ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Revista de note şi studii juridice (RNSJ)
Condiţii de publicareDespre revistă
 
JURIDICE
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Trimitere preliminara intr-o cauza penala. Imaginea justitiabilului si imaginea justitiei (C-248/11, Nilas si altii)
05.12.2012 | JURIDICE.ro, Mihai ȘANDRU, Mihai BANU

 
Competition Law

IADUER interpretarea şi aplicarea dreptului Uniunii Europene de către instanţele din România” acronim pentru proiectul realizat de Centrul de Studii de Drept European al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române şi Asociaţia Forumul Judecătorilor.

I. Introducere. Preliminarii

Titlul acestei note, care se referă la o încheiere recentă a Curţii de Apel Cluj[1], are în vedere nu atât fondul cauzei, cât procedura şi motivarea trimiterii preliminare. Fondul cauzei priveşte comiterea infracţiunii de manipulare a pieţei de capital de către mai mulţi inculpaţi; încheierea enumeră în prima parte numele acelor inculpaţi şi enunţă calificarea infracţiunii pentru fiecare dintre aceia.

În privinţa procedurii şi a motivării cererii de sesizare a Curţii de Justiţie, încheierea impune mai multe reflecţii importante: statutul instanţei judecătoreşti naţionale ca instanţă unională de drept comun şi consecinţe ale acestui statut pentru obligaţiile care revin ei (de interpretare şi aplicare a dreptului Uniunii Europene); pertinenţa referirilor la dreptul Uniunii Europene (inclusiv la interpretarea acestuia oferită de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) şi exactitatea acestora; utilitatea răspunsului Curţii de Justiţie pentru dezlegarea pricinii cu care este sesizată instanţa naţională; îndeplinirea cerinţei de informare a Curţii de Justiţie; urgenţa procedurii etc.

Cu toate acestea trebuie amintit că în lipsa anumitor elemente, considerate esenţiale de către CJUE şi evidenţiate în Nota de informare cu privire la efectuarea trimiterilor preliminare de către instanţele naţionale[2], Curtea de Justiţie respinge trimiterea preliminară[3]. Din încheierea de şedinţă a instanţei transpare mai degrabă motivarea instanţei, deşi, paradoxal, fără a se explica în mod pertinent utilitatea răspunsului Curţii de Justiţie pentru soluţionarea litigiului din faţa instanţei naţionale. Remarcăm, de asemenea, lipsa descrierii contextului de fapt şi de drept în care se inserează întrebarea adresată Curţii de Justiţie.

În sprijinul trimiterii preliminare instanţa face apel la argumente din jurisprudenţa CJUE, la principii care au rezultat din jurisprudenţa acelei instanţe, urmate de vagi consideraţii referitoare la dreptul naţional pertinent. Despre importanţa acestor elemente vom discuta în cele ce urmează.

II. O referire imprecisă: cauza Marleasing

Primul aspect pe care îl discutăm este referirea pe care instanţa naţională a făcut-o la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie în cauza Marleasing[4]; Curtea de Apel Cluj citează cauza menţionată în următorul context: „În urma deliberării, potrivit efectului mijlocit al directivei invocat de CJE în soluţionarea cauzei Marlesing, datoria statelor membre, decurgând dintr-o directivă este de a atinge rezultatul intenţionat de acea directivă, iar obligaţia lor conform art. 5 din Tratat este aceea de a lua toate măsurile necesare, generale sau particulare, spre a asigura îndeplinirea acelei sarcini, este obligatorie pentru toate autorităţile acestora inclusiv pentru instanţe, în probleme aflate sub jurisdicţia lor. Astfel, la aplicarea legii naţionale, instanţa naţională este obligată să interpreteze pe cât posibil în litera şi spiritul directivei pentru a obţine rezultatul urmărit de aceasta din urmă, respectând prin aceasta prevederile parag. 3 al art. 189 al Tratatului” (s.n.).

