Secţiuni » Arii de practică » Protective » Data protection
Data protection
DezbateriConferinţeToate evenimenteleCărţiProfesionişti

5 comentarii

Marja de discretie a autoritatilor judiciare executante ale unui mandat european de arestare este una limitata
03.10.2012 | Emanuela MATEI

Secţiuni: CJUE, Content, Data protection, Drept constitutional, Dreptul Uniunii Europene
JURIDICE - In Law We Trust

Cauza C-399/11- Opinia AG

Potrivit avocatului general Yves Bot, autorităţile judiciare care trebuie să execute un mandat european de arestare nu pot condiţiona predarea unei persoane, judecată în lipsă dar care a avut cunoştinţă de procesul stabilit, de posibilitatea rejudecării cauzei în statul membru care a emis mandatul

Cauza Melloni este inițiată de Tribunal Constitucional care a hotărât, la 9 iunie 2011, să suspende judecarea „recurso de amparo” și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru […] trebuie interpretat în sensul că nu permite autorităților judiciare naționale, în cazurile menționate în dispoziția respectivă, să supună executarea unui mandat european de arestare condiției ca respectiva condamnare să poată fi revizuită, pentru a garanta dreptul la apărare al persoanei interesate?

Răspunsul dat de AG Bot la prima întrebare este afirmativ.

2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru […] este compatibil cu cerințele care decurg din dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil prevăzut la articolul 47 din cartă […], precum și cu dreptul la apărare garantat la articolul 48 alineatul (2) din aceasta?

Răspunsul dat de AG Bot la a doua întrebare este afirmativ.

3) În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, articolul 53 din cartă, interpretat sistematic în coroborare cu drepturile recunoscute la articolele 47 și 48 din cartă, permite unui stat membru să condiționeze predarea unei persoane condamnate în lipsă de posibilitatea ca hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul solicitant, conferind astfel drepturilor respective un mai mare nivel de protecție decât cel care decurge din dreptul Uniunii […], cu scopul de a evita o interpretare care restrânge sau aduce atingere unui drept fundamental recunoscut de constituția statului membru respectiv?”

Răspunsul dat de AG Bot la a treia întrebare este negativ.

Acum vom vedea cum s-a ajuns la aceasta concluzie.

  • Fapte relevante în aceasta cauza

Domnul Melloni fiind sub urmărire penală în Italia, a fost eliberat pe cauțiune, apoi s-a sustras acestei urmăriri și în cele din urmă a fost condamnat în absenta prin hotărârea primei instante din 21 iunie 2000, confirmată ulterior prin hotărârea din 14 martie 2003 a Corte d’Appello di Bologna. Curtea de casație a respins recursul d-lui Melloni prin hotărârea din 7 iunie 2004.

La 8 iunie 2004, Parchetul General al Republicii de pe lângă Corte d’Appello di Bologna a emis mandatul european de arestare nr. 271/2004 pentru executarea condamnării pronunțate de tribunal și urmăritul a fost arestat de poliția spaniolă. D-l Melloni s‑a opus predării sale autorităților italiene, argumentând că:

  1. în apel a desemnat un alt avocat, revocând numirea celor doi avocați anteriori, însă notificările au continuat să fie efectuate acestora din urmă.
  2. el a afirmat că legislația procedurală italiană nu prevede posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva condamnărilor pronunțate în lipsă, motiv pentru care mandatul european de arestare ar trebui, dacă este cazul, să fie supus condiției ca Republica Italiană să garanteze posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii.

Aceasta acțiune fiind respinse de către curtea spaniola, reclamantul se adresează Tribunalului constituțional din Spania. Instanța de trimitere amintește că, prin hotărârea 199/2009 din 28 septembrie 2009, a admis „recurso de amparo” introdus împotriva unei ordonanțe prin care Audiencia Nacional a admis predarea persoanei în cauză în România în cadrul executării unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea de patru ani pronunțate în lipsă, fără a menționa condiția ca pedeapsa respectivă să poată fi revizuită.

