Rolul recursului civil si modificarile propuse de Ministerul Justitiei in vederea pregatirii intrarii in vigoare a Noului Cod de procedura civila. Sunt ele in litera si spiritul Constitutiei?

1. De la înființarea Curții de Casație și Justiție, în anul 1861, și până la modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 18/1948, recursul a fost reglementat de legea instanței supreme ca o cale extraordinară de atac. Înalta Curtea de Casație și Justiție soluționa quasitotalitatea recursurilor și de aceea era supraaglomerată, luându-se în timp diferite măsuri: ședințe de dimineață și ședințe de după-amiază; sporirea numărului de complete la aceeași secțiune; compunerea diferită a completelor în funcție de hotărârea care se atacă (de regulă 7 consilieri, dar și 5 consilieri sau, când se schimba jurisprudența secției, 15 consilieri); toate secțiile și completele țineau, potrivit art. 34 alin. (1) din Legea din 12 iulie 1939, cel puțin patru ședințe pe săptămână etc[1]. Deci se încerca să se acopere numărul mare de cauze, recursul fiind o perioadă chiar de ordin constituțional și, în orice caz, mijlocul prin care se încerca asigurarea unei practici unitare la nivelul țării.

2. Prin Legea nr. 18 din 1948 recursul a fost transferat în Codul de procedură civilă, ca o cale ordinară de atac, alături de apel. Cum prin Decretul nr. 132/1952 dispozițiile referitoare la apel  au fost abrogate, în perioada iunie 1952 – iulie 1993 recursul a fost singura cale de atac de reformare.

3. Prin Legea nr. 59/1993 a fost reintrodus apelul în Cod, dar, din nefericire, recursul după modelul Codului 1948 a fost reglementat în continuare ca o a doua cale ordinară de atac, alături de apel, deși trăsăturile sale erau cele ale unei căi extraordinare de atac. Legea nr. 59/1993 a mai prezentat și un alt neajuns major, referitor la stabilirea competenței materiale: judecătoria este instanță de drept comun în ce privește judecata în primă instanță, ceea ce făcea ca tribunalul să fie instanță de drept comun în privința apelurilor, iar curtea de apel să fie instanță de drept comun în ce privește soluționarea recursurilor. În această construcție desigur instanța supremă era instanță de recurs de excepție, adică judeca numai recursurile împotriva hotărârilor date de curțile de apel în primă instanță sau în apel, în legătură cu ambele categorii cele 15 curți de apel fiind instanțe de excepție. Este ușor de imaginat că, în aceste condiții, recursurile fiind soluționate, în marea lor majoritate, de curțile de apel, nu se putea realiza o practică judiciară unitară la nivelul întregii țări[2].

Prin OUG nr. 138/2000, recursul a fost încris în cod ca o cale extraordinară de atac, dar din punct de vedere al competenței nu s-au produs modificări.

