonanța de plată a devenit un instrument juridic accesibil și redutabil. Totuși, greșit înțeleasă, această procedură specială se poate transforma într-o etapă dilatorie, cu un rezultat dezamăgitor în raport cu soluția așteptată de creditor.

Aflată pe ultima sută de metri în competiția sa cu procedura somației de plată, începând cu data de 1 februarie 2013, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă [NCPC], ordonanța de plată va fi încoronată drept unica procedură specială de recuperare a creanțelor. Departe de a avea pretenția exhaustivității, prin prezentul demers interpretativ ne propunem să analizăm caracterele juridice din prisma modificărilor aduse de legiuitorul contemporan (I) și problemele ce pot fi întâlnite în practică prin promovarea și înaintarea pe această cale procedurală simplă, dar totuși complexă, necostisitoare, dar neîndoielnic limitativă (II).

I. Ordonanța de plată și modificările ce vor fi aduse de noul Cod de procedură civilă

Se impune a menționa încă dintru început faptul că O.U.G. nr. 119/2007 privind ordonanța de plată urmează a fi abrogată odată cu intrarea în vigoare a NCPC, la fel ca și O.G. nr. 5/2001 privind procedura somației de plată [1]. În acest context, este impropriu a considera că ordonanța de plată astfel cum o cunoaștem în prezent va supraviețui din punct de vedere substanțial și procedural odată cu intrarea în vigoare a NCPC, ce consacră această procedură specială prin art. 1.013-1.024.

Chiar dacă anumite elemente familiare se vor regăsi și în noua reglementare, reformarea procedurii ordonanței de plată este o certitudine atât prin raportare la dispozițiile intrinseci actuale, cât și prin referire la eliminarea sau completarea anumitor norme ce asigurau diferențierea față de procedura somației de plată. Bunăoară, observăm din chiar primul alineat al art. 1.013 NCPC faptul că legiuitorul înțelege să extindă noțiunea de contract civil în ceea ce privește părțile contractante și probarea raportului juridic dintre ele.

Dacă prin reglementarea actuală ordonanța de plată nu poate fi solicitată decât în raporturile juridice dintre profesioniști [2], iar pe de altă parte somația de plată include și participarea persoanelor fizice, procedura reformată pune capăt discuțiilor privind utilizarea uneia sau alteia dintre procedurile simplificate actuale, sintagma de „contract civil” incluzând atât raporturile juridice dintre persoane fizice sau dintre persoane fizice și persoane juridice, cât și raporturile juridice încheiate între profesioniști.

Caracterul mixt al raporturilor juridice cuprinse în sfera de aplicare a procedurii ordonanței de plată reiese și din suprimarea dispozițiilor actuale ale art. 2 alin. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 119/2007, potrivit cărora contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu intră sub incidența acestui act normativ. Excluzând de la aplicare doar creanțele înscrise la masa credală în procedura insolvenței, legiuitorul Noului Cod de Procedură Civilă pune capăt dihotomiei raporturilor juridice caracterizate în funcție de calitatea părților.

Același art. 1.013 NCPC, cu rol precizator în privința sferei de aplicare și a părților din procedura ordonanței de plată, menține dispozițiile referitoare la calitatea de parte a autorităților contractante, astfel cum sunt acestea definite prin articolul menționat.

Demnă de subliniat este și dualitatea izvoarelor obligațiilor ce stau la baza raportului juridic. Dacă probarea obligațiilor de plată ce izvorăsc dintr-un contract civil impune prezentarea acestui înscris – accentuându-se, la fel ca și în prezent, latura acestuia de instrumentum probationis – noutatea pentru procedura ordonanței de plată din NCPC este dată de posibilitatea ca obligațiile de plată să fie „(…) determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege”, prevedere regăsită în prezent exclusiv în procedura somației de plată [3].