Cu toate acestea, amendamentul adus Deciziei cadru prin care se interzice „[refuzul executării] mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia”, dacă persoana în cauză, „având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către [aceasta], fie de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces” se opune condiționării de către instanțele spaniole a predării reclamantului în lipsa posibilității de revizuire a condamnării în cauză.

CADRUL JURIDIC

alienatul 2: Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum şi identitatea lor naţională, inerentă structurilor lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Aceasta respectă funcţiile esenţiale ale statului şi, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În special, securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.

alienatul 1: Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor membre.

alineatul 2: În măsura în care este necesar pentru a facilita recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judecătorești şi a deciziilor judiciare, precum şi cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală cu dimensiune transfrontalieră, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime. Aceste norme minime iau în considerare diferenţele existente între tradiţiile juridice şi sistemele de drept ale statelor membre.

alineatul 3: În cazul în care un membru al Consiliului consideră că un proiect de directivă prevăzut la alineatul (2) ar aduce atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiţie penală, acesta poate solicita sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, prin aceasta încetând suspendarea procedurii legislative ordinare.

Considerentul (4) Prin urmare, este necesar să se prevadă temeiuri clare și comune pentru nerecunoașterea deciziilor care au fost pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană. Prezenta decizie-cadru este destinată precizării definiției acestor temeiuri comune care să permită autorității de executare să execute decizia în pofida absenței persoanei în cauză de la proces, respectându-se pe deplin dreptul persoanei la apărare. Prezenta decizie-cadru nu este destinată reglementării formelor și metodelor, inclusiv a cerințelor procedurale care sunt folosite pentru obținerea rezultatelor menționate în prezenta decizie-cadru, aceasta fiind o chestiune de legislație națională a statelor membre.

Considerentul (6) Dispozițiile prezentei decizii-cadru de modificare a altor decizii-cadru stabilesc condițiile în care nu ar trebui refuzată recunoașterea și executarea unei decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană. Acestea sunt condiții alternative; atunci când una dintre condiții este îndeplinită, autoritatea emitentă, prin completarea secțiunii corespunzătoare a mandatului european de arestare sau a certificatului relevant din celelalte decizii-cadru, dă asigurări că cerințele au fost sau vor fi îndeplinite, ceea ce ar trebui să fie suficient în scopul executării deciziei pe baza principiului recunoașterii reciproce.

Articolul 4a al Deciziei cadru

Decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana nu a fost prezentă în persoană

(1) Autoritatea judiciară de executare poate refuza, de asemenea, executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare precizează că persoana, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în legislația națională a statului membru emitent:

(a) în timp util

(i) fie a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, fie a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s-a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit; și

(ii) a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces; sau

(b) având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într-adevăr apărată de avocatul respectiv la proces.

ADMISIBILITATE

Consiliul Uniunii Europene, guvernele spaniol, belgian, german, italian, olandez, austriac, polonez, portughez și cel al Regatului Unit au ridicat obiecții în legătură cu admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare.

Primul argument este cel referitor la inaplicabilitatea ratione temporis a Deciziei cadru 2009/299 la procedura de predare în discuție în acțiunea principală. CJUE confirmă că normele de procedură sunt în general considerate aplicabile tuturor litigiilor în curs la data intrării lor în vigoare, spre deosebire de normele de drept material, care sunt în mod obișnuit interpretate ca nefiind aplicabile unor situații existente anterior intrării lor în vigoare (Santesteban Goicoechea C‑296/08 PPU, Rep., p. I‑6307, punctul 80 și jurisprudența citată).

A doua obiecție este legată de termenul maxim de aplicare al deciziei cadru care în cazul Italiei este 1 ianuarie 2014. Nimic nu împiedică însă Republica Italiană să opteze pentru o dată mai apropiată sau chiar să revină asupra declarației sale. Acest termen limită nu este de natură să atragă inadmisibilitatea prezentei trimiteri preliminare pentru motivul că ar atrage, prin el însuși, inutilitatea unui răspuns al Curții pentru soluționarea acțiunii principale.

Mai mult este vorba de o curte constituțională care cere pronunțarea unei hotărâri preliminare al cărei control este comparabil cu cel pe care l‑ar putea efectua o jurisdicție constituțională în cadrul unui control a priori de constituționalitate a unei legi de transpunere a Deciziei‑cadru 2009/299. Prezenta trimitere preliminară trebuie considerată admisibilă.