4. Noul Cod de procedură civilă și-a propus să revină la sistemul existent în România până în anul 1948 și care există în țările Uniunii Europene, respectiv judecătoria să fie instanță de excepție în ce privește judecata în primă instanță iar tribunalul să fie instanța de drept comun. Această soluție, înscrisă în art. 94-95 din Noul Cod de procedură civilă face ca instanțe de drept comun în ce privește judecata apelurilor să fie – pe bună dreptate, deoarece de aceea au fost înființate – curțile de apel, iar Înalta Curte de Casație și Justiție să fie instanță de drept comun în ce privește soluționarea recursurilor, astfel cum prevede și art. 483 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă. În acest fel, se permite într-adevăr ca Înalta Curte de Casație și Justiție să-și îndeplinească misiunea de a asigura, prin soluționarea quasitotalității recursurilor, interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. Totuși, pentru a nu se supraaglomera instanța supremă, la elaborarea Noului Cod de procedură civilă au fost prevăzute soluții adecvate:
– au fost înlăturate toate aspectele de netemeinicie și recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate;
– s-a prevăzut că unele hotărâri de primă instanță pot fi atacate numai cu apel, iar hotărârile date în apel în astfel de situații, potrivit art. 483 alin (2) teza a doua, nu pot fi atacate cu recurs, cum ar fi hotărârile pronunțate în cazul: contestației la executare [cu excepția hotărârilor pronunțate în  temeiul art. 711 alin. (4), al art. 714 alin. (4) și al contestației la titlu] – art. 717 alin. (1); partajului judiciar – art. 994 alin. (2); ordonanței președințiale – art. 999 alin. (1); acțiunilor posesorii – art. 1003 alin. (3); ofertei de plată – art. 1009 alin. (2); cererilor cu valoare redusă – art. 1032 alin. (1); evacuării – art. 1041 alin. (5); opoziției la cererea de uzucapiune – art. 1051 alin. (8);
– unele recursuri se soluționează de către instanța ierarhic superioară, cum ar fi: hotărârea prin care s-a admis excepția de necompetență și s-a respins cererea ca inadmisibilă ori ca nefiind de competența instanțelor române – art. 132 alin. (4); hotărârea prin care se constată renunțarea la judecată, cu excepția celei date de o secție a Înalte Curți de Casație și Justiție – art. 406 alin. (6); hotărârea prin care se respinge cererea ca urmare a renunțării la însuși dreptul pretins – art. 410; hotărârea de perimare – art. 421 alin. (2); hotărârea dată în baza recunoașterii pretențiilor – art .437 alin. (1); hotărârea de expedient, care consființește tranzacția părților – art. 440. În aceste cazuri, dacă legea nu prevede în mod expres altfel, ca în cazul renunțării la judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție este competentă dacă este instanță ierarhic superioară, chiar în raport cu secțiile sale, când va judeca Completul de 5 judecători, dar, desigur, astfel de situații vor fi mai rare;[3]
– unele hotărâri nu sunt supuse niciunei căi de reformare, deci nici apelului și nici recursului, cum ar fi: hotărârile pronunțate în cazurile privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv – art. 94 pct. 2; hotărârea de delinare a competenței – art. 132 alin. (3); hotărârea prin care se soluționează conflictul de competență – art. 135 alin. (4); hotărârea de strămutare – art. 144 alin. (2);
– s-a prevăzut că recursul în interesul legii să nu mai fie soluționat de toți judecătorii în Secții Unite, ci de un complet special format din 25 de judecători (art. 516) iar soluționarea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să nu se facă de către toți judecătorii secției, ci de un complet format din 13 judecători (art. 520) [4], pentru ca alți judecători să se poată concentra pe soluționarea recursurilor;
– pentru recursurile de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a introdus procedura filtrului (art. 493), pentru a soluționa mai ușor și cu celeritate recursurile care nu îndeplinesc cerințele de formă, recursurile la care motivele de casare și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 448 sau recursurile vădit nefondate;
– s-a înlăturat posibilitatea casării cu reținere sau a modificării hotărârii atacate și, deci, în caz de admitere, Instanța Supremă întotdeauna casează cu trimitere (art. 497);
– motivarea hotărârii instanței de recurs va cuprinde numai motivele de casare invocate și analiza acestora (art. 499).

Toate aceste măsuri nu au fost însă considerate suficiente și Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut serioase și constante presiuni asupra Comisiei care a elaborat proiectul Noului Cod și proiectul Legii de punere în aplicare, asupra Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii și Parlamentului pentru a spori categoriile de hotărâri care nu pot fi atacate cu recurs și deci ajunse la nivelul Instanței Supreme. Așa se explică dispoziția cuprinsă în art. 483 alin. (2) teza întâi, care citită pur și simplu, nu pare prea extinsă. Dar, iată desfășurată lista hotărârilor care nu pot fi atacate cu recurs:
– hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), practic toate cererile soluționate în primă instanță de judecătorie, respectiv:
a) cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel. Ce prevede însă Codul civil? În art. 107 aln. (1) se arată că procedurile privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competența instanței de tutelă (tutela, ocrotirea interzisului judecătoresc, curatela), iar art. 265 din Noul Cod civil dispune că toate măsurile date de Cartea a III-a – “Despre familie” în competența instanței judecătorești, toate litigiile privind aplicare dispozițiilor acestei cărți, precum și măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale, sunt de competența instanței de tutelă (căsătoria, inclusiv nulitatea și desfacerea, regimul matrimonial, filiația, adopția, autoritatea părintească, obligația de întreținere);
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;
d) cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe;
i) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare. În legătura cu hotărârea de partaj, după ce art. 994 alin. (3) teza întâi stabilește că este supusă numai apelului, în teza a doua se precizează că dacă partajul s-a cerut pe cale incidentală hotărârea este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea dată asupra cererii principale, numai că aplicarea criteriilor prevăzute la art. 987 nu poate fi cenzurată pe cale recursului. Numai că unele dintre cererile în cadrul cărora se solicită, pe cale accesorie sau incidentală, și partajul, cum ar fi nulitatea sau desfacerea căsătoriei prin divorț, duc și ele la hotărâri care nu sunt susceptibile de recurs.
– hotărârile pronunțare în cererile de competența tribunalului privind navigația civilă și activitatea în porturi;
– hotărârile pronunțate de tribunale în conflictele de muncă și de asigurări sociale;
– hotărârile pronunțate de tribunale în materie de expropriere;
– hotărârile pronunțate de tribunale în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, în orice tip de proces, nu numai în cele penale;
– hotărârile pronunțate în alte cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 500.000 lei inclusiv, deci toate litigiile prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. j) pentru judecătorii, dar și litigiile între 200.001 lei și 500.000 lei inclusiv, pronunțate de tribunale în primă instanță, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.

Au văzut parlamentarii, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, ministrul Justiției și chiar judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție această listă desfășurată de categorii de hotărâri care nu pot fi atacate cu recurs? Am convingerea că nu, deoarece este cu totul nejustificat, inadmisibil să pretinzi ca întregi categorii de litigii să nu poată ajunge în recurs, pe ideea că toate aceste categorii nu ridică probleme de drept, iar dacă apare o practică neunitară se va recurge la recursul în interesul legii. Este iluzorie ideea că interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești s-ar putea realiza pe calea recursului în interesul legii și deja, în aproape 20 de ani, s-a demonstrat acest lucru. Suprinzător a fost însă, față de argumentul mereu invocat al supraaglomerării, că Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat nepotrivit să i se scoată din competență soluționarea unor cereri de strămutare și trecerea lor la curțile de apel. Sigur, asemenea hotărâri nu se motivează și nu sunt supuse niciunei căi de atac, așa încât sunt mai potrivite pentru judecătorii cu îndelungată și bogată experiență de la instanța supremă. Sau le este teamă de o practică neunitară?

Am fost adeptul înlăturării numeroaselor excepții existente în vechea reglementare în privința apelului și într-adevăr apelul a redevenit calea ordinară de atac obișnuită, prin care se realizează, de regulă, dublul grad de jurisdicție. Sunt de asemenea adeptul ideii că instanța de apel trebuie să fie,  de regulă, cea care să îndrepte nedreptatea, iar recursul să fie o cale suplimentară de control al legalității, care să se exercite în condiții restritive, în mod excepțional. Tocmai de aceea am fost și sunt de acord cu găsirea unor soluții de evitare a supraaglomerării instanței supreme. Însă nu sunt de acord cu soluția la care s-a ajuns, să fie excluse întregi categorii de litigii, dintre care unele pot ridica serioase probleme în drept, numai pentru a asigura confortul și rutina unor judecători care nu-și înțeleg misiunea lor constituțională de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii la nivelul întregii țări. Sigur că nu este ușor, dar dacă voiești să fii judecător la instanța supremă a unei țări trebuie să-ți asumi niște responsabilități. Nu este cazul și nici nu doresc să mă ocup eu de programul secțiilor și completelor, de încărcarea judecătorilor, dar poate o lectură a legilor de organizare și funcționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție din perioada interbelică, adunate într-un volum de un judecător de la instanța supremă, ar fi benefică.

5. Câștigul științific, teoretic și practic, obținut prin consacrarea de către Noul Cod de procedură civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță de drept comun în soluționarea recursurilor, în speranța asigurării unei jurisprudențe unitare, este puternic știrbit de amploarea excepțiilor, a categoriilor întregi de litigii în care hotărârile nu vor putea fi niciodată controlate pe cale recursului. Și în aceste cazuri vom avea hotărâri defintive pronunțate de 15 curți de apel, dar nu în recurs, ca în vechea reglementare, ci în apel, iar acest lucru nu este, desigur, de natură să ducă la o jurisprudență unitară.

În acest context, în care Noul Cod nici măcar nu a intrat în vigoare, Ministerul Justiței înțelege să pregătească intrarea în vigoare printr-un proiect de lege pe care nu a avut curajul să și-l asume direct, ci l-a promovat printr-o propunere legislativă a 7 senatori și deputați, respins de către Senat la 15 octombrie 2012, dar adoptat deja, în condiții discutabile, de către Camera Deputaților, ca și cameră decizională, la 23 octombrie 2012, prin care, între altele[5], să extindă, fie definitiv, fie tranzitoriu, categoriile de hotărâri care nu pot fi supuse controlului pe calea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție. Este vorba de următoarele dispoziții:
a) Ministerul Justiției propune prin art. 4 modificarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în sensul că valoarea ce determină competența tribunalului sau curții de apel să crească de la 1.000.000 lei, cum se stabilise prin legea de punere în aplicare a Codului, lei la 3.000.000 lei, și care inițial prin lege fusese fixată la 500.000 lei. În consecință se propune și abrogarea art. 54 pct. 2 din Legea nr. 76/2012. Este o măsură definitivă;
b) În aceeași materie a contenciosului administrativ criteriul nivelului autorității publice de la care emană actul, prevăzut de art. 10 alin. 1, a fost abandonat, după ce Comisia instituită de Minister pentru elaborarea proiectului Legii de punere în aplicare a Codului s-a străduit luni de zile să realizeze o uniformizare și în consecință:
– propune abrogarea art. 39 din Legea nr. 76/2012, referitor la Legea nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect și a art. 60 din Legea nr. 76/2012, referitor la Legea nr. 295/2006 privind reforma în domeniul sănătății – art. 12 și 14 din proiect;
– propune modificarea Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici (art. 6), OUG nr. 24/2008 privind accesul la propriu dosar și deconspirarea Securității (art. 7), Legii nr. 341/2004 – Legea recunoștinței față de erorii martiri (art. 8), Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (art. 9), Legii nr. 21/1999 – Legea cetățeniei (art. 10), și Legii 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției (art. 13), astfel încât litigiile care, potrivit criteriului legal, erau de competența curților de apel în primă instanță, cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost trecute în competența tribunalului, cu recurs la curtea de apel.
Prin aceste măsuri Ministerul Justiței își distruge propriul sistem, creat cu multă trudă, pentru ca Înalta Curte de Casație și Justiție să fie instanță de drept comun în privința soluționării recursului și la categoriile largi de excepții din materie civilă sporește considerabil și fără niciun criteriu științific categoriile de excepții și în materia contenciosului administrativ. Cum să mai asigure instanța supremă o practică unitară? Interesează pe cineva acest aspect sau dorim cu tot dinadinsul să degrevăm instanța supremă atât de mult încât să reflecteze cu nostalgie judecătorii și la vremurile în care înaintașii lor puteau într-adevăr să aibă un rol hotărâtor în fixarea unei jurisprudențe.
c) Ministerul Justiției, fără să țină seama că după 1 februarie 2013 cauzele ajung în recurs într-un interval de 1-3 ani, în înțelepciunea lui, a socotit că este cazul să mai extindă câmpul excepțiilor și a stabilit prin art. 22 alin. 2 din proiect că în procesele pornite începând cu 1 februarie 2013 și până la data de 31 decembrie 2015 să nu poată fi supuse recursului în alte cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 1.000.000 lei exclusiv, dublând deci valoarea și sporind considerabil categoria hotărârilor date de tribunal în primă instanță nesusceptibile de recurs (de la 200.001 la 1.000.000 lei).

Este locul și cazul să ne reamintim dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție potrivit cărora “Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.” Și acum să ne întrebăm dacă modificările propuse de Ministerul Justiței sunt în litera și spiritul Constituției. S-ar putea spune că dacă se restrânge mai mult, tot mai mult, competența instanței supreme rămânem în litera Constituției, deoarece ea își îndeplinește misiunea constituțională în limitele competenței sale stabilite prin lege. Dar acesta să fie spiritul Constituției? Asta s-a urmărit de către Adunarea Constituantă prin instituirea unei curți unice și supreme deasupra tuturor celorlalte instanțe judecătorești?

Ca fost judecător la Curtea Constituțională, semnalez însă și o problemă de neconstituționalitate vizând procedura de adoptare. Fiind o propunere legislativă care viza și contenciosul administrativ, prima cameră sesizată trebuia să fie Camera Deputaților, astfel cum prevede art. 75 alin. (1) din Constituție, și nu Senatul, așa cum s-a procedat. Pe de altă parte, deoarece Senatul a respins propunerea, legea trebuia să se întoarcă, potrivit art. 75 alin. (4) și (5), de la Camera Deputaților la Senat.

Va declanșa cineva un control de constituționalitate? Guvernul nu va ataca un proiect care provine, chiar indirect, de la Ministerul Justiției și la dezbaterea căruia au participat la Comisia Juridică a Camerei Deputaților reprezentanți ai Ministerului Justiției, ai Consiliului Superior al Magistraturii și ai instanței supreme. Deputații, cu puține și timide rezerve, au acceptat senin propunerile! Înalta Curte de Casație și Justiție nu are interes. Deci, nu cred că este posibil. Rămân însă cu mulțumirea că problema a fost pusă. Și, poate, în viitor, unii vor înțelege importanța problemei.

Cuvinte cheie: Codul de procedura civila, Ministerul Justiției, Ministerul Justitiei, Viorel Mihai CIOBANU

Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, detalii aici!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Puteţi prelua gratuit în website-ul dumneavoastră fluxul de noutăţi JURIDICE.ro:
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro

Newsletter JURIDICE.ro

Am citit, am înţeles şi sunt de acord cu Politica privind protecţia datelor şi condiţiile procesatorului de newsletter Privacy Policy

Da, vreau să primesc newsletter

Abonare

Login | Nu aveti cont? Click aici pentru abonare!