Cât privește debutul procedurii ordonanței de plată, acesta nu va mai fi caracterizat prin forma ex abrupto întâlnită în prezent, când creditorul poate formula cererea introductivă independent de orice elemente prealabile. Într-adevăr, dacă procedura încă în vigoare nu amintește de obligativitatea inițierii unei concilieri sau înștiințări adresate debitorului – fie sub forma concilierii directe prevăzute în art. 7201 C. proc. civ., fie prin simpla notificare de plată întâlnită în practică – odată cu abrogarea O.U.G. nr. 119/2007 creditorul va trebui să se raporteze la dispozițiile imperative ale art. 1.014 NCPC, potrivit cărora „creditorul îi va comunica debitorului, prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire, o somaţie, prin care îi va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia”.

Cel puțin trei aspecte merită a fi subliniate:

Primo, este evidentă intenția legiuitorului de a degreva rolul instanțelor de judecată în privința cererilor introductive ce ar putea fi soluționate prin acordul debitorului de a stinge prin plată debitul ce i se opune. Deși această procedură este utilizată frecvent în practică – sub forma notificărilor sau somațiilor convenționale -, prin art. 1.014 NCPC dobândește un caracter normativ cu rol de uniformizare și, bineînțeles, de prevenire a debitorului.

Secundo, observăm faptul că somația la care se referă art. 1.014 NCPC nu are caracteristicile binecunoscutei concilieri directe. Dacă aceasta din urmă este (încă) aplicabilă exclusiv în litigiile dintre profesioniști, noua obligație procedurală este general imperativă, fără a distinge în funcție de calitatea părților – persoane fizice, profesioniști sau autorități contractante.

În fine, tertio, legiuitorul prevede în mod expres sancțiunea aplicabilă creditorului ce nu respectă procedura de comunicare a somației, potrivit art. 1.016 alin. 2 teza finală cererea acestuia urmând a fi respinsă ca inadmisibilă dacă nu prezintă dovada îndeplinirii acestei obligații. Aceeași concluzie se desprinde și din interpretarea logico-gramaticală a art. 1.014 alin. 1 NCPC – respectiv obligația imperativă ce incumbă creditorului care „îi va comunica debitorului (…)” și „îi va pune în vedere (…)” –, precum și din interpretarea per a contrario a articolului următor, care prevede că în caz de neplată în termenul legal de 15 zile de la primirea somației, „creditorul poate introduce cererea privind ordonanța de plată (…)”.

Aspectele privind competența de soluționare a cererii introductive și conținutul acesteia nu au suferit modificări față de reglementarea în vigoare, astfel încât procedura se va desfășura în fața aceleiași instanțe competente pentru judecarea fondului cauzei în prima instanță. De asemenea, au rămas neschimbate și prevederile ce reglementează determinarea dobânzii.

Cu privire la conținutul cererii privind ordonanța de plată însă, ne permitem să intrăm pentru o clipă în sfera dreptului comparat și să ne aplecăm asupra dispozițiilor art. 1.408 din Codul de Procedură Civilă Francez, referitoare la procedura echivalentă cunoscută sub denumirea de „procedure d’injoction de payer”. Ceea ce prezintă interes în norma sus-menționată este posibilitatea creditorului de a insera în cuprinsul cererii sale introductive solicitarea ca, în caz de opoziție din partea debitorului, cauza să fie trimisă imediat instanței pe care o consideră a fi competentă [4]. În dreptul francez, această dispoziție este utilă în special în situația existenței unei clauze atributive de competență în contractul încheiat între părți, creditorul atenționând în acest sens instanța cu privire la competența de soluționare a pretențiilor întemeiate pe dreptul comun.

Deși în reglementarea autohtonă există identitate între instanța competentă să judece cererea privind ordonanța de plată și instanța competentă să soluționeze fondul litigiului,  tocmai această identitate ar justifica posibilitatea ca, în cazul unei hotărâri definitive ce nu atestă cuantumul exact al creanței solicitate – fie că aceasta este pronunțată prin respingerea cererii introductive, fie ca urmare a admiterii cererii în anulare formulate de debitor – instanța să (re)înregistreze din oficiu cauza, recalificând-o ca fiind întemeiată pe dispozițiile de drept comun și urmând procedura obișnuită prevăzută în art. 199, 200 și următoarele din NCPC.

Acest mecanism procesual-administrativ ar putea fi întemeiat pe solicitarea creditorului, formulată în cadrul cererii privind ordonanța de plată, de învestire a aceleiași instanțe cu soluționarea pretențiilor sale în procedura de drept comun, exclusiv în eventualitatea respingerii/diminuării creanței în procedura ordonanței de plată. Inspirată din dispozițiile art. 1.408 din Codul de Procedură Civilă Francez, această facultate procesuală ar avea următoarele avantaje:

i) responsabilizarea creditorului, care își asumă legitimitatea pretențiilor inclusiv prin arătarea disponibilității de a accede la procedura de drept comun (cu toate consecințele ei: plata taxei de timbru la valoarea creanței, mijloace suplimentare de probă, o perioadă de soluționare mai îndelungată, etc.);

ii) responsabilizarea debitorului, care, confruntat cu determinarea creditorului de a continua litigiul și în procedura de drept comun, în situația în care cunoaște debilitatea apărărilor sale, va fi mult mai aplecat către soluționarea pricinii în etapele incipiente;

iii) celeritatea înregistrării cererii întemeiate pe dreptul comun, aspectele subsecvente privind plata taxei de timbru și eventualele precizări de ordin substanțial sau procedural urmând a cădea în sarcina reclamantului.

Deși recunoaștem dificultățile ce pot apărea în implementarea sus-menționatei ipoteze, de lege ferenda, considerăm că existența unui mecanism procesual asemănător ar fi utilă pentru toți participanții la procesul civil.

Revenind la debutul acestei proceduri simplificate, constatăm faptul că prin dispozițiile art. 1.018 alin. 1 teza finală NCPC, termenul minim de înmânare a citației către partea litigantă a fost stabilit ca fiind cu 10 zile înaintea termenului de judecată, spre deosebire de actuala reglementare ce prevede un termen de 3 zile. Dispoziția trebuie coroborată însă cu suprimarea posibilității de a depune întâmpinarea la chiar prima zi de înfățișare, astfel cum este cu putință în prezent în temeiul art. 7 alin. 1 din O.U.G. nr. 119/2007, Noul Cod de Procedură Civilă instituind obligația depunerii întâmpinării cu cel puțin 3 zile înaintea termenului de judecată. Așadar, în fapt, constatăm o mărire a intervalului în care debitorul își poate formula apărările, în ipoteza respectării termenelor de mai sus acesta având la dispoziție 7 zile pentru redactarea și depunerea întâmpinării, față de cele 3 zile acordate în prezent.

La fel de importantă este și norma de la art. 1.018 alin. 4 NCPC, potrivit căreia „întâmpinarea nu se comunică reclamantului, care va lua cunoştinţă de cuprinsul acesteia de la dosarul cauzei”.

În practica judiciară actuală, depunerea întâmpinării la prima zi de înfățișare atrage în majoritatea cazurilor solicitarea creditorului de acordare a unui termen pentru studiul acesteia, solicitare admisă de cvasimajoritatea instanțelor în temeiul art. 96 C. proc. civ.

Cu îndestulătoare evidență, obiectivul dispoziției din NCPC sus-menționate este asigurarea celerității soluționării cauzei, la acest deziderat contribuind și termenele la care ne-am referit în cele ce preced. Însă dacă debitorul depune întâmpinarea cu 3 zile înaintea termenului de judecată, este evident faptul că aceasta nu mai poate fi consultată decât de judecătorul cauzei, întrucât dosarul nu se va mai afla în arhiva instanței pentru a fi consultat de către creditor. Astfel, o exprimare corectă a situației de fapt ar impune completarea art. 1.018 alin. 4 NCPC în sensul că reclamantul „(…) va lua la cunoștință de cuprinsul acesteia de la dosarul cauzei, «în ziua fixată pentru înfățișare»”.

