Aventurile lui Robi in Tara Piticilor (5)
4 decembrie 2012 | Robi CIOBANU
Ne gândisem la un moment dat să vă arătăm că reversul la cel mai scurt banc cu poliţişti (un poliţist citea) e site-ul unde un poliţist scria. Am dat un ochi prin el, dar nu ne-a atras nimic atenţia. Nu zicem că-i rău. Zicem că, deocamdată, e neinteresant. 
După ultimele întâlniri, soldate cu victime, pe care le-am avut prin sediul IPJ, credem că e mai bine, totuşi, să fii un poliţist neinteresant, decât un miliţian în toată regula. Şi cum să nu-ţi placă nenea miliţianu’ când îţi urlă-n termopanele instituţiei că, dacă îl mai provoci intelectual, apasă butonu’ de eject şi te catapultează dincolo de aria de acoperire a bastoanelor inteligente, da’ care nu ştie să scrie. Că cine o mai şi văzut bastoane cu pastă…
Episodul 5. Despre poliţişti care ştie să scrie. Citaţii
În parcarea Secţiei de Miliţie stau două maşini cu girofarurile pornite. Pe lângă ele, patru miliţieni. Salut şi întreb politicos:
„Bună ziua. Merge treaba?”
„Păi, nu se vede?!” întreabă unul mai chel, cu burtă, mirat. „Facem muncă preventivă. Am pornit girofarurile pentru prevenţia generală. Infractorii care trec pe stradă văd aşa cel mai bine că miliţia nu stă, miliţia lucrează.”
„Înţeleg”, dau eu din cap, zâmbind. „Ştiţi unde-l găsesc pe subcomisarul Neupescu?”
„Etajul doi. Serviciul Miliţieni celebri.”
Mulţumesc şi pornesc împreună cu clientul către intrarea în clădire. Ajungem la destinaţie. Ne proptim cu degetele în lemnul acustic al uşii.
„Intraţi!”, ni se urlă. Binevoim şi intrăm.
După o scurtă conversaţie inutilă, după ce ni se trag sub cur nişte scaune, după ce ne pironim ochii într-o foaie denumită lacunar proces-verbal, deranjăm miliţianu’ la bască cu o cerere nesemnificativă, gen, ziceţi-ne şi nouă de ce suntem acuzaţi.
„De aia”. Replică standard. Apoi, priveşte cu subînţeles în ochii de vinovat ai nevinovatului şi îi şopteşte suav:
„Tot ce zici poate fi folosit împotriva ta…”
Îşi râde chiţcăit în barbă şi se scarpină sub caschetă. Completează:
„Nu că poate, fi-va folosit împotriva ta, bă, condamnatule!”
Condamnatul îşi şterge saliva organului de pe obraji. Eu încerc să îi regăsesc tovarăşului Neupescu (ce nume nepotrivit pentru un ocepe!) sclipirea de inteligenţă în ochi, aia pe baza căreia a fost angajat pe post de dătător cu bastonu’ şi cu pixu’. Probabil e doar neonul care i se reflectă pe globii oculari, fiindcă deşi insist în încercarea de a afla pentru ce a consumat hârtia şi tuşul pe citaţie, nu reuşesc să îi creez vreo conexiune logică la nivelul organului presupus aflat sub chipiu.
În bezna intelectuală ce ne-a înconjurat brusc, ne ridicăm amândoi (şi eu şi Vinovatul Universal) şi ieşim. Miliţanul ţipă furios către noi:
„Da’ nu am terminat. Aveţi de scris o declaraţie.”
Mă întorc spre el înainte de a închide uşa:
„Scrie-o singur. Oricum, numai ce vrei tu apare în ea.”
În curte, cei patru tocmai opresc girofarurile. Mă uit la ceas. E patru fix, după-masa. Prevenţia generală are şi ea orele ei de program. Numai miliţia bate non-stop. La uşă.
Robi CIOBANU