Jurisprudenţa CJUE este disponibilă atât pe pagina de internet a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi pe site-ul EUR-Lex şi presupunem că instanţa noastră a citit hotărârea pe care o citează. Cauza Marleasing se referă, pe fond, la cauzele de nulitate ale societăţii comerciale[5], iar din perspectiva trimiterilor preliminare, problema subsidiară pe care Curtea de Justiţie o pune este aceea a obligaţiei de interpretare a cadrului juridic naţional preexistent dreptului naţional în conformitate cu normele dreptului UE (posterioare)[6]. Instanţa citează pct. 8 din considerentele hotărârii, extrăgându-l din context fără însă a observa ceea ce Curtea de Justiţie intenţionează să atragă atenţia: „Prin urmare, în aplicarea dreptului naţional[7], indiferent dacă este vorba despre dispoziţii adoptate anterior sau ulterior directivei, instanţa naţională căreia i s-a solicitat interpretarea este obligată să facă acest lucru, în măsura posibilului, în lumina textului şi a finalităţii directivei, pentru a îndeplini rezultatul urmărit de aceasta şi pentru a se conforma astfel art. 189 parag. 3 din tratat” [în prezent art. 288 parag. 3 TFUE, s.n.][8]. Paradoxal, Curtea de Justiţie a fost criticată pentru că a răspuns în locul instanţei naţionale,[9] neaplicând dispoziţiile tratatului referitoare la întrebarea preliminară.

De fapt, din locul pe care îl ocupă în încheiere referirea la hotărârea Marleasing putem deduce în mod întemeiat o confuzie săvârşită de instanţa judecătorească românească între „efectul mijlocit al directivei”[10] (s.n.) şi obligaţia care îi revine instanţei naţionale de a interpreta şi aplica dreptul Uniunii Europene (în speţă, o directivă). Cumva, într-o exprimare colocvială, căruţa a fost pusă în faţa boilor: eventuala existenţă a unei obligaţii de interpretare conformă a Directivei 2004/39/CE[11] ar fi trebuit să reiasă doar ulterior interpretării dispoziţiilor directivei şi a dreptului naţional care transpune acea directivă; urmând interpretarea, dacă s-ar fi stabilit că dispoziţiile în cauză nu ar avea efect direct, atunci se putea ridica chestiunea efectului indirect (sau a interpretării conforme).

Aşadar, drept consecinţă a principiului supremaţiei dreptului Uniunii, dar şi a obligaţiei de cooperare loială [în prezent art. 4 alin. (3) TUE][12], instanţa judecătorească naţională trebuie să pună în aplicare dreptul Uniunii, fie că acesta are efect direct, fie că nu implică un atare efect. Hotărârea Marleasing, ca şi doctrina efectului indirect (sau a interpretării conforme) în care se încadrează, constituie doar o specie a obligaţiilor care revin instanţelor naţionale în interpretarea şi aplicarea dreptului Uniunii[13].

III. O referire generală: consideraţii teoretice ale instanţei naţionale referitoare la trimiterile preliminare

Imediat ulterior referirii făcute la cauza Marleasing, Curtea de Apel Cluj a menţionat autonomia instanţei naţionale în contextul sistemului trimiterii preliminare: Totodată CJE a stabilit că indiferent de urgenţa sau forma procedurii în faţa instanţei naţionale, dreptul acesteia de a introduce o acţiune preliminară nu poate fi restrâns. Mai mult, a accentuat competenţa unei instanţe inferioare de a face recurs în interpretare, arătând că această îndreptăţire nu poate fi abrogată de o lege internă, aceasta trebuie să fie liberă să solicite îndrumări în situaţia în care le consideră necesare pentru a da o hotărâre în conformitate cu dreptul comunitar (s.n.).

Uneori afirmaţiile cu caracter general sunt greu de contrazis, dar, în acelaşi timp, pot aduce deservicii unei argumentaţii pertinente şi concise[14]. Ne punem întrebarea dacă, la rigoare, expresia dreptul instanţei „de a introduce o acţiune preliminară” este corectă. Instanţele naţionale nu au o acţiune şi nu pot exercita anumite drepturi în raport cu altcineva. Instanţele naţionale au drept absolut de a aprecia dacă trimit sau nu o întrebare preliminară; nimeni nu le poate restrânge acest drept – nici instanţele superioare, nici statul sau alte entităţi. Obligaţia instanţelor este de a consulta şi părţile pentru a formula o opinie. Modalitatea în care se realizează consultarea părţilor ţine de autonomia instanţelor şi depinde de la caz la caz:

a) Se poate acorda termen în situaţia în care instanţa, din oficiu, a ridicat problema trimiterii preliminare; desigur, această soluţie presupune amânarea trimiterii şi timp; la termenul respectiv părţile pot fi consultate cu privire la întrebările care vor fi transmise (forma, conţinutul, numărul etc.);

b) Se poate solicita opinia părţilor chiar în şedinţa în care s-a ridicat problema trimiterii preliminare (de către una din părţi sau de către instanţă);

c) Se poate soluţiona chestiunea trimiterii, eventual a întrebărilor şi se poate pune în vedere părţilor faptul că au posibilitatea de a transmite instanţei naţionale opiniile – această soluţie pare a fi avută în vedere în cauza analizată („Pune în vedere părţilor că au posibilitatea de a depune note de şedinţă în susţinerea întrebării preliminare”, s.n.)

Nota CJUE se referă la faptul că trimiterea preliminară poate „să cuprindă, dacă este cazul, un rezumat al argumentelor esenţiale ale părţilor din acţiunea principală”. Aşadar, părţile îşi pot exprima opinia asupra trimiterii preliminare, asupra multor elemente din aceasta, dar singura care are responsabilitatea trimiterii preliminare este instanţa naţională. Instanţa nu este obligată să facă referiri la poziţia părţilor faţă de trimiterea preliminară (uneori o face, iar Curtea de Justiţie ia în considerare şi acest lucru), dacă acestea nu sunt pertinente.

Pe de altă parte, consideraţiile Curţii de Apel nu au vreo incidenţă concretă asupra litigiului pe care aceasta îl are de soluţionat: referirea foarte generală (abstractă) la existenţa autonomiei sale nu pot înlocui prezentarea (chiar şi succintă) a motivelor care au determinat-o să reflecteze asupra interpretării dreptului Uniunii şi să considere necesară sesizarea Curţii de Justiţie pe cale preliminară[15]; în plus, insuficienţa vădită a explicării acestor motive nu poate fi înlocuită nici printr-o menţiune privind voinţa instanţei româneşti de a „solicita îndrumări în situaţia în care le consideră necesare pentru a da o hotărâre în conformitate cu dreptul comunitar” (s.n.). Or, ulterior în încheiere, necesitatea sesizării Curţii de Justiţie cu întrebarea preliminară este motivată astfel: „În speţa de faţă considerăm necesară formularea unei acţiuni preliminare, interpretarea directivei [2004/39/CE, n.n.] fiind absolut esenţială cauzei, necesitatea situaţiei premise a existenţei unei pieţe reglementate reiese explicit din normele legii amintite mai sus, infracţiunile prevăzute în art. 245-248, raportându-se la dispoziţiile art. 253 care vorbeşte de piaţa reglementată”.

De asemenea, din acelaşi paragraf al încheierii lipseşte descrierea eventualei restrângeri prin dreptul intern a competenţei Curţii de Apel de a sesiza Curtea de Justiţie (ceea ce evident nu este cazul).

O altă insuficienţă a explicării trimiterii preliminare rezidă în menţiunea neclară la „urgenţa sau forma procedurii în faţa instanţei naţionale”; în plus, instanţa românească a ratat prilejul de a explica concret în ce consta urgenţa procedurii (discutăm acest aspect în secţiunea IV, infra).

IV. Procedura preliminară de urgenţă şi prejudiciile de imagine

În încheierea instanţei româneşti se precizează: „Fiind vorba de o cauză care poate aduce prejudicii de imagine inculpaţilor, se va solicita aplicarea procedurii preliminare de urgenţă”. Totodată, încheierea nu explică situaţia concretă a inculpaţilor; în cazul în care aceştia erau privaţi de libertate, instanţa de trimitere ar fi dispus de un temei explicit pentru a cere o procedură preliminară de urgenţă: art. 267 TFUE (fostul art. 234 CE) a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona şi include un nou paragraf (al patrulea) care dispune: „În cazul în care o asemenea chestiune [de interpretare sau de apreciere a validităţii unei dispoziţii de drept al Uniunii, n.n.] se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen”[16].

V. Concluzii – o evaluare succintă a încheierii

În timp ce instanţa judecătorească naţională este cea care apreciază utilitatea sesizării Curţii de Justiţie, ea trebuie să descrie în amănunt contextul de fapt şi de drept al litigiului aflat pe rolul său şi să motiveze de ce este necesară trimiterea preliminară; stabilirea necesităţii de sesizare a Curţii de Justiţie reiese dintr-o interpretare (am putea spune preliminară) pe care instanţa de trimitere o realizează asupra dreptului intern şi a dreptului relevant al Uniunii. Or, din încheierea Curţii de Apel Cluj nu se poate deduce cu claritate utilitatea unui răspuns al Curţii de Justiţie în interpretarea Directivei 2004/39/CE.

În al doilea rând, încheierea realizează un amalgam al procedurii trimiterii preliminare şi al procedurii penale (autonomia procedurală): în timp ce se dispune suspendarea soluţionării cauzei până la pronunţarea Curţii de Justiţie, dispozitivul său stabileşte un „termen intermediar” la 29 iunie 2011[17].


[1] Curtea de Apel Cluj, încheiere din 29 aprilie 2011, dosarul nr. 37/33/2011, nepublicată. În data de 24.05.2011 pe rolul CJUE s-a înregistrat o cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, C-248/11, Nilaş şi altii/Ministerul Public, PICCJ, DIICOT-Serviciul Teritorial Cluj, trimisă de Curtea de Apel Cluj, în vederea interpretării art. 4 pct. 14 şi art. 9-14 din Directiva 2004/39/CE privind pieţele instrumentelor financiare.
[2] JO 2009, C 297, p. 1. Cu privire la importanţa notei a se vedea M. Şandru, M. Banu, Respingerea de către Curtea de Justiţie a unor trimiteri preliminare de la instanţe judecătoreşti din România, în Revista Română de Drept European nr. 2/2011, p. 143.
[3] Prin ordonanţă motivată, în aplicarea art. 92 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) din Regulamentul său de procedură, JO C 177, 2.07.2010.
[4] CJCE, cauza C-106/89, Marleasing/Comercial Internacional de Alimentación, hotărârea din 13 noiembrie 1990, ECR [1990] p. I-4135.
[5] A se vedea Yves Chaput, Absence d’annulation d’une société anonyme dont l’objet réel est illicite, Revue des sociétés, 1991, p. 532.
[6] Olga Aikin, A Matter of Precedence, Personnel Management, vol. 24, nr. 4, 1992, p. 56.
[7] Aceasta este continuarea doctrinei von Colson, care data de aproape un deceniu în jurisprudenţa Curţii (a se vedea CJCE, cauza 14/83, hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson şi Kamann/Land Nordrhein-Westfalen, ECR [1984], p. 1891). De aceea, chiar şi în contextul acestei referiri (imprecise) a instanţei româneşti la chestiunea efectului indirect al directivelor, ne putem întreba de ce respectiva instanţă nu a menţionat mai curând hotărârea von Colson. Spre deosebire de circumstanţele acestei din urmă cauze, în care exista un litigiu care opunea particulari şi autoritatea publică (precum în cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Cluj), cauza Marleasing a privit un litigiu între particulari. Cu privire la interpretarea fostului art. 5 CEE, ulterior art. 10 CE [în prezent art. 4 alin. (3) TUE] şi punerea cauzei Marleasing în contextul hotărârilor referitoare la efectele directivelor, a se vedea Imelda Maher, National Courts as European Community Courts, Legal Studies, vol. 14, 1994, p. 231.
[8] Cu privire la paragraful citat din încheiere se mai pot formula şi alte observaţii: în primul rând, referirea făcută la hotărâre ar fi trebuit să se facă în mod complet (numărul cauzei, părţile, eventual data pronunţării hotărârii şi, desigur, anul şi pagina hotărârii din „Recueil” sau din „European Court Reports”; în al doilea rând, sunt citate articole din Tratatul ce instituie Comunitatea Economică Europeană, referire ieşită din uz – între timp tratatul a fost redenumit prin Tratatul de la Maastrict drept Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, modificat, la rândul său, şi mai recent, în mod esenţial prin Tratatul de la Lisabona; articolele respective au dobândit o nouă numerotare; or, instanţa ar fi putut proceda la o actualizare a numerotării acelor articole; în al treilea rând, instanţa foloseşte un acronim pentru ceva care nu a existat şi nu există: „CJE” nu este nici măcar „CEJ” – corespunzător Curţii Europene de Justiţie, dar desigur aceasta este o problemă minoră. De asemenea, dispozitivul încheierii menţionează: „Se va suspenda soluţionarea cauzei pe durata judecării cauzei de către Curtea de Justiţie de la Luxemburg”. Pe de altă parte, nu este minoră însă problema referirii la dreptul comunitar, deşi acesta, conceptual a încetat să mai existente odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009; cu toate acestea se poate considera drept o eroare materială. În sfârşit, în paragraful subsecvent al încheierii Curţii de Apel, pe care îl cităm in extenso în secţiunea imediat următoare, putem nota o remanenţă a unor imprecizii terminologice mai vechi de la noi: este vorba despre ceea ce se denumea uneori în literatura noastră juridică, în mod incorect, desigur, drept „recurs în interpretare”; nefiind în prezenţa unui „recurs”, ci a unei acţiuni, s-ar fi putut utiliza eventual „acţiune în interpretare” (pe care ar trebui să o înţelegem în sens strict, mai curând ca specie a cererii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, în care se include şi categoria „acţiunii în aprecierea validităţii”).
[9] Marc Amstutz, In-Between Worlds: Marleasing and the Emergence of Interlegality in Legal Reasoning, European Law Journal, vol. 11, nr. 6, noiembrie 2005.
[10] Eric F. Hinton, Strengthening the Effectiveness of Community Law: Direct Effect, Article 5 EC, and the European Court of Justice, International Law and Politics, vol. 31, 1999, p. 307; John Temple Lang, The Principle of Loyal Cooperation and the Role of the National Judge in Community, Union and EEA Law, ERA Forum, vol. 7, nr. 4, 2006, p. 476.
[11] Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind pieţele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE şi 93/6/CEE ale Consiliului şi a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului, JO L 145, 30.04.2004, p. 1; ediţie specială, 06/vol. 8, p. 247.
[12] O autoare a rezumat pertinent consecinţele acestui principiu pentru obligaţiile instanţelor judecătoreşti naţionale în acelaşi context, însă anterior Tratatului de la Lisabona: „[…] art. 10 CE poate fi denumit cu siguranţă drept cel mai însemnat temei din tratat pentru mandatul comunitar al instanţelor judecătoreşti naţionale. El a fost utilizat pentru a umple golurile din doctrina efectului direct în vederea sporirii efectivităţii dreptului comunitar şi pentru a defini obligaţiile aferente ale instanţelor naţionale”: Monica Claes, The National Courts’ Mandate in the European Constitution, Hart Publishing, Oxford şi Portland-Oregon, 2006, p. 65.
[13] Pentru o listă a acestor obligaţii, a se vedea Monica Claes, The National Courts’ Mandate in the European Constitution, op. cit., p. 67. A se vedea, de asemenea, Sacha Prechal, Directives in EC Law. Second, Completely Revised Edition, Oxford University Press, Oxford, 2005, p. 131 şi urm. (capitolul „The role of national courts”).
[14] Nota CJUE, pe care am citat-o deja, introduce şi un element discreţionar referitor la dimensiunea unei trimiteri preliminare – respectiv să nu fie depăşite 10 pagini.
[15] Pentru o reluare recentă a acestei necesităţi de informare (într-un sens minimal), a se vedea hotărârea Curţii de Justiţie din 31 martie 2011, cauza C‑450/09, Schröder/Finanzamt Hameln, nepublicată încă în Rep.), pct. 19: „[…] având în vedere separarea funcţiilor între instanţele naţionale şi Curte, pe care se întemeiază procedura prevăzută la art. 267 TFUE, nu se poate pretinde ca, înainte de a sesiza Curtea, instanţa de trimitere să efectueze toate constatările de fapt şi aprecierile de drept care îi revin în cadrul misiunii sale jurisdicţionale. […], este suficient ca obiectul acţiunii principale, precum şi interesul principal al acestuia pentru ordinea juridică a Uniunii să reiasă din cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare […]”.
[16] Procedura aplicabilă la Curtea de Justiţie este reglementată la art. 104 b din Regulamentul de procedură al Curţii.
[17] Potrivit „portalului instanţelor de judecată” (portal.just.ro).


Prof. univ. dr. Mihai ŞANDRU, Mihai BANU

* Textul integral a fost publicat în Curierul Judiciar nr. 5/2011. Mulțumim Curierul Judiciar.

** A se vedea si Domeniul de aplicare a Directivei 2003/6/CE. Cauza Nilas C-248/11 – Bucuresti, 07 decembrie 2012


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Trimitere preliminara intr-o cauza penala. Imaginea justitiabilului si imaginea justitiei (C-248/11, Nilas si altii)”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Spuneti: Cumva, într-o exprimare colocvială, căruţa a fost pusă în faţa boilor: eventuala existenţă a unei obligaţii de interpretare conformă a Directivei 2004/39/CE[11] ar fi trebuit să reiasă doar ulterior interpretării dispoziţiilor directivei şi a dreptului naţional care transpune acea directivă; urmând interpretarea, dacă s-ar fi stabilit că dispoziţiile în cauză nu ar avea efect direct, atunci se putea ridica chestiunea efectului indirect (sau a interpretării conforme).

    Doresc sa va contrazic prin invocarea jurisprudentei, printre altele, Dominguez C-282/10.

    Astfel, Curtea de Justitie afirma:

    24 În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, la aplicarea dreptului intern, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE. Această obligație de interpretare conformă a dreptului național este într‑adevăr inerentă sistemului Tratatului FUE, în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții, C‑397/01-C‑403/01, Rec., p. I‑8835, punctul 114, Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, Rep., p. I‑3071, punctele 197 și 198, precum și Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci, C‑555/07, Rep., p. I‑365, punctul 48).

    ca apoi sa spuna

    32 În cazul în care o astfel de interpretare nu ar fi posibilă, trebuie să se examineze dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 produce un efect direct și, dacă este cazul, în ce măsură doamna Dominguez se poate prevala de acesta împotriva pârâților din acțiunea principală, în special împotriva angajatorului său, și anume CICOA, având în vedere natura juridică a acestora din urmă.

    Cu stima,
    Mihaela

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.