Totuși, apreciem că norma în discuție se referă exclusiv la obligația instanței de a comunica înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Astfel, nimic nu împiedică debitorul, în spiritul principiului contradictorialității, să comunice întâmpinarea către creditor prin orice mijloc ce asigură primirea acesteia înaintea primului termen de judecată.

Dacă părțile ajung la o înțelegere cu privire la plata creanței, instanța rămâne în continuare obligată să ia act de acest acord, pronunțând o hotărâre de expedient definitivă ce constituie titlu executoriu. Totodată, în situația în care creditorul învederează plata voluntară a creanței, instanța va pronunța o încheiere definitivă prin care se va dispune închiderea dosarului. Remarcăm, prin raportare la ansamblul noii reglementări procesual civile, înlocuirea sintagmelor de „încheiere/hotărâre irevocabilă”, regăsite în prezent în art. 8 din O.U.G. nr. 119/2007, cu noul corespondent procesual „încheiere/hotărâre definitivă”.

Soluția pronunțată de instanță depinde însă și de atitudinea procesuală adoptată de debitor, care are posibilitatea de a contesta creanța. Dacă art. 9 alin. 1 din O.U.G. nr. 119/2007 prevede obligația debitorului de a contesta creanța prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii, noua reglementare consacrată prin art. 1.020 NCPC nu distinge modul în care debitorul trebuie să-și formuleze apărările cu privire la creanța pretinsă.

Întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu va distinge), ar putea fi indusă ideea că debitorul aflat sub imperiul noilor dispoziții procesual civile va putea contesta creanța fie prin intermediul întâmpinării, fie chiar la prima zi de înfățișare, în fața instanței de judecată, cu prilejul dezbaterilor asupra fondului cererii introductive.

O atare soluție nu este însă posibilă. Astfel cum am arătat deja, conform art. 1.018 alin. 3 NCPC, debitorul este obligat să depună întâmpinarea cu cel puțin 3 zile înaintea termenului de judecată, fără ca textul să precizeze aplicarea sancțiunii decăderii, precum se prevede în prezent.

Neîndoielnic însă, rămân valabile dispozițiile art. 208 alin. 2 NCPC, conform cărora „nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel”. Astfel, nedepunând întâmpinare, debitorul nu mai poate să propună probe, iar o eventuală contestare a creanței la primul termen de judecată ar avea un caracter strict formal, fără a beneficia de susținerea înscrisurilor aferente.

Așadar, utilitatea contestării creanței nu poate fi împlinită decât prin precizările din cadrul întâmpinării, probate prin înscrisuri relevante. Soluția se desprinde și din interpretarea art. 1.022 alin. 1 NCPC, care menționează contestarea creanței prin întâmpinare drept factor dilator în soluționarea procedurii.

În același context, NCPC conține o dispoziție cât se poate de clară în ceea ce privește probele administrate în cauză și caracterul limitat al procedurii ordonanței de plată sub acest aspect. Astfel, potrivit art. 1.020 alin. 2 NCPC, dacă debitorul este în imposibilitate de a-și construi apărările de fond exclusiv în temeiul înscrisurilor sau dacă temeinicia acestor apărări implică administrarea unor mijloace de probă suplimentare, admisibile în procedura de drept comun, instanța va pronunța o încheiere prin care va respinge cererea introductivă. Deși această soluție este folosită deja în practica judiciară, din rațiuni ce vizează, printre altele, plenitudinea dreptului la apărare al debitorului, consacrarea sa legislativă oferă un temei de drept clar, la care instanțele de judecată vor putea face apel ori de câte ori complexitatea litigiului excede limpezimea raportului juridic specific ordonanței de plată.

Dacă însă instanța se declară lămurită, va emite o ordonanță de plată „ca urmare a verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse, precum şi a declaraţiilor părţilor (…),” conform art. 1.021 alin. 1 NCPC. Cu privire la această soluție, subliniem faptul că sintagma „declarațiile părților” nu trebuie înțeleasă drept o consecință a administrării probei cu interogatoriul celor două părți litigante – probă, astfel cum am arătat deja, inadmisibilă în această procedură simplificată –, ci doar ca făcând trimitere la anterioarele „explicații și lămuriri ale părților”, ascultate conform art. 1.020 alin. 1 NCPC.

Deși era preferabilă evitarea termenului „declarații” și înlocuirea sa cu expresia mai sus menționată, apreciem drept oportună suprimarea expresiei controversate „celelalte probe administrate” întâlnită în reglementarea actuală a art. 10 alin. 1 din O.U.G. nr. 119/2007, de natură să producă și mai multe confuzii și interpretări redundante cu privire la mijloacele de probă admisibile în procedura ordonanței de plată [5].

În ceea ce privește finalizarea procedurii prin pronunțarea unei soluții, noile dispoziții procesuale din art. 1.021 NCPC păstrează liniile directoare trasate în actuala reglementare, cu mici excepții notabile. Astfel, art. 1.021 alin. 4 NCPC instituie posibilitatea instanței de a deroga de la termenele comune de plată, exclusiv „în cazul creanţelor reprezentând obligaţii de plată a cotelor din cheltuielile comune faţă de asociaţiile de proprietari, precum şi a cheltuielilor de întreţinere ce revin persoanelor fizice corespunzător suprafeţelor locative pe care le folosesc ca locuinţe (…)”.

Această derogare nu poate fi dispusă de instanță din oficiu, ci exclusiv la cererea debitorului care va proba motivele temeinice pentru care solicită mărirea termenului de plată sau eșalonarea obligațiilor pecuniare. În actualul context economic, caracterizat prin acumularea unor datorii substanțiale față de asociațiile de proprietari, legiuitorul a înțeles să consacre o soluție binevenită, prin care sunt protejați atât creditorii îndreptățiți, cât și debitorii ce-și dovedesc dificultățile financiare.

O altă modificare aplicabilă începând cu data de 1 februarie 2013 se referă la înjumătățirea termenului aferent desfășurării procedurii judiciare. Dacă art. 12 alin. 1 din O.U.G. nr. 119/2007 prevede o perioadă de 90 de zile între introducerea cererii creditorului și pronunțarea soluției, art. 1.022 alin. 1 NCPC se referă la un interval de cel mult 45 de zile. Acest deziderat este condiționat însă de necontestarea de către debitor, prin întâmpinare, a creanței ce i se opune.

Poate cele mai importante modificări se întâlnesc în art. 1.023 NCPC. Ca element de noutate absolută, reținem dreptul creditorului de a formula cerere în anulare, posibilitate recunoscută în prezent exclusiv debitorului obligat prin hotărârea instanței. Astfel, art. 1.023 alin. 2 NCPC acordă creditorului dreptul de a formula cerere în anulare în următoarele situații:

i) respingerea cererii introductive ca urmare a considerării drept întemeiate a contestației formulate de debitor față de creanță (art. 1.020 alin. 1 NCPC);

ii) respingerea cererii introductive cauzată de necesitatea administrării unor mijloace de probă suplimentare, admisibile în procedura de drept comun (art. 1.020 alin. 2 NCPC);

iii) admiterea parțială a cererii introductive și emiterea ordonanței de plată doar pentru o parte din creanța solicitată (art. 1.021 alin. 2 NCPC).

În toate situațiile de mai sus, creditorul are drept alternativă formularea unei cereri întemeiate pe dreptul comun.

Indiferent de partea ce formulează cererea în anulare, aceasta va fi soluționată, la fel ca și în prezent, de aceeași instanță ce a fost învestită prin cererea introductivă. Elementul de noutate absolută este reprezentat de compunerea completului de judecată, art. 1.023 alin. 4 NCPC arătând că acesta va fi compus din 2 judecători.

Subliniem în acest context o altă inexactitate ce ține de aspectele tehnico-juridice ale redactării NCPC. Referindu-se la instanța competentă a soluționa calea de atac, art. 1.023 alin. 4 arată că „cererea în anulare se soluţionează de către instanţa care a pronunţat ordonanţa de plată (…)”.

Cu toate acestea, recunoscând dreptul creditorului de a formula cerere în anulare, este evident faptul că soluția atacată de acesta nu este cea prin care a fost pronunțată ordonanța de plată. Astfel, în cazul creditorului, instanța competentă să judece cererea în anulare nu este cea „care a pronunţat ordonanţa de plată (…)” ci, după caz, instanța care:

i) a pronunțat o încheiere prin care a respins cererea introductivă în temeiul art. 1.020 alin. 1 NCPC, considerând drept temeinice apărările debitorului;

ii) a pronunțat o încheiere prin care a respins cererea introductivă în temeiul art. 1.020 alin. 2 NCPC, considerând că se impune administrarea unui probatoriu suplimentar;

iii) a pronunțat o ordonanță de plată parțială, în temeiul art. 1.021 alin. 2 NCPC.

Bineînțeles, competența rămâne în sarcina aceleiași instanțe care a soluționat cererea introductivă, însă exprimarea inexactă a legiuitorului ne obligă să atragem atenția asupra acestor aspecte și să propunem, de lege ferenda, clarificarea textului printr-o exprimare ce acoperă toate situațiile procesuale.

În fine, dispozițiile privind caracterul executoriu al ordonanței de plată sunt precizate într-o manieră clară prin art. 1.024 alin. 1 NCPC, potrivit căruia „ordonanţa de plată este executorie, chiar dacă este atacată cu cerere în anulare şi are autoritate de lucru judecat provizorie până la soluţionarea cererii în anulare”.

II. Elemente de ambiguitate normativă cu incidență în practica instanțelor de judecată

În privința aplicării în practică a acestei proceduri speciale, ne permitem să ne depărtăm pentru câteva clipe de interesele părților litigante și să ne aplecăm cu mai multă atenție asupra celui chemat, așa cum se exprimă jurisprudența franceză, „să spună dreptul” („dire le droit”). Judecătorul, căci la el ne referim, este învestit cu o cerere a cărei celeritate în soluționare limitează ansamblul mijloacelor de probă exclusiv la înscrisurile aflate în posesia părților. În spiritul limpezimii ce ar trebui – la nivel strict teoretic – să caracterizeze raportul juridic, magistratul are o misiune relativ simplă: identificarea calității de creditor, respectiv debitor; corelarea acestor calități cu raportul juridic probat printr-un contract/statut/regulament și înscrisurile ce atestă obligația de plată; aprecierea situației de fapt și încadrarea acesteia în drept prin pronunțarea unei soluții.

Pentru aceste considerente, în practică, nu de puține ori ordonanțele de plată sunt soluționate de judecătorii stagiari ce „pipăie” astfel fondul viitoarelor ședințe de judecată cu cauze complexe și variate. Ne apropiem așadar, sub aspect normativ, de competența judecătorilor stagiari, reglementată prin art. 23 al Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Acest articol enumeră într-o manieră limitativă materiile ce țin de competența judecătorilor stagiari, între acestea regăsindu-se și „somația de plată”. Constatăm în primul rând o inexactitate a legiuitorului, necorectată la momentul oportun. Dacă în anul 2004, odată cu intrarea în vigoare a legii privind statutul judecătorilor și procurorilor, somația de plată reprezenta unica procedură specială de recuperare a creanțelor, odată cu adoptarea procedurii ordonanței de plată, începând cu anul 2007, competența judecătorilor stagiari a fost extinsă și asupra acestei proceduri, însă prin analogie și nu în temeiul unei modificări legislative corespunzătoare.

În prezent, o eventuală excepție de nelegală compunere a completului de judecată, ridicată în fața unui judecător stagiar învestit cu soluționarea unei cereri de emitere a ordonanței de plată, ar ridica probleme complexe de justificare a modului în care somația de plată include și ordonanța de plată, în condițiile în care ne referim la două proceduri diferite, reglementate prin două acte normative distincte.

De lege ferenda, odată cu intrarea în vigoare a NCPC, această ambiguitate legislativă se impune a fi corectată. Rămânând singura procedură simplificată de recuperare a creanțelor, ordonanța de plată va trebui să fie menționată expres drept unul dintre domeniile ce intră în competența judecătorilor stagiari. Însă articolul 23 din Legea nr. 303/2004 conține o ambiguitate mult mai mare, cu consecințe ce exced simplele inexactități tehnico-juridice, fiind susceptibile de a aduce atingere patrimoniului părților litigante.

Dispozițiile art. 23 lit. b) din Legea nr. 303/2004 limitează competența judecătorilor stagiari în ceea ce privește soluționarea „litigiilor patrimoniale având drept obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun (…)”, prin raportare la valoarea acestor obligații, care nu trebuie să depășească 10.000 lei. Evident, plafonul instituit de legiuitor vizează protejarea drepturilor (și a obligațiilor)  cu o valoare ridicată, susceptibile de a fi greșit interpretate și soluționate de judecătorii stagiari aflați într-o perioadă de pregătire practică.

Însă ceea ce interesează subiectul prezentului demers interpretativ este omisiunea legiuitorului de a institui un plafon similar și în privința sus-menționatei litere d) a aceluiași art. 23, respectiv în cazul soluționării deja cunoscutei „somații de plată”. Într-adevăr, deși procedura specială de recuperare a creanțelor este, indubitabil, un litigiu patrimonial având drept obiect plata unei sume de bani, legiuitorul consideră – în mod neîntemeiat, în opinia noastră – că această procedură simplificată nu impune stabilirea unui plafon valoric similar litigiilor de drept comun. Pe cale de consecință, judecătorii stagiari au competența de a soluționa orice somație/ordonanță de plată ce are drept obiect plata unei sume de bani în cuantum de până la 500.000 lei (prin raportare la dispozițiile de drept comun din actualul Cod de procedură civilă, rezultate ca urmare a abrogării art. 2 alin. 1 lit. a) C. proc. civ.).

Situația creată este paradoxală. Cu îndestulătoare evidență, pentru cererile având drept obiect plata unei sume ce depășește pragul de 10.000 lei, legiuitorul a considerat că procedura somației/ordonanței de plată, fiind limitată sub numeroase aspecte, nu ridică aceleași dificultăți specifice unei proceduri de drept comun. Însă o procedură simplificată nu înseamnă o procedură simplă. Corelativ, limitările caracteristice acestei proceduri speciale nu sunt de natură a simplifica dezlegarea pricinii, ci dimpotrivă, fac apel la subtilitatea de interpretare și apreciere a judecătorului, care se vede nevoit să pronunțe o soluție legitimă sub presiunea celerității și a unicului mijloc de probă admisibil în cauză – înscrisurile.

În atare condiții, competența judecătorilor stagiari de a soluționa orice somație/ordonanță de plată inferioară pragului de 500.000 lei ne apare ca fiind într-un vădit dezacord cu principiul protejării creanțelor cu o valoare ridicată, consacrat prin instituirea unui plafon de 10.000 lei pentru cererile întemeiate pe dreptul comun. Ne întrebăm în ce măsură un judecător stagiar este prezumat a nu fi pregătit pentru asumarea responsabilității soluționării unei pretenții de drept comun cu o valoare de peste 10.000 lei – fără a fi presat de principiul celerității și având la dispoziție întreg ansamblul de mijloace de probă admisibile în cauză -, însă în acelați timp este prezumat a avea abilitatea și experiența de a soluționa o cerere cu o valoare ridicată ce impune aprecierea corectă a caracterului cert, lichid și exigibil al creanței exclusiv din prisma înscrisurilor și sub permanentul imperativ al celerității.

Fără putință de tăgadă, printr-o apreciere eronată a situației de fapt probată exclusiv prin înscrisuri și prin admiterea în consecință a cererii introductive, debitorul obligației de plată poate fi vătămat în procedura somației/ordonanței de plată în cel puțin aceeași măsură ca și prin soluționarea cererilor întemeiate pe dreptul comun și având o valoare de peste 10.000 lei.

Iată motivele pentru care, începând cu data de 01 februarie 2013, de lege ferenda, odată cu înlocuirea sintagmei „somația de plată” cu „ordonanța de plată”, legiuitorul trebuie să ia în considerare și completarea art. 23 lit. d) din Legea nr. 303/2004 cu un plafon valoric care să confere părților litigante aceeași protecție consfințită pentru litigiile de drept comun, în situația în care cererea introductivă este soluționată de un judecător stagiar.

Concluzionând, apreciem caracterul unitar al noii proceduri privind ordonanța de plată. Totuși, pentru argumentele detaliate în cele ce preced, pentru o procedură ce a fost ridicată din sfera ordonanțelor de urgență și i s-a acordat privilegiul de a face parte din noua codificare procesual civilă, dispozițiile cuprinse în art. 1.013-1.024 NCPC conțin lipsuri și inexactități ce puteau fi cu ușurință evitate. De asemenea, în temeiul osmozei actelor normative ce compun dreptul obiectiv, se impune corelarea legilor speciale cu reglementările din mult-așteptatul NCPC.


[1] În acest sens, a se vedea dispozițiile art. 83 lit. g) și i) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Noul Cod de Procedură Civilă, dispoziții ce nu au fost preluate în forma republicată a Legii nr. 134/2010 la data de 03.08.2012, dar care se aplică, în continuare, ca prevederi proprii ale legii de punere în aplicare.
[2] Art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 119/2007 prevede aplicarea acestei proceduri în ceea ce privește existența unor „obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă din contracte încheiate între profesionişti”, aspect confirmat prin trimiterea din titlul actului normativ, respectiv „O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte între profesionişti” și prin excluderea din sfera de aplicare a contractelor încheiate între profesionişti şi consumatori, conform art. 2 alin. 2 lit. b). Deși intenția legiuitorului este clară, nu poate rămâne nesancționată neglijența sa în redactarea actului normativ, care, la art. 6 alin. 1 lit. b) a reluat prevederile art. 3 alin. 1 lit. b) din O.G. nr. 5/2001 privind somația de plată, în sensul că cererea va cuprinde „numele şi domiciliul debitorului persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană juridică (…)”. Cu îndestulătoate evidență, în procedura ordonanței de plată astfel cum este aceasta reglementată în prezent, pentru argumentele ce preced, nu putem discuta de debitori persoane fizice.
[3] În acest sens, art. 1.013 alin. 1 teza finală din NCPC preia ad literram dispozițiile art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 5/2001 privind somația de plată.
[4] Conform art. 1.408 din Codul de procedură civilă francez: „le créancier peut, dans la requête en injonction de payer, demander qu’en cas d’opposition, l’affaire soit immédiatement renvoyée devant la juridiction qu’il estime compétente”.
[5] În acest sens, a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 906 din 5 iulie 2011 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (1) și art. 13 alin. (5) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 672 din 21 septembrie 2011.


Mihail DINU
avocat în cadrul Corina-Ruxandra Popescu CI

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi ciţi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑
Secţiuni          Noutăţi     Interviuri     Comunicate profesionişti        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie         Arii de practică          Note de studiu     Studii
 
© 2003-2023 J JURIDICE.ro