Prima întrebare
Prin intermediul primei întrebări, Tribunal Constitucional dorește să afle, în esență, dacă articolul 4a alineatul (1) literele (a) și (b) din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că nu permite autorității judiciare de executare, în cazurile menționate în dispoziția respectivă, să supună executarea unui mandat european de arestare condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent.

Obiectivele urmărite de legiuitorul Uniunii la momentul adoptării articolului 4a din decizia‑cadru confirmă că acesta nu a dorit să lase autorităților judiciare de executare posibilitatea de a supune executarea unui mandat european de arestare condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent. Punctul 66 – Marja de apreciere de care autoritățile judiciare de executare  dispun este una foarte redusă de aceea ele nu pot condiționa executarea de de rejudecarea cauzei în statul membru emitent.

A doua întrebare

Prin intermediul celei de a doua întrebări, Tribunal Constitucional invită Curtea să stabilească dacă articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru este compatibil cu cerințele care decurg din articolul 47 al doilea paragraf și din articolul 48 alineatul (2) din Cartă.

Standardul de protecție reținut de legiuitorul Uniunii este suficient și adecvat pentru a  facilita cooperarea judiciară în materie penală, în special prin îmbunătățirea recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare între statele membre și că respectarea articolului 47 al doilea paragraf și a articolului 48 alineatul (2) din Cartă nu îi impunea să opteze pentru o protecție mai largă a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, de exemplu prin a face din dreptul la rejudecarea cauzei o cerință absolută independentă de comportamentul adoptat de persoana în cauză. Articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru este valid.

A treia întrebare

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită Curții, în esență, să stabilească dacă articolul 53 din cartă permite unei autorități judiciare de executare să supună, în aplicarea dreptului său constituțional național, executarea unui mandat european de arestare condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în cazul în care aplicarea unei asemenea condiții nu este permisă de articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru.

  1. Este articolul 53 din Cartă o clauză care prevede o normă minimă de protecție a drepturilor omului?
  2. Servește articolul 53 ca delimitării dintre domeniul de aplicare al Cartei și, printre altele, domeniile de aplicare ale constituțiilor statelor membre sau
  3. în funcție de caracteristicile problemei concrete de protecție a drepturilor fundamentale în cauză și de contextul în care intervine aprecierea nivelului de protecție care trebuie aplicat se va reține una sau alta din primele două interpretări de mai sus?

Prima interpretare este respinsă de către CJEU deoarece ar conduce la preeminența constituțiilor naționale față de dreptul Uniunii. AG Bot menționeză că articolul 53 din Cartă nu trebuie să fie înțeles ca o clauză care are drept obiect să reglementeze un conflict între, pe de o parte, o normă de drept derivat care, interpretată în lumina Cartei, ar stabili un standard dat de protecție a unui drept fundamental și, pe de altă parte, o normă dintr‑o constituție națională care ar prevedea un nivel de protecție mai ridicat cu privire la același drept fundamental. Mai mult s-ar aduce o atingere eficienței deciziei‑cadru dacă s-ar crea un sistem cu geometrie variabilă care ar încuraja infractorii să se refugieze în statele membre ale căror norme constituționale oferă o protecție mai ridicată decât în statul emitent al mandatului de arest. Mai mult s-ar aduce o atingere principiul securității juridice dacă o dispoziție de drept derivat conformă cu drepturile fundamentale garantate de Cartă, ar putea fi înlăturată de un stat membru pe motivul încălcării uneia dintre dispozițiile sale constituționale.

AG reamintește ca protecția drepturilor fundamentale în Uniune trebuie să fie asigurată în cadrul structurii și al obiectivelor acesteia în acest caz este vorba de crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție. AG menționeză că specificitatea dreptului Uniunii implică faptul că nivelul de protecție care rezultă din interpretarea unei constituții naționale nu este transpozabil în mod automat la nivelul Uniunii și nici opozabil în cadrul aplicării dreptului Uniunii.

Decizia‑cadru 2009/299 se înscrie în logica articolului 82(2) TFUE și urmărește nu numai să garanteze executarea mandatelor europene de arestare în cadrul condamnărilor în lipsă, ci de asemenea ca drepturile fundamentale ale persoanelor în cauză, precum dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, să fie suficient protejate.

Într‑un sistem în care domină pluralismul izvoarelor în materie de protecție a drepturilor fundamentale, Carta nu este destinată să devină instrumentul exclusiv de protecție a acestor drepturi și, pe de altă parte, că aceasta nu poate avea ca efect, prin ea însăși, să aducă atingere sau să reducă nivelul de protecție care rezultă din aceste diferite izvoare în domeniile lor de aplicare respective. Carta nu constituie un instrument izolat și deconectat de alte izvoare în materie de protecție a drepturilor fundamentale.Punctele 131-132

Carta nu poate astfel să aibă ca efect constrângerea statelor membre să coboare nivelul de protecție a drepturilor fundamentale garantat de constituția lor națională în cazurile care se situează în afara sferei de aplicare a dreptului Uniunii. Expresia „în domeniile de aplicare corespunzătoare” urmărește în special să asigure statele membre cu privire la faptul că, Carta nu este destinată să se substituie constituțiilor lor naționale în ceea ce privește nivelul de protecție pe care îl garantează în sfera de aplicare a dreptului național, dar și ca articolul 53 din Cartă nu poate aduce atingere supremației dreptului Uniunii din moment ce evaluarea nivelului de protecție a drepturilor fundamentale care trebuie atins se efectuează în cadrul punerii în aplicare a dreptului Uniunii. Articolul 53 din Cartă trebuie interpretat în sensul că nu permite unei autorități judiciare de executare să supună, în aplicarea dreptului constituțional național, executarea unui mandat european de arestare condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în cazul în care aplicarea unei asemenea condiții nu este permisă de articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru. Punctele 134-136

Un stat membru care ar considera că o dispoziție de drept derivat aduce atingere identității sale naționale ar putea astfel să o conteste întemeindu‑se pe articolul 4 alineatul (2) TUE. În temeiul articolului 4 alineatul (2) TUE și respectiv a articolului 82(3) TFUE statele membre pot cere sesizarea Consiliului și în acest mod suspenda adoptarea de către legiuitorul Uniunii a unui proiect legislativ care ar aduce atingere:

  • aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiţie penală.

Simpla adoptare a articolului 4a din decizia‑cadru demonstrează că statele membre au dorit să adopte o abordare comună privind executarea mandatelor europene de arestare emise în scopul executării unor hotărâri pronunțate în lipsă și că această abordare comună era compatibilă cu diversitatea tradițiilor și a sistemelor juridice ale statelor membre.

Răspunsul propus este următorul:

  1. Articolul 4a alineatul (1) literele (a) și (b) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că nu permite autorității judiciare de executare, în cazurile menționate în dispoziția respectivă, să supună executarea unui mandat european de arestare condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent.
  2. Articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, este compatibil cu articolul 47 al doilea paragraf și cu articolul 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
  3. Articolul 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu permite autorității judiciare de executare, în aplicarea dreptului său constituțional național, să supună executarea unui mandat european de arestare condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în cazul în care aplicarea unei asemenea condiții nu este permisă de articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299.”

COMENTARIU

Aceasta cauză este una foarte importantă și probabil va fi judecată de Marea Cameră. Concluzia de bază este că drepturile persoanei acuzate garantate de articolele 47 și 48 din Cartă sunt respectate în cazul în care aceasta a dat un mandat unui avocat să-l apere și a fost, de fapt apărată de avocatul respectiv la proces, exact cum prevede art. 4a (1)(b) din Decizia cadru 2002/584. Cauza Melloni este o bună ocazie de a interpreta Articolul 53 din Carta UE și de a clarifica anumite nelămuriri legate de relația dintre principiul supremației dreptului UE și respectul datorat identităților naţionale, inerentă structurilor fundamentale politice şi constituţionale ale statelor membre.

Emanuela MATEI

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti