Insolventa consumatorului
25 octombrie 2012 | Marcela COMȘA
Suntem conştienţi majoritatea dintre noi, fie că o recunoaştem fie că evităm subiectul, că tot mai mulţi români nu mai fac faţă plăţii ratelor la bănci sau la diverse alte societăţi de la care s-au împrumutat sau de la care au achiziţionat diverse bunuri. Cum se poate remedia această situaţie în aşa fel încât atât creditorul cât şi debitorul consumator să fie mulţumiţi?
Legea română nu reglementează starea de insolvenţă a persoanelor fizice (a particularilor sau consumatorilor), „se dezinteresează de tratamentul judiciar al situaţiei de supraîndatorare a simplilor particulari”[1]. Înscrierea persoanelor fizice care nu pot face faţă datoriilor curente, în sensul că nu-şi mai pot plăti la zi ratele aferente împrumuturilor contractate, în Centrala Incidentelor de Plăţi, ”CIP” nu poate fi apreciată ca fiind un echivalent al declarării stării de insolvenţă şi/sau ca remediu procedural al situaţiei de supraîndatorare a particularilor.
Centrala Incidentelor de Plăţi este un centru de intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi. Datele specifice incidentelor de plăţi sunt transmise, difuzate şi valorificate pe baza informaţiilor, chiar anterioare plăţii, conţinute în evidenţe şi care sunt ocazionate de acte şi fapte având potenţial fraudulos, litigios şi/sau producând riscuri de neplată, inclusiv dintre cele care pot afecta finalitatea decontării. Incidentul de plată este neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor participanţilor, înaintea sau în timpul procesului de decontare a instrumentului, obligaţii rezultate prin efectul legii şi/sau a contractului care le reglementează, a căror neîndeplinire este adus la cunoştinţa CIP de către persoanele declarante, pentru apărarea interesului public. Este o evidenţă care ajută în special instituţiile de credit, dar nu oferă o soluţie pentru redresarea persoanei fizice aflate într-o situaţie economică dificilă.
Precizez că majoritatea statelor dezvoltate au şi o reglementare a stării de insolvenţă a particularilor pe lângă o lege a procedurii colective referitoare la societăţi. La nivelul dreptului Uniunii Europene trebuie să amintesc că Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346 din 29 mai 2000 prevede că acesta nu se aplică procedurilor referitoare la societăţile de asigurare, instituţiile de credit, societăţile de investiţii care furnizează servicii ce implică deţinerea de fonduri sau valori mobiliare ale terţilor şi la organismele de plasament colectiv, dar are în vedere spre deosebire de legea română, şi simplii particulari.
Recent a existat în dezbatere un proiect de act normativ privind insolvenţa simplilor particulari şi în România, dar în şedinţa de miercuri, 17 octombrie 2012, Guvernul a avizat negativ proiectul de Lege privind insolvenţa persoanelor fizice[2].
Voi face o scurtă trecere în revistă a legislaţiei în materie a altor state.
În Italia, legea falimentului nu se aplică persoanelor fizice şi micilor întreprinzători. În Polonia, însă pot fi supuse legii falimentului şi entităţile fără personalitate juridică care desfăşoară activităţi comerciale. Procedurile colective franceze vizează comercianţii, meşteşugarii, agricultorii, persoanele fizice care desfăşoară activităţi profesionale independente şi entităţile de drept privat. În Franţa, există o procedură care se deschide împotriva persoanelor fizice (particularilor, consumatorilor) când se constată supraîndatorarea acestora.
Am menţionat anterior că a fost promovată o propunere de lege în acest sens şi în România, dar care nu a fost finalizată. A existat o reglementare desuetă în Codul civil referitoare la starea de deconfitură, starea constatată de insolvabilitate a unui simplu particular, care nu organiza însă o procedură colectivă şi concursuală pentru toţi creditorii debitorului, fiind în concecinţă ineficientă. În actualul Cod civil[3] nu s-a reglementat această situaţie. Am arătat în acest sens şi situaţia înscrieii în baza de date a Centralei Incidentelor de Plăţi.
