Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Despre sistemul procesual penal roman
20.11.2012 | Cristinel GHIGHECI


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Mulţi participanţi la procesele penale desfăşurate în faţa instanţelor noastre au deseori sentimentul că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui, că interpretarea dispoziţiilor legale duce de prea multe ori la soluţii contrare, că nu există o minimă stabilitate în practica judiciară, în fine, că nu se poate vorbi de un caracter previzibil al legii nici în chestiuni aparent simple, care ar trebui să fie foarte clare. E suficient să amintim numărul mare de recursuri în interesul legii în materie penală, ca să ne convingem de acest lucru. Toate aceste recursuri în interesul legii au avut în spatele lor o practică judiciară neunitară, mai îndelungată sau mai de scurtă durată, reflectată în multe hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Doar cine priveşte superficial sistemul judiciar românesc ar putea însă susţine că toate aceste neajunsuri sunt cauzate doar de cei chemaţi să aplice legea. În realitate, ele sunt mai degrabă rezultatul unei politici penale incoerente, instabile şi lipsite orizont. Nu e greu de observat că, în materie penală, cele mai multe probleme de practică neunitară au apărut acolo unde au intervenit modificările legislative aduse Codului penal şi Codului de procedură penală, după anul 1990. Se afirmă deseori că actualul Cod de procedură penală, adoptat în 1968 sub coordonarea profesorului Vintilă Dongoroz, nu ar fi prea bun pentru că ar fi impregnat de ideologia comunistă. Poate că la adoptarea lui, în unele chestiuni punctuale, nu s-a putut face abstracţie de sistemul politic al vremii (din păcate, istoria a dovedit că procesul penal a fost adesea un instrument, folosit de regimurile dictatoriale), dar trebuie subliniat şi faptul că, din punct de vedere tehnic, actualul Cod de procedură penală a avut la momentul adoptării o coerenţă teoretică greu de identificat la actele normative adoptate după 1990. Avea la bază o construcţie teoretică solidă, fiecare dispoziţie fiind perfect integrată într-un sistem. Vorbim de „un sistem procesual penal” atunci când într-o astfel de construcţie regăsim un „ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe etc.) dependente între ele şi formând un tot organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit” (DEX). Unele modificări aduse Codului de procedură penală după 1990 au fost necesare (în special cele din materia măsurii arestării preventive), însă altele par să nu ţină cont de faptul că acesta reprezintă “un sistem” teoretic, la care nu poţi face modificări fără a ţine cont de principiile pe care le are la bază, care se reflectă în ansamblul dispoziţiilor sale. Ca orice construcţie teoretică omenească şi sistemul procesual penal poate fi asemănat cu un castel de cărţi de joc, la care orice modificare poate duce la prăbuşirea lui, dacă nu e făcută cu maximum de atenţie.

Spre exemplificarea celor afirmate mai sus voi analiza doar două din multiplele modificări aduse Codului de procedură penală, care sunt relevante pentru modul în care se fac schimbările legislative, fără a se acorda atenţia cuvenită “amănuntelor” de care vorbeam.

Nu ştiu din ce considerente legiuitorul român din anul 2003 a considerat necesar să modifice conţinutul art. 70 alin. 2 C. pr. pen., în sensul că învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă, printre altele, “dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa”. Probabil că această dispoziţie a fost văzută ca o garanţie a respectării drepturilor învinuitului sau inculpatului, de natură să ajusteze neajunsurile Codului nostru de procedură penală, de sorginte “comunistă”. În realitate, ea nu a fost inserată la adoptarea acestui cod pentru că nu se potriveşte cu sistemul nostru procesual penal şi nu pentru că în felul acesta se urmărea restricţionarea drepturilor potenţialilor învinuiţi sau inculpaţi. Dimpotrivă, regimul politic din 1968 se chinuia să demonstreze occidentului că România este o ţară în care se respectă “drepturile omului” şi ar fi dat bine consemnarea, formală, a acestui drept al învinuitului sau inculpatului.

Dispoziţia legală menţionată este însă, una specifică sistemelor procesuale adversiale, pe care le regăsim în principal în ţările anglo-saxone, sisteme total diferite de cel pe care a fost construit actualul Cod de procedură penală român, care respectă tradiţia sistemelor procesuale continentale. Acesta din urmă este sistemul procesual adoptat în mod tradiţional în ţara noastră, el a stat la baza întregii doctrine şi practici judiciare de la noi şi a fost însuşit de teoreticienii şi practicienii noştri, de la întemeierea statului modern până în prezent. Evident că sistemul procesual continental nu are nimic în comun cu comunismul, el fiind adoptat de multe ţări cu tradiţie democratică, cu mult anterior apariţiei acestui regim politic.

Diferenţa dintre sistemul procesual adversial şi cel continental este una de profunzime, cele două sisteme având o raportare diferită chiar cu privire la miezul problemei activităţii judiciare, anume aflarea adevărului judiciar (a se vedea D. Ionescu, Procedura avertismentului. Consecinţe în materia validităţii declaraţiilor acuzatului în procesul penal, articol publicat în revista Caiete de drept penal, nr. 2/2006, p. 28). În sistemul continental adevărul judiciar trebuie să fie identic cu adevărul obiectiv, real, adică instanţele nu pot reţine altceva decât ceea ce s-a petrecut în realitate. În Codul nostru de procedură penală aflarea adevărului este reglementată ca regulă de bază, în articolul 3, unde se prevede că “în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului”. De aici decurge şi principiul rolului activ al organelor judiciare (art. 4 C. pr. pen.), care este un instrument absolut necesar pentru a se asigura respectarea principiului aflării adevărului.

Sistemul adversial susţine însă că această “pretenţie” a sistemelor continentale de a afla adevărul obiectiv în cadrul unui proces penal este o utopie şi că adevărul judiciar, reconstituit în urma administrării probelor în cadrul unui proces penal, poate fi diferit de acest adevăr obiectiv. În cadrul unui sistem procesual adversial fiecare dintre părţile care se confruntă într-un proces penal este deţinătoarea propriului adevăr, pe care încearcă să-l impună, în urma unei confruntări corecte. De aici, decurge importanţa deosebită pe care sistemul adversial o acordă procedurii, care trebuie să fie una corectă, perfect echitabilă, pentru a se putea ajunge la o soluţie justă.

În cadrul unui sistem procesual continental toate părţile sunt obligate să conlucreze pentru aflarea adevărului obiectiv în cadrul procesului penal. Din acest motiv, într-un astfel de sistem nu este reglementat dreptul inculpatului de a nu da declaraţie în cadrul procesului penal, pentru că el nu se potriveşte cu scopul procesului penal, care este “constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni” (art. 1 alin. 1 C. pr. pen.). De aceea şi art. 70 alin. 2 C. pr. pen. prevedea, la momentul adoptării, că învinuitului sau inculpatului “…i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta”. Desigur că şi în cadrul acestui sistem procesual “pentru învinuit sau inculpat, darea de declaraţie nu constituie o obligaţie, dar refuzul de a face declaraţie creează o inevitabilă suspiciune împotriva sa” (V. Dongoroz, ş.a., în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, Vol. V, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române & All Beck, Bucureşti, 2003, p. 190). În schimb, în cadrul sistemului adversial nu se poate trage nicio concluzie din utilizarea de către acuzat a dreptului de a nu da nicio declaraţie. Trebuie precizat, de asemenea, că legiuitorul din sistemul continental a avut înţelegere pentru slăbiciunea omului, care din instinctul de conservare  are tendinţa de a ascunde adevărul, pentru a evita răul pe care îl reprezintă pedeapsa, motiv pentru care este lăsată nepedepsită fapta inculpatului care denaturează adevărul, în cazul în care nu relatează organelor judiciare adevărul obiectiv. În sistemul adversial, având în vedere existenţa dreptului acuzatului de a nu da declaraţii, a fost posibilă incriminarea în toate cazurile a faptei de sperjur, chiar şi în cazul în care ea este săvârşită de acuzatul care a dorit să dea declaraţie în faţa instanţei. Aceasta pentru că şi în sarcina inculpatului incumbă obligaţia respectării corectitudinii procedurii, având nu doar dreptul la un “fair trial” ci şi obligaţia de a se comporta “fair” în cadrul procedurii.

Diferenţa dintre cele două sisteme, cu privire la importanţa acordată procedurii, rezultă din diferenţa de viziune a acestora în legătură cu adevărul judiciar. În sistemul adversial procedura este mai importantă decât dreptul material, deoarece ea este cea care garantează aflarea adevărului judiciar. În sistemul continental dreptul material este mai important decât procedura, pentru că este prioritară aflarea adevărului cu privire la faptă. Din aceste motive regimul nulităţilor absolute (aplicabil şi în materia probaţiunii) din sistemul nostru procesual este atât de restrictiv, faţă de sistemul adversial, unde operează mult mai strict sancţiunea excluderii probelor. Aplicarea strictă într-un sistem continental a regimului probaţiunii dintr-un sistem adversial l-ar lipsi de conţinut pe cel dintâi. De aceea nu pot fi preluate dintr-un alt sistem doar unele dispoziţii disparate, aparent benefice sau inofensive, dar care pot produce efecte unde nici nu s-ar putea bănui.

Revenind la dispoziţia art. 70 alin. 2 C. pr. pen., constatăm că a fost preluat din sistemul adversial dreptul învinuitului sau inculpatului de a nu da declaraţie în procesul penal, dar nu s-a înţeles că acest fapt este esenţial în sistemul procesual continental, pentru aflarea adevărului obiectiv. Pentru a demonstra cât de “ruptă” de sistem este această dispoziţie, este suficient să menţionăm dispoziţia art. 325 C. pr. pen. potrivit căreia “când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior”. Acest ultim text este explicabil în sistemul procesual continental, unde acuzatul contribuie la aflarea adevărului şi unde declaraţiile din cursul urmăririi penale pot avea prioritate faţă de declaraţiile din cursul judecăţii, dacă ele contribuie mai bine la aflarea adevărului obiectiv. Textul este însă total nepotrivit unui sistem adversial, unde acuzatul nu are aceste obligaţii şi unde acesta se “confruntă” cu acuzatorul, pentru impunerea propriului adevăr judiciar. Acelaşi lucru se poate spune şi despre textul din art. 323 alin. 4 C. pr. pen. potrivit căruia “inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar”. Dacă inculpatul şi-a manifestat dreptul de a nu da declaraţii, este evident că el nu mai poate fi ascultat, chiar dacă acest lucru “este necesar” (decât dacă inculpatul ar reveni asupra poziţiei iniţiale şi ar solicita să fie audiat). Într-un sistem continental tipic, dispoziţia art. 323 alin. 4 C.pr.pen. ar avea sens, deoarece inculpatul este obligat să conlucreze cu organele judiciare, pentru aflarea adevărului.

De asemenea, preluarea dispoziţiei din art. 70 alin. 2 C. pr. pen. din sistemul adversial nu are nicun efect fără preluarea sancţiunilor specifice din acest sistem procesual. Potrivit Codului de procedură penală nerespectarea acestei dispoziţii ar putea atrage sancţiunea nulităţii relative (singurele sancţiuni prevăzute de codul nostru în cazul actelor procesuale şi procedurale penale), care ar trebui invocată chiar “în cursul efectuării actului când partea este prezentă” (art. 197 alin. 4 C. pr. pen.), ceea ce pare a fi un nonsens, deoarece învinuitul sau inculpatul este întotdeuna prezent la luarea propriei declaraţii. Sunt autori care susţin că în acest caz ar interveni o sancţiune specifică materiei probaţiunii, anume sancţiunea excluderii probelor nelegal administrate, însă care ar fi baza legală pentru aplicarea acestei sancţiuni în sistemul nostru procesual? Cum se împacă această regulă cu sistemul libertăţii de apreciere a probelor (art. 63 C. pr. pen.), care presupune libertatea de convingere a organului judiciar în aprecierea valorii probatorii a unui mijloc de probă? Pentru un astfel de sistem pare mai potrivită aplicarea regimul nulităţilor (art. 197 C. pr. pen.) şi în materia probaţiunii, decât aplicarea unui regim sancţionator atât de strict, cum este cel al excluderii probelor. Acesta este şi motivul pentru care practicienii sunt reticenţi în aplicarea sancţiunii excluderii probelor, chiar şi după introducerea prin Legea nr. 281/2003 a dispoziţiilor art. 64 alin. 2 C. pr. pen., potrivit căruia “mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”. Va trebui să treacă o perioadă de timp până când va fi asimilat acest nou sistem de sancţionare din materia probaţiunii şi va fi pus de acord cu ansamblul sistemului nostru procesual. Se pare că 9 ani, cât a trecut de la adoptarea acestei dispoziţii legale până în prezent, nu a fost un timp suficient pentru aceasta.

Pe de altă parte, ce sancţiune ar interveni în cazul în care învinuitul sau inculpatul consimte să dea declaraţie, dar nu spune adevărul? Evident că niciuna. În acest caz, care mai este importanţa dreptului consacrat de art. 70 alin. 2 C. pr. pen. învinuitului sau inculpatului de a nu face nicio declaraţie? Acesta avea oricum posibilitatea de a nu relata adevărul, fără a suferi vreo sancţiune, posibilitate care este chiar mai “avantajoasă” decât dreptul de a nu face nicio declaraţie. Este oare benefică împrumutarea din sistemul adversial a dreptului învinuitului sau inculpatului de a nu face nicio declaraţie, fără a prelua şi sancţiunea încălcării obligaţiei de a respecta el însuşi corectitudinea procedurii şi de a nu induce în eroare instanţa de judecată? Pentru practicienii din sistemul nostru procesual nu este ceva neobişnuit ca învinuiţii sau inculpaţii să susţină în faţa instanţelor variante extrem de fanteziste ale faptelor, cunoscând că acest lucru nu este sancţionat în vreun fel.

Interesant este că o dispoziţie similară celei din art. 70 alin. 2 C. pr. pen. a fost introdusă şi în legislaţia franceză (unde există tot un sistem procesual continental), însă ea a fost abrogată într-un timp destul de scurt, probabil tocmai pentru că nu se potrivea cu sistemul de drept procesual al acestei ţări.

În final, se impune a fi analizat acest aspect prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a vedea dacă aceasta impune în mod obligatoriu existenţa unei dispoziţii similare celei din art. 70 alin. 2 C. pr. pen., privind atenţionarea învinuitului sau inculpatului despre dreptul de a nu face nicio declaraţie. Acest drept al acuzatului nu este consacrat explicit de convenţie, iar jurisprudenţa Curţii nu impune o astfel de obligaţie a organelor judiciare de a-l avertiza pe acesta cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie. Chiar dacă s-a consacrat, în jurisprudenţa Curţii, dreptul acuzatului de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina, aceasta nu are forma existentă în sistemele procesuale adversiale. Curtea impune reguli minimale, cu privire la protecţia drepturilor omului, care trebuie respectate de toate sistemele procesuale din ţările semnatare ale Convenţiei, dar nu impune o soluţie dintr-un sistem procesual sau altul. Evident că în cazul în care soluţiile consacrate de Curte sunt mai aproapiate de un sistem procesual adversial, fiind chiar inspirate din acesta, este mai dificilă implementarea lor într-un sistem procesual continental, dar aceasta se poate face cu păstrarea caracteristicilor principale ale sistemului adoptator. De pildă, instanţa europeană a arătat că este incompatibil cu exigenţele Convenţiei ca o condamnare să fie întemeiată exclusiv sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului, pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie în instanţă, însă aceste interdicţii nu ar putea împiedica să se ţină seama de tăcerea celui interesat, în situaţii ce reclamă o explicaţie din partea-i, pentru a aprecia forţa de convingere a elementelor dosarului care-l acuză. S-a subliniat că nu există o linie de demarcaţie netă între aceste două situaţii, astfel că “dreptul de a păstra tăcerea” nu trebuie considerat ca fiind absolut (C. Bârsan, în Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 528). Astfel, se constată că, deşi instanţa europeană consacră acest drept al acuzatului, ea nu obligă statele contractante să preia soluţia din sistemul adversial referitoare la procedura avertizării acestuia şi mai ales nu obligă la adoptarea sancţiunii consacrată în celebra Decizia a Curţii Supreme a S.U.A. în cauza Miranda c. Arizona, a excluderii declaraţiei luate fără această avertizare.

O altă dispoziţie legală preluată din sistemul adversial este cea din art. 3201 C. pr. pen. privind procedura judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Ea este perfect adaptată sistemului adversial, unde adevărul judiciar, diferit de adevărul obiectiv, poate fi negociat între părţile adverse, respectiv între acuzat şi acuzator. De vreme ce în acest sistem procesual adevărul obiectiv nu are relevanţă, negocierea adevărului judiciar se poate purta chiar şi cu privire la încadrarea juridică a faptei, fiind posibilă aplicarea unei pedepse pentru o altă infracţiune decât cea comisă în realitate. În sistemul continental, unde contează adevărul obiectiv, ar fi de neconceput condamnarea inculpatului pentru o altă infracţiune decât cea săvârşită, chiar dacă acesta ar fi ajuns la o “înţelegere” cu acuzatorul în acest sens. Tocmai de aici apar problemele noastre legate de posibilitatea instanţei de a respinge cererea inculpatului de a fi judecat pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, atunci când instanţa nu şi-a creat convingerea că inculpatul a săvârşit infracţiunea descrisă în actul de acuzare sau nu este sigură că a săvârşit-o în circumstanţele reţinute de procuror în actul de sesizare.

Articolul 3201 C. pr. pen. nu a devenit mai clar nici după modificarea lui în urma adoptării deciziei nr. 1470/2011 a Curţii Constituţionale, prin care a fost declarat neconstituţional aliniatul 8 al acestui articol. În această decizie se arată că textul iniţial al art. 3201 alin. 8 C. pr. pen. nu prevedea nişte graniţe înlăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea de judecare pe baza procedurii recunoaşterii vinovăţiei şi că în lipsa unor astfel de criterii obiective “posibilitatea acordată judecătorului se poate lesne transforma într-un abuz, care nu poate fi cenzurat”. Este destul de greu de împăcat această motivare cu obligaţia instituită în sarcina instanţelor de judecată, prin art. 3 din C. pr. pen., de a asigura întotdeauna aflarea adevărului cu privire la “faptele şi împrejurările cauzei”. Această obligaţie nu se poate realiza dacă instanţa de judecată nu ar avea posibilitatea de a respinge cererea de judecare pe procedurii recunoaşterii vinovăţiei şi atunci când aceasta are dubii cu privire la alte împrejurări decât existenţa faptei sau săvârşirea acesteia de către inculpat. De pildă, principiul aflării adevărului obiectiv (art. 3 C. pr. pen.) ar obliga instanţele de judecată să respingă cererea inculpatului de judecare pe baza recunoaşterii vinovăţiei chiar şi în cazul în care ar exista dubii cu privire la reţinerea de către procuror a circumstanţei atenuante legale a provocării. Poate fi considerat un “abuz” acest demers al instanţei de a-şi îndeplini obligaţia de a asigura aflarea adevărului? Cum se poate cenzura existenţa dubiului instanţei de judecată, din moment ce acesta reprezintă un aspect subiectiv, care ţine de forul interior al judecătorului? Iar dacă în final s-ar ajunge la confirmarea situaţiei de fapt reţinută în actul de sesizare i s-ar putea reproşa în vreun fel instanţei de judecată faptul că a înţeles să administreze anumite probe pentru a se convinge de adevărul celor reţinute în actul de sesizare? Aceasta reprezintă tocmai esenţa sistemului nostru procesual, bazat pe obligaţia organelor judiciare de a avea un rol activ, pentru aflarea adevăului obiectiv. Într-un sistem adversial aceste probleme nu s-ar pune, dar într-un sistem procesual ca al nostru, ele erau inevitabile, tocmai pentru că instituţia judecăţii pe baza recunoaşterii vinovăţiei are la bază principii teoretice străine.

Tocmai din aceste motive este greu de preluat în legislaţia noastră procesual penală această instituţie specifică unui sistem procesual adversial, dacă ea nu este mai întâi adaptată principiilor de bază ale sistemului nostru procesual, de factură continentală. Instituţia judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei şi-a găsit o utilitate practică deosebită, fiind în general bine primită în rândul practicienilor, însă nu pot fi ignorate problemele pe care le-a creat, tocmai din cauza acestei neconcordanţe dintre sistemul ei de origine şi sistemul nostru procesual. Probleme deosebite s-au ridicat, de pildă, în cazul infracţiunilor săvârşite de mai mulţi inculpaţi, din care doar unii au solicitat judecarea pe baza procedurii recunoaşterii vinovăţiei, sau în cazul existenţei unei pluralităţi constituite de infracţiuni.