Procedura privind insolvenţa simplilor particulari este o preocupare a majorităţii statelor dezvoltate din punct de vedere economic. Astfel, legislaţia americană permite persoanei fizice (consumatorului) să se declare „bankruptcy” şi să-şi pună averea sub controlul unei curţi federale pentru a putea scăpa de datorii. Procedura este reglementată de capitolul VII din US Commercial Code. Şi alte state au o legislaţie, după modelul american, care vizează procedura insolvenţei faţă de simplii particulari. Au norme legale în materie Marea Britanie, Germania, Spania şi, aşa cum am arătat anterior, Franţa, toate state membre ale Uniunii Europene.
Regulamentul CE nr. 1346/2000 se referă şi la falimentul particularilor. Dacă o persoană fizică, nerezident în România, este declarată în insolvenţă în Germania, efectele acestei proceduri se extind automat şi în ţara noastră şi el va fi sub protecţia tribunalului din ţara sa neputând fi, de exemplu, executat silit asupra bunurilor din România cu care a garantat creanţe. În schimb, un rezident în România nu va putea cere să i se aplice o procedură de insolvenţă şi să ceară să beneficieze de suspendarea executărilor silite ale creditorilor, îngheţarea valorii datoriilor sale etc. Nici în legislaţia italiană persoanele fizice nu fac obiectul unei proceduri de faliment.
Există diferenţe şi în legislaţia statelor care reglementează insolvenţa/falimentul particularilor. De exemplu, în legislaţia germană procedura de insolvenţă nu are ca efect imediat anularea datoriilor debitorului persoană fizică, pe când în dreptul francez, indiferent dacă prin lichidarea activelor s-a reuşit sau nu plata tuturor creanţelor, la închiderea procedurii se anulează toate datoriile anterioare ale debitorului.
Legislaţia americană permite particularului să se declare bankruptcy şi să-şi pună averea sub protecţia unei curţi federale în scopul scăpării de datorii. Cât este în procedură, cu averea sub controlul curţii, debitorul nu poate efectua operaţiuni ce presupun creditarea (el nu se mai poate împrumuta de la o bancă, nu poate cumpăra produse în rate sau leasing etc.). Efectele procedurii depind de starea scuzabilă sau nescuzabilă de bankruptcy.
Sunt în favoarea reglementării unei proceduri de insolvenţă care să se aplice şi în ţara noastră simplilor particulari/consumatorilor. Chiar dacă proiectul de lege depus era perfectibil consider că era un început bun în această direcţie.
Procedura trebuie să fie un instrument echidistant între debitorul aflat în starea de insolvenţă şi creditorii săi. Practic, prin ansamblul de norme juridice ce reglementează procedura insolvenţei se urmăreşte atingerea scopului acesteia, plata datoriilor debitorului aflat în insolvenţă către creditorii săi. Actul normativ şi apoi instanţele judecătoreşti care aplică legea trebuie să găsească cele mai bune soluţii pentru rezolvarea situaţiei.
Deşi concepută iniţial ca o procedură de executare silită asupra bunurilor debitorului (iniţial era o procedură aplicabilă doar comercianţilor) care nu şi-a onorat la scadenţă obligaţiile asumate faţă de creditori, treptat s-a ajuns la o procedură specială, ale cărei caractere „au imprimat acesteia deosebiri substanţiale faţă de executarea de drept comun”[4]. De o astfel de procedură specială ar trebui să beneficieze şi persoanele fizice neprofesionişti.
Cred că nu trebuie abandonată ideea de a avea şi în România o procedură a insolvenţei care să reglementeze insolvenţa/falimentul particularilor/consumatorilor.
[1] Gh. Piperea –„Despre protecţia tribunalului pentru simplii particulari aflaţi în situaţie de supraîndatorare” în Revista Dreptul afacerilor nr. 2/2009 pag. 73
[2] Informaţia de pe www juridice.ro
[3] Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 Republicată privind Codul civil – a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011
[4] S. Zilberstein, V. M. Ciobanu – „Tratat de executare silită”, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2001, pag. 557–558.
dr. Marcela COMŞA
judecător, Curtea de apel Braşov
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