Acestea sunt doar două dintre textele Codului de procedură penală care au fost modificate fără o analiză a tuturor consecinţelor pe care o produc asupra sistemului nostru procesual penal. Discuţia s-ar putea extinde la mai multe din modificările aduse Codului de procedură, cu privire la care practica neunitară este generată de dificultatea aplicării în sistemul nostru procesual a unor instituţii preluate din sistemul adversial.

Nu i se poate pretinde unui sistem legislativ o coerenţă teoretică absolută, asemenea unui sistem pur teoretic, filozofic. Legiuitorul este nevoit uneori să adopte, din considerente practice, unele soluţii care nu sunt în deplină concordanţă cu principiile generale ce stau la baza sistemului procesual adoptat, însă acestea trebuie să fie cât mai bine adaptate acestor principii. Altfel, ele nu vor fi asimilate aşa cum trebuie de cei chemaţi să le aplice, ajungându-se la asimilarea diferită a lor sau chiar la înlăturare, atunci când sunt în contradicţie vădită cu regulile de bază ale procesului nostru penal. Aceasta nu se întâmplă din culpa practicienilor, deoarece este cunoscut că oriunde în lume asimilarea unui sistem procesual este o chestiune de durată, iar schimbările bruşte şi dese ale regulilor de bază ale acestuia produc în mod inevitabil divergenţe de opinii, până când se cristalizează o practică judiciară unitară.

Jud. dr. Cristinel GHIGHECI
Curtea de Apel Brasov

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Despre sistemul procesual penal roman”

  1. d-le judecator, citind articolul dvs am fost sigur ca ati inceput cariera profesionala ca si procuror si nu m-am inselat. Si asta pentru ca din acest articol nu ati atins perspectiva invinuitului sub aspectul analizei avantajului adus acestuia de catre dreptul la tacere. un judecator trebuie a aibe in vedere atit perspectiva acuzarii cit si a apararii ceea ce analiza dvs nu contine. Un aspect care mie mi se pare destul de grav mai ales cind vine din partea unui judecator al carui prim rol este de cenzura abuzurile celui mai puternic, adica al statului.

    un avantaj ce aduce acest drept la tacere este acela ca in dosarele penala nu mai este ESENTIALA o declaratie a invinuitului asa cum se practica inainte de anul 2003. pina in acest an, declaratiile invinuitului erau considerate extrem de importante si acuzarea depunea ORICE efort pentru a le obtine, inclusiv violente fizice. Condamnarile pronuntate de catre CEDO sunt elocvente si nu mai necesita argumentatie.

    Se presupune ca acuzarea poate dovedi vinovatia si fara declaratia acestuia din urma mai ales ca recunoastere nu mai este regina probelor. Si atunci de unde aceasta critica impotriva dreptului la tacere? de ce este nevoie de o declaratie a invinuitului obtinuta in urma unor presiuni, uneori chiar fizice?

    avind in vedere prezumtia de nevinovatie, mi se pare normal ca invinuitul sa nu ofere nici o declaratie atit timp cit nu exista probe care sa rastoarne aceasta prezumtie. Critica dvs seamana cu practica de pina in 2003 confomr careia intai se aresteaza (pe atunci de catre procuror, direct) si apoi se string probe. Mai ales ca arestul preventiv (chiar de lunga durata) dezleaga limbile arestatilor care ar spune orice doar ca sa fie pusi in libertate.

    desi articolul in sine nu este rau, totusi optica dvs ma intristeaza din perspectiva faptului ca dvs, ca si judecator, ar trebui sa va aplecati mai mult spre respectarea drepturiloe inculpatilor si a analizei modului in care sunt strinse probele si mai putin asupra faptelor reale.

    Pina la urma, conform acestei logici, de ce sa nu folosim tortura daca in urma acesteia se obtine adevarul? datele obtinute prin tortura ar putea fi supuse nulitatii relative, mai ales daca corespund altor probe administrate si deci adevarul obiectiv ar fi stabilit. corect?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate