Admisibilitatea recursurilor contraventionale si a revizuirilor intemeiate pe Decizia Curtii Constitutionale nr. 500/2012

Urmare a publicarii in Monitorul Oficial, in data de 18.07.2012, a Deciziei Curtii Constitutionale nr. 500/2012, la nivelul sectiilor de contencios administrativ ale tribunalelor, s-a inregistrat un numar semnificativ de cauze in care se solicita reanalizarea unor plangeri contraventionale, fie in domeniul circulatiei pe drumurile publice, fie in domeniul ordinii si linistii publice, solutionate irevocabil sub imperiul Legii nr. 202/2010.

Aceste cauze au ca obiect fie recursuri impotriva unor sentinte irevocabile ale judecatoriilor, fie cereri de revizuire impotriva unor decizii de respingere a recursurilor ca inadmisibile.

La nivelul Tribunalului Bucuresti, marea majoritate a completurilor pronunta solutii de respingere a acestor cereri, cel mai adesea ca inadmisibile, motivate de neincadrarea cererilor in niciunul din motivele de recurs sau de revizuire prevazute de C. pr. civ.

Contrar acestei opinii majoritare, apreciem ca aceste cereri ar trebui considerate admisibile.

1. In acest sens, vom prezenta una din situatiile intalnite in practica, urmand a ne expune opinia si cu privire la celelalte situatii posibil a fi deduse judecatii.

Astfel, poate fi  intalnita urmatoarea situatie:

Plangerea contraventionala a fost introdusa pe rolul judecatoriei anterior datei de 26.11.2010, de exemplu, in luna iulie 2010.

La acea data, potrivit art. 34, alin. 2 din OG nr. 2/2001, petentul avea deschisa calea de atac a recursului impotriva sentintei ce urma a fi pronuntata asupra plangerii sale.

Prin art. X, pct. 2 din Legea nr. 202/2010, art. 118 din OUG nr. 195/2002 a fost completat cu alineatul 3 ind. 1 prin care a fost eliminata calea de atac a recursului, prevazandu-se ca sentintele judecatoriei vor fi irevocabile (o modificare similara vizand Legea nr. 61/1991).

Sentinta judecatoriei este pronuntata  dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 202/2010, de exemplu in luna ianuarie 2011, astfel incat ea este pronuntata irevocabila.

Petentul a declarat recurs si a invocat exceptia de neconstitutionalitate a art. 118, alin. 3 ind. 1 din OUG nr. 195/2002.

Exceptia a fost respinsa ca neintemeiata printr-o decizie a Curtii Constitutionale.

Totodata, recursul petentului a fost respins ca inadmisibil de tribunal, acesta retinand ca, potrivit art. 725 C. pr. civ., legea care guverneaza calea de atac este legea de la momentul pronuntarii hotararii atacate, in speta Legea nr. 202/2010 care a eliminat recursul contraventional in cazurile prevazute de OUG nr. 195/2002 si Legea nr. 61/1991.

Ulterior publicarii in Monitorul Oficial, a Deciziei Curtii Constitutionale nr. 500/2012, fostul recurent introduce o cerere de revizuire intemeiata pe art. 322, pct. 10 C. pr. civ., solicitand instantei sa dispuna anularea deciziei de respingere a recursului ca inadmisibil, sa considere recursul admisibil si sa il analizeze pe fond.

2. Cu privire la aceasta speta, exprimam urmatoarea opinie.

Dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 202/2010, Curtea Constitutionala a fost sesizata de mai multe ori cu neconstitutionalitatea masurii de eliminare a caii de atac a recursului in unele plangeri contraventionale, Curtea respingand in mod repetat aceste exceptii, inclusiv exceptia ridicata de revizuientul din speta data.

Ulterior, Curtea Constitutionala si-a revizuit jurisprudenta si prin Decizia nr. 500/15.05.2012 a admis exceptia de neconstitutionalitate a art. 118, alin. 3, ind. 1 din OUG nr. 195/2002,  constatand ca eliminarea caii de atac a recursului este neconstitutionala, deoarece se incalca art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justitie si dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la aparare, art. 124 alin. (2) privind unicitatea, impartialitatea si egalitatea justitiei,  art. 129, art. 53 alin. (2) teza finala din Constitutie,  precum si art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din CEDO,  art. 2 paragraful 1 privind dreptul la doua grade de jurisdictie in materie penala din Protocolul nr. 7 la Conventie, inclusiv dreptul la un recurs efectiv reglementat de art. 13 din CEDO si dreptul la dublu grad de jurisdictie in materie penala reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie, golindu-se astfel de continut principiul exercitarii cailor de atac.

Retinand ca legiuitorul nu avea dreptul sa elimine calea de atac a recursului, Curtea nu a mai analizat efectele discriminatorii pe care le-a generat in cadrul proceselor aflate in curs de judecata, aplicarea in timp a Legii nr. 202/2010, astfel incat nu a facut referire la prevederile constitutionale sau conventionale care interzic discriminarea.

3. Analizand insa situatiile tranzitorii, de aplicare a Legii nr. 202/2010 asupra proceselor in curs de judecata, suplimentar drepturilor de mai sus, apreciem ca in speta, este incalcat si art. 14 din CEDO privind dreptul oricarei persoane de a nu fi supus niciunei discriminari in exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de conventie, in functie de… orice alta situatie”.

Mai exact, revizuientul a fost discriminat in exercitarea drepturilor  la un proces echitabil si la un recurs efectiv (drepturi recunoscute petentilor din Decizia nr. 500/2012 a Curtii Constitutionale) pe criteriul constand in “data pronuntarii sentintei”.

Legiuitorul, prin Legea nr. 202/2010, a ales drept criteriu pentru eliminarea caii de atac a recursului, momentul pronuntarii sentintei de catre judecatorie, stabilind ca in cazul sentintelor ce vor fi pronuntate pana la intrarea in vigoare a Legii nr. 202/2010, adica pana in data de 26.11.2010 va fi deschisa calea recursului, iar in cazul celor ce se vor pronunta dupa aceasta data (cum este cazul  revizuientului din speta) va fi eliminata calea de atac a recursului.

Apreciem ca discriminarile in exercitarea unor drepturi si libertati pot fi primite numai in cazul plasarii persoanelor in cadrul unor categorii juridice diferite, plasare care trebuie sa fie necesara si sa se bazeze pe un criteriu obiectiv si suficient de puternic incat sa justifice incadrarea diferita.

Or, criteriul ales de legiuitor, data pronuntarii sentintei, in primul rand nu este  unul obiectiv deoarece el nu este controlabil in exclusivitate de petent si nici nu reprezinta un element definitoriu, intrinsec al acestuia sau al actiunii sale in instanta, astfel incat el nu poate duce la plasarea si departajarea petentilor in categorii juridice diferite.

In al doilea rand, acest criteriu nu justifica discriminarea propusa, deoarece  efectele aplicarii lui sunt inechitabile.

Astfel, prin aplicarea acestui criteriu s-ar ajunge la situatia in care doua persoane care au depus plangeri contraventionale in aceeasi zi, dar, din varii motive (ex. supraaglomerarea unei instante etc.), una s-ar judeca mai repede, si anume pana la intrarea in vigoare a Legii nr. 202/2010, iar alta dupa aceasta data, ar fi puse in situatii diferite, in sensul ca una ar beneficia de calea de atac a recursului, avand astfel sanse suplimentare de aparare si deci, de succes, iar cealalta nu ar putea uza de aceasta cale.

Se pot imagina situatii si mai stranii, ca de exemplu: acelasi complet de judecata este investit cu doua plangeri introduse in aceeasi zi, ramane in pronuntare in aceeasi zi in ambele dosare, in ziua respectiva pronunta hotararea cu drept de recurs intr-un dosar (inainte de intrarea in vigoare a legii), iar in celalalt dosar amana pronuntarea cateva zile si dupa intrarea in vigoare a legii pronunta o hotarare irevocabila.

Un criteriu obiectiv pentru stabilirea momentului de la care se va elimina calea de atac a recursului (aspect pur teoretic, atat timp cat Curtea Constitutionala a decis ca aceasta cale trebuie mentinuta) ar fi fost momentul depunerii plangerii contraventionale la judecatorie, putandu-se stabili ca plangerile depuse dupa o anumita data vor fi judecate dupa noile reguli de procedura.

4. In plus, chiar daca s-ar aprecia ca prin eliminarea caii de atac a recursului nu a fost incalcat art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil, apreciem ca suntem in prezenta unei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Conventie.

Acest text interzice in mod general discriminarea, atat in privinta drepturilor si libertatilor recunoscute de Conventie, cat si in privinta oricarui drept prevazut de legea interna, cum ar fi in cazul in speta, dreptul la recurs.

5. Pornind de la premisa ca Legea nr. 202/2010 a avut ca efect incalcarea dreptului la un proces echitabil prevazut de art. 6 din CEDO (asa cum a retinut Curtea Constitutionala), a dreptului la a nu fi supus niciunei discriminari prevazut de art. 14 din CEDO (asa cum am retinut mai sus) si, in orice caz, si a dreptului prevazut de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Conventie, se va analiza existenta unui remediu in dreptul intern.

6. Necesitatea adoptarii unui remediu intern rezulta din dispozitiile art. 13 si art. 41 ale Conventiei.

Astfel, art. 41 din Conventie, desi nu obliga expres statele membre sa adopte remedii pentru incalcarile conventionale, precizeaza ca in lipsa unor astfel de remedii, Curtea este cea care va acorda partii lezate o reparatie echitabila.

Desigur, textul are in vedere remediile pe care statele le-ar propune dupa constatarea incalcarii de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului, adica dupa pronuntarea unei hotarari de condamnare.

Este evident insa, ca tine de buna credinta a Statelor sa interpreteze textul in sensul in care ele trebuie sa adopte remedii interne care sa poata fi aplicate inca inainte de sesizarea Curtii, pentru a se evita atat supraincarcarea Curtii, cat si condamnarile ulterioare.

In schimb, art. 13 din Conventie consacra expres dreptul persoanei vatamate  intr-un drept conventional, la un recurs efectiv, precizand ca:

“Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale”.

Textul protejeaza toate drepturile si libertatile recunoscute de Conventie, implicit deci drepturile incalcate in speta.

De asemenea, textul nu exclude din sfera autorilor incalcarilor, statele membre, precizandu-se expres ca sunt avute in vedere si persoanele (fizice si juridice, inclusiv de drept public) care actioneaza in exercitarea atributiilor lor oficiale.

Rezulta deci, ca dreptul la actiune in dreptul intern trebuie sa fie deschis si in cazul incalcarilor produse prin hotarari definitive ale autoritatilor judiciare si pentru deciziile administratiei si pentru cele ale autoritatii legislative, inclusiv pentru deciziile altor corpuri jurisdictionale, ca de exemplu Curtea Constitutionala.

Rezulta deci ca problema care se ridica este aceea de a stabili care este modalitatea prin care o persoana careia i s-au incalcat drepturile prevazute de art. 6 si 14 din Conventie, respectiv art. 1 din Protcolul nr. 12, se poate adresa efectiv unei instante nationale.

7. Pentru a determina remediul adecvat, trebuie stabilit mai intai care este repararea care se impune pentru prejudiciul provocat prin incalcarea Conventiei.

De principiu, cea mai buna reparare o constituie repunerea partii in situatia in care s-ar fi gasit daca acea incalcare nu s-ar fi produs, desigur cu conditia ca o astfel de repunere sa fie posibila.

In speta, incalcarea a avut ca efect lipsirea petentului de calea de atac a recursului.

Ca atare, cea mai buna reparare, ar fi acordarea accesului la aceasta cale de atac.

Pentru aceasta, dreptul intern prevede calea de atac a revizuirii, care nu este insa efectiva petentului din speta, deoarece acesta nu se incadreaza expres in niciunul din cazurile limitative prevazute de art. 322 C. pr. civ.

Ar aparea, ca in aceasta situatie, neputand obtine accesul la calea de atac a recursului, singura modalitate de reparare a prejudiciului ar fi introducerea unei actiunii in pretentii, de drept comun, impotriva Statului Roman.

In materie civila insa, dreptul intern nu prevede expres o actiune in instanta de sine statatoare avand ca unic obiect recunoasterea incalcarii de catre stat (inclusiv deci de puterea judiciara) a unor drepturi conventionale si repararea prejudiului provocat prin stabilirea unui remediu adecvat.

Chiar daca s-ar sustine ca o astfel de actiune ar putea fi introdusa chiar daca nu este reglementata expres ca atare de dreptul intern, in virtutea liberului acces la justitie, trebuie avut in vedere ca in aceasta privinta nu exista inca o practica judiciara conturata, astfel de actiuni fiind cu totul izolate, iar solutiile diverse.

De asemenea, o astfel de actiune ar presupune ca petentul sa dovedeasca din nou in fata acelei instante incalcarea drepturilor conventionale de catre stat, incalcare care a fost deja retinuta de prezenta instanta.

In plus, ar fi dificil de argumentat de petent si de retinut de catre instanta, un anumit cuantum al daunelor materiale ce ar fi potrivit pentru repararea prejudiciului.

Fata de problemele de admisibilitate, de probatiune si de apreciere pe care un astfel de mijloc procesual l-ar presupune, instanta retine ca, la acest moment, o astfel de actiune in pretentii nu  este una efectiva si eficace.

Desigur, in cazul in care o astfel de actiune ar fi respinsa de catre instantele interne, petentul ar putea sesiza Curtea Europeana a Drepturilor Omului, invocand incalcarea de catre stat a art. 13 din Conventie, procedura care in mod evident ar duce la o excesiva tergiversare a reglementarii situatiei juridice.

8. Ca atare, fiind obligata totusi sa faca aplicarea directa a art. 13 din Conventie, instanta interna este datoare sa permita accesul petentului la un remediu efectiv, imprejurare care, in concret, ar presupune determinarea mijlocului procesual reglementat de legislatia interna cel mai apropiat de situatia petentului si extinderea sferei lui de aplicare, caz in care, desigur, s-ar putea ridica problema depasirii atributiilor puterii judecatoresti.

Instanta constata ca insa o astfel de depasire este provocata de insasi obligatia generala a instantelor interne de a aplica direct Conventia, aceasta avand de ales intre a incalca dispozitiile Conventiei prin negarea dreptului la un remediu efectiv si obligarea petentului sa urmeze o cale procesuala a carei admisibilitate si finalitate este incerta (in cazul respingerii unei noi actiuni in pretentii, o posibila condamnare a Romaniei la CEDO fiind foarte probabila sub acest aspect), pe de o parte si sanctionarea lacunei legislative, pe de alta parte.

In plus, un argument ce ar justifica extinderea aplicarii textelor interne l-ar constitui obligatia judecatorului de a judeca si acolo unde legea nu prevede sau este neclara, lipsa unei legi sau a unei legi clare nefiind o justificare pentru negarea accesului la justitie.

De asemenea, trebuie avut in vedere ca art. 13 din Conventie consacra dreptul persoanei vatamate de a se adresa efectiv unei instante nationale, ceea ce inseamna ca insasi Conventia stabileste ca instantele interne sunt cele care trebuie sa asigure realizarea dreptului de acces la justitie, obligatia fiind instituita direct in sarcina lor.

In consecinta, instanta va reveni la analiza celor doua cazuri de revizuire, cele mai apropiate de situatia petentului din speta, respectiv art. 322, pct. 9 si 10 C. pr. civ.

9. Principalul remediu procesual reglementat de C. pr. civ. pentru incalcarea drepturilor conventionale, este revizuirea intemeiata pe art. 322, pct. 9 C. pr. civ.

Astfel cum este reglementat insa, acest text nu este aplicabil direct si imediat petentului deoarece conditioneaza sesizarea instantei, de constatarea prealabila de insasi Curtea Europeana a Drepturilor Omului a incalcarii unui drept conventional si impune conditia ca incalcarea sa fie savarsita de autoritatile judiciare prin pronuntarea unei hotarari judecatoresti, rezultand astfel ca remediul propus nu este efectiv in privinta petentului.

In plus, acest remediu intern nu respecta prevederile art. 13 din Conventie, deoarece textul conventional nu impune conditia ca incalcarea drepturilor prevazute de Conventie se fie constatata in prealabil de Curtea Europeana, ci trimite persoanele vatamate direct in fata instantelor nationale, care, potrivit unei jurisprudente constante a Curtii, sunt indreptatite si chiar obligate sa aplice primele prevederile Conventiei care face parte din dreptul intern al statelor membre.

De asemenea, legiuitorul roman nu avut in vedere faptul ca un drept protejat de Conventie ar putea fi incalcat chiar de legiuitor, printr-o reglementare neconforma cu Conventia (de exemplu, printr-o lege ca in cazul de fata) si nu doar printr-o hotatare judecatoreasca (cum prevede art. 322, pct. 9).

Or, daca o lege ar infrange Conventia, constatarea unei astfel de incalcari este de competenta directa a instantelor nationale, care sunt obligate sa inlature de la aplicare dispozitiile neconforme si sa faca aplicarea directa a Conventiei, fara sa astepte declararea neconstitutionalitatii legii, modificarea sau aborgarea ei sau constatarea neconformitatii ei de catre Curtea Europeana dupa parcurgerea procedurilor interne.

In consecinta, pentru a da eficienta art. 13 si 41 din Conventie si pentru a procura petentului cel mai bun remediu (accesul la recurs) ar trebui ca instanta interna sa extinda sfera de aplicare a art. 322, pct. 9 C. pr. civ. si la incalcarile conventionale produse printr-o lege (art. X, pct. 2 din Legea nr. 202/2010) si constatate direct de instanta de judecata.

Desigur, neconformitatea art. X, pct. 2 din Legea nr. 202/2010 cu Conventia  ar fi trebuit constatata de instanta chiar cu ocazia solutionarii litigiului, mai exact a recursului introdus de petent, atunci cand s-a analizat exceptia inadmibilitatii acestuia.

Cu toate acestea, chiar daca o astfel de analiza nu este facuta de instantele interne cu ocazia judecarii litigiului initial si se ajunge ulterior la incalcarea Conventiei prin pronuntarea unei hotarari judecatoresti, revine Statelor Membre obligatia de a da eficienta art. 13 si 41 din Conventie, mai exact obligatia de a pune la dispozitia persoanei vatamate un remediu substantial intern si dreptul de a se adresa tot unei instante nationale pentru constatarea incalcarii Conventiei printr-o hotarare judecatoreasca.

Or, dupa cum s-a aratat mai sus, dreptul intern romanesc nu prevede o astfel de actiune de sine-statatoare.

In aceasta situatie, cu atat mai multa putere s-ar putea pune problema extinderii sferei de aplicare a art. 322, pct. 9 C. pr. civ., cu consecinta considerarii acestui caz de revizuire ca fiind actiunea in instanta impusa de art. 13 din Conventie.

Cu alte cuvinte, ar fi posibil, ca pe calea revizuirii, o instanta nationala sa analizeze in ce masura o hotarare ramasa definitiva incalca un drept conventional.

10. Instanta retine insa ca in cazul petentului, un remediu potrivit l-ar constitui si extinderea sferei de aplicare a art. 322, pct. 10, cu atat mai mult cu cat petentul a si urmat procedura impusa de acest text, urmand ca extinderea art. 322, pct. 9 sa fie considerata o posibila  solutie pentru cazurile care nu se incadreaza in ipoteza pct. 10.

In privinta art. 322, pct. 10 C. pr. civ., trebuie precizat ca acest text isi propune sa fie un remediu pentru cazul unei reglementari defectuoase printr-o lege sau ordonanta si constatate ulterior printr-o decizie a Curtii Constitutionale.

Desigur, legiuitorul a avut in vedere numai situatiile in care legea sau ordonanta incalca prevederile Constitutiei nu si situatia in care incalca chiar un drept conventional (de aceea, s-a apreciat mai sus ca acest remediu nu a fost conceput de legiuitor ca avand drept obiectiv aplicarea art. 13 din Conventie sau a art. 41 care face trimitere la remediile prevazute de dreptul intern).

Este insa posibil insa, ca anumite drepturi prevazute de Conventie sa fie protejate expres si de Constitutie sau ca drepturile constitutionale sa fie interpretate in sensul Conventiei, caz in care art. 322, pct. 10 ar fi aplicabil.

Aceasta este situatia in speta de fata, deoarece prin Decizia nr. 500/2012, Curtea Constitutionala a constatat in primul rand incalcarea unor dispozitii constitutionale, respectiv a art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justitie si dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la aparare, art. 124 alin. (2) privind unicitatea, impartialitatea si egalitatea justitiei,  art. 129 art. 53 alin. (2) teza finala (Curtea evocand in subsidiar si incalcarea art. 6 din CEDO si a art. 2 paragraful 1 privind dreptul la doua grade de jurisdictie in materie penala din Protocolul nr. 7 la Conventie si necesitatea preintampinarii unor condamnari ale Romaniei la CEDO).

Potrivit partii introductive a art. 322, revizuirea (deci si cea de la pct. 10) vizeaza numai hotarari definitive date in recursuri care evoca fondul, ceea ce nu este cazul in speta (recursul fiind respins pe exceptia inadmisibilitatii).

Ca atare, petentul nu s-ar incadra in ipoteza legii.

Aceasta limitare a sferei hotararilor atacabile este determinata insa de faptul ca legiuitorul nu a avut in vedere ca neconstitutionalitatea prevazuta de pct. 10 poate viza si o reglementare legala care se refera la aspecte procedurale, in special la caile de atac, neexistand o practica interna substantiala prin care dreptul exclusiv al legiuitorului de a introduce, respectiv de a elimina cai de atac sa fie supus unei cenzuri constitutionale severe, Decizia nr. 500/2012 a Curtii Constitutionale reprezentand o decizie de referinta in acest sens.

De asemenea, este adevarat ca art. 322, pct. 10 impune conditia ca exceptia de  neconstitutionalitate sa fie admisa chiar in cauza petentului-revizuient.

Or, desi petentul a urmat procedura  prevazuta de art. 322, pct. 10 C. pr. civ., invocand exceptia de neconstitutionalitate a art. 118, alin. 3, ind. 1., exceptia a fost respinsa in cazul sau, dar admisa ulterior in alta cauza.

Rezulta deci, ca petentul nu s-ar incadra in ipoteza legii din acest punct de vedere.

Aceasta conditie, care a avut rolul de a impune petentului o conduita procesuala activa, nu a tinut insa seama de posibilitatea schimbarii  jurisprudentei Curtii Constitutionale, prezumand o anumita constanta a solutiilor acesteia.

Or, a nega dreptul petentului de a utiliza procedura revizuirii, pe motiv ca neconstitutionalitatea nu a fost constatata in dosarul sau, ci intr-o alta cauza, in urma modificarii jurisprudentei Curtii Constitutionale la cateva luni de la pronuntarea deciziei de respingere in cauza sa, ar insemna ca petentul, care a actionat cu diligenta, sa fie sanctionat pentru lipsa de consecventa a organului de contencios constitutional, element ce excede controlului partii.

11. Desigur, s-ar putea invoca impedimentul legat de faptul ca potrivit art. 147, alin. 4 din Constitutie, deciziile Curtii Constitutionale produc efecte numai pentru viitor si ca, extinzand rationamentul de mai sus si la alte cauze, s-ar ajunge la situatia in care in toate cazurile in care exceptia ridicata intr-un dosar a fost initial respinsa, iar apoi, dupa o perioada de la ramanerea definitiva a hotararii, exceptia ar fi admisa ca urmare a invocarii ei in alte dosare, s-ar ajunge  la repunerea in discutie a tuturor cauzelor anterioare, ceea ce ar afecta stabilitatea raporturilor juridice si autoritatea de lucru judecat a hotararilor deja pronuntate si ramase definitive.

Acest impediment este insa numai unul de ordine interna, jurisprudenta Curtii Europene continand numeroase exemple in care s-a retinut ca anumite drepturi protejate de Conventie au fost incalcate de state, de exemplu, prin pronuntarea unei serii de hotarari judecatoresti definitive de respingere a unor actiuni de acelasi gen, urmate de schimbarea jurisprudentei instantelor in sensul admiterii actiunilor, ca urmare, de exemplu, a unei decizii in cadrul unui recurs in interesul legii clarificator (decizii care si ele, potrivit legislatiei interne, respectiv art. 330 ind. 7 C. pr. civ., produc efecte numai pentru viitor).

Ca atare, pentru identitate de ratiune ar putea exista incalcari ale Conventiei si ca urmare a schimbarii jurisprudentei Curtii Constitutionale, schimbare ce ar avea ca efect pronuntarea de catre instante a unor solutii contrare in actiuni in care se ridica aceeasi problema de drept.

Curtea a retinut ca destinatarii normei juridice interne sunt indreptatiti la a pretinde  o anumita claritate si previzibilitate atat in privinta continutului propriu-zis al normei, cat si in privinta modului ei de aplicare, atat de  catre organele administrative, cat si de catre cele judiciare.

In plus, prin schimbarile de jurisprudenta se produce un efect de discriminare intre persoane aflate in situatii juridice identice, dar care au fost supuse unui tratament diferit.

Tocmai acest efect discriminatoriu este cel care poate pune in discutie daca nu cumva dispozitiile interne citate mai sus, respectiv art. 330 ind. 7 C. pr. civ. si art. 147, alin. 4 din Constitutie sunt ele insele neconforme cu Conventia, de vreme ce nu permit repunerea in discutie, a cauzelor deja solutionate definitiv de instante.

Trebuie precizat ca limitarea efectelor unei decizii de neconstitutionalitate sau a unei decizii in interesul legii doar la viitor este intr-o oarecare contradictie cu realitatea juridica pe care deciziile o constata.

Daca o lege este neconstitutionala la un moment dat, ea a fost neconstitutionala inca de la inceput, iar daca o dispozitie legala trebuia intrepretata intr-un anumit fel la un moment dat, ea trebuia interpretata in acel fel inca de la inceput.

Efectul firesc al acestor decizii ar fi fost unul declarativ, de constatare a unei stari de drept preexistente si nu unul constitutiv, de generare a unei noi stari de drept.

Pentru a nu se afecta insa securitatea raporturilor juridice si puterea de lucru judecat a hotararilor deja pronuntate si  pentru a preintampina eventuale afluxuri masive de cereri de redeschidere a cauzelor, se poate considera ca limitarea efectelor la viitor este una justificata.

Cu toate acestea, limitarea nu se poate face cu ignorarea realitatii, mai exact a inechitatii create in persoana celor care au pierdut anterior procesele, ca urmare a aplicarii legii neconstitutionale sau a unei interpretari eronate a legii.

Ca atare, limitarea pe viitor a efectelor nu ar trebui sa fie una absoluta, ci sa existe posibilitatea ca in anumite conditii, cauzele mai vechi sa poata fi reanalizate, legiuitorul avand de exemplu posibilitatea institurii unui termen limita de declarare a revizuirii, asa cum de altfel exista si in prezent dar pentru alte situatii.

Desigur, ca la aprecierea existentei unei incalcari a drepturilor conventionale prezinta interes si eventuala existenta a unui remediu  intern pentru situatiile deja intrate sub incidenta unor hotarari judecatoresti definitive pronuntate inaintea schimbarii jurisprudentiale.

Or, in cazul de fata, legiuitorul roman nu a prevazut niciun remediu pentru recursurile respinse ca inadmisibile in perioada in care art. 118,alin. 3, ind. 1 a fost in vigoare (cu exceptia cazului extrem de restrictiv, in care recurentul a invocat neconstitutionalitatea legii si aceasta a fost admisa).

Cum art. 322, pct. 10 C. pr. civ. nu este aplicabil direct petentului, rezulta ca singura modalitate de aplicare a lui si de respectare a art. 13 din Conventie o reprezinta exinderea sferei lui de aplicare si la situatiile in care exceptia de neconstitutionalitate a fost admisa intr-o alta cauza.

12. Un alt argument care justifica extinderea sferei de aplicare a art. 322, pct. 10 il reprezinta neconformitatea lui cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Conventie.

Astfel, dreptul la exercitarea acestei cai de atac, reprezentand un drept intern, trebuie asigurat, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 12 la Conventie, nediscriminatoriu, mai exact el trebuie recunoscut tuturor persoanelor care se afla in aceeasi situatie juridica, adica cel putin tuturor partilor care au invocat exceptia de neconstitutionalitate a unui text legal, neprezentand nicio importanta in care din cauze a fost admisa exceptia.

Ceea ce caracterizeaza toate aceste parti este faptul ca ele au declansat procese, in care un text legal prezinta influenta asupra solutiei ce se va pronunta si caruia partile ii contesta constitutionalitatea.

Imprejurarile ca organul de contencios constitutional este investit mai devreme sau mai tarziu de instante, ca se pronunta mai devreme sau mai tarziu asupra acestora, ca initial le respinge, iar apoi le admite, nu reprezinta elemente specifice situatiei juridice in care se afla partile.

Odata ce exceptia a fost invocata, cursul ei ulterior nu mai este supus controlului partii care a invocat-o, el fiind influentat de rapiditatea instantei, de solutia acesteia (de sesizare sau de respingere ca inadmisibila a sesizarii), de masurile administrative de gestionare a  cauzelor de catre Curtea Constitutionala si in final de solutiile pronuntate de aceasta din urma.

Devenind elemente straine partilor si, implicit, nemaifiind specifice, definitorii situatiei juridice in care ele se afla, evenimentele ulterioare la care sunt supuse exceptiile invocate, nu pot avea ca efect incadrarea partilor in categorii juridice diferite, cu consecinta supunerii lor la tratament juridic diferentiat.

Fiind neconform cu Conventia, art. 322, pct. 10 C. pr. civ. trebuie inlaturat de la aplicare in forma actuala,  de catre instanta chemata sa faca aplicarea lui, operatiune ce ar drept consecinta includerea in sfera lui de aplicare a tuturor persoanelor aflate in aceeasi situatie juridica, inclusiv deci a persoanelor care au invocat exceptia de neconstitutionalitate, iar aceasta a fost respinsa, adica inclusiv a petentului.

Ca atare, instanta apreciaza ca mijlocul procesual prevazut de art. 322, pct. 10 C. pr. civ. este cel mai potrivit mijloc aflat la indemana petentului pentru a supune instantei spre analiza incalcarea drepturilor sale protejate de Conventie si este si mijlocul care duce la  realizarea celui mai potrivit si deplin remediu pentru incalcarea produsa si anume, acordarea dreptului la recurs.

13. Mai mult, apreciem ca ar putea fi de discutat daca nu cumva extinderea art. 322, pct. 10 ar trebui sa vizeze si partile care nu au invocat exceptia de neconstitutionalitate, daca se dovedeste ca textul de lege declarat ulterior neconstitutional era hotarator pentru un aspect esential al pricinii lor.

Desigur, s-ar putea sustine ca partea avea obligatia de diligenta, ceea ce presupunea utilizarea tuturor mijloacelor de aparare, inclusiv a exceptiei de neconstitutionalitate.

Desi, in principiu, regula de mai sus este evident corecta, totusi nu se poate face abstractie de specificul acestui mijloc de aparare care presupune contestarea unui act normativ de forta juridica superioara emis de sau cu acordul legiuitorului.

Or, asemenea acte sunt in mod rezonabil prezumate a fi conforme cu legislatia superioara, putandu-se discuta daca nu este excesiv sa se ceara destinatarilor legii sa puna la indoiala aceasta conformitate, caz in care invocarea exceptiei de neconstitutionalitate poate aparea mai degraba ca un mijloc de aparare exceptional, pentru a carui neurmare partea interesata nu ar trebui sanctionata (prin lipsirea ei de dreptul de a solicita redeschiderea cazului in situatia declararii ulterioare a neconstitutionalitatii).

14. Pornind de la exemplul de mai sus, apreciem ca Legea nr. 202/2010 si Decizia nr. 500/2012 a Curtii Constitutionale au putut genera urmatoarele situatii:

1. Petentul introduce plangerea inaintea datei de 26.11.2010.

a. Sentinta judecatoriei se pronunta inainte de 26.11.2010, cu drept de recurs, iar recursul se judeca dupa data de 26.11.2010, caz in care recursul va fi considerat admisbil deoarece nu intra sub incidenta Legii nr. 202/2010.

b. Hotatarea se pronunta dupa data de 26.11.2010, fiind irevocabila.

b.1. Petentul nu a facut recurs.

Apreciem ca petentul ar putea introduce recurs in prezent, fiind in termen, in lipsa comunicarii sentintei irevocabile a judecatoriei.

S-ar putea invoca exceptia inadmisibilitatii recursului, cu motivarea ca existenta caii de atac se apreciaza in raport cu legea in vigoare la data pronuntarii sentintei (adica Legea nr. 202/2010), potrivit regulii ca normele de procedura sunt de imediata aplicare (art. 725 C. pr. civ.).

Apreciem ca instanta de recurs ar trebui sa constate neconformitatea art. 725 C.pr.civila cu art. 14 din Conventie si cu art. 1 din Protocolul nr. 12, pentru considerentele expuse in prima parte a articolului, sa inlature legea interna si sa aplice direct dreptul conventional, acordand accesul la calea de atac a recursului.

De asemenea, instanta de recurs poate constata si neconformitatea art. X, pct. 2 din Legea nr. 202/2010 cu art. 6 din CEDO si cu art. 2 paragraful 1 privind dreptul la doua grade de jurisdictie in materie penala din Protocolul nr. 7 la Conventie (astfel cum s-a retinut in Decizia nr. 500/2012 a Curtii Constitutionale)

b.2. Petentul a facut recurs, dar acesta  a fost respins ca inadmisibil.

Apreciem ca fostul recurent poate introduce cerere de revizuire prin extinderea art. 322, pct. 9 C. pr. civ.

Instanta de revizuire va constata ca instanta de recurs trebuia ea insasi sa constate neconformitatea art. X, pct. 2 din Legea nr. 202/2010 si a art. 725 C. pr. civ. cu Conventia si ca, nefacand acest lucru, a pronuntat o hotarare judecatoreasca ce incala ea insasi art. 6 din CEDO si  art. 2 paragraful 1 privind dreptul la doua grade de jurisdictie in materie penala din Protocolul nr. 7 la Conventie (astfel cum s-a retinut in decizia nr. 500/2012 a Curtii Constitutionale), precum si art. 14 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 12 (in opinia noastra).

In aplicarea art. 14 si art. 41 din Conventie, instanta de revizuire va extinde art. 322, pct. 9 C. pr. civ. potrivit celor aratate mai sus.

Apreciem ca daca se admite dreptul la recurs in cazul in care petentul nu si l-a exercitat pana in prezent (profitandu-se astfel de necomunicarea sentintei irevocabile), cu atat mai mult ar trebui recunoscut un remediu procesual partii care a dovedit mai multa diligenta si a exercitat dreptul la recurs insa acesta a fost respins ca inadmisibil.

b.3. Petentul a facut  recurs ce a fost respins ca inadmisibil, dar a invocat si exceptia de neconsitutionalitate (fie a art. X pct. 2 din Legea nr. 202/2010, fie a art. 118, alin. 3, ind. 1 din OUG nr. 195/2002), exceptie ca a fost respinsa ca neintemeiata.

Apreciem ca fostul recurent poate introduce cerere de revizuire, pe doua temeiuri:

– prin extinderea art. 322, pct. 9 C. pr. civ., daca va invoca numai neconformitatea cu Conventia a deciziei de respingere a recursului ca inadmisibil, revizuirea urmand a fi considerata admisibila pentru motivele de la b.2.

– prin extinderea art. 322, pct. 10 C. pr. civ., daca va invoca numai neconformitatea cu Constitutia a art. 118, alin. 3, ind. 1 din OUG nr. 195/2002 (astfel cum a fost constatata ea  prin Decizia nr. 500/2010), caz in care revizuirea va fi admisibila pentru motivele expuse mai sus in cuprinsul articolului.

b.4. Petentul a facut  recurs ce a fost respins ca inadmisibil, dar a invocat si exceptia de neconsitutionalitate (a art. 118, alin. 3, ind. 1 din OUG nr. 195/2002), exceptie ca a admisa prin Decizia nr. 500/2012.

Evident, revizuirea va fi admisibila, revizuientii (doar partile din dosarele in care s-au invocat exceptiile ce au generat Decizia nr. 500) incadrandu-se perfect in ipoteza art. 322, pct. 10.

c. Plangerea contraventionala este introdusa dupa data de 26.10.2011, iar sentinta judecatoriei este pronuntata inaintea publicarii Deciziei nr. 500/2012 si este data irevocabila sub imperiul Legii nr. 202/2010.

In aceasta situatie, apreciem ca petentii au cunoscut inca de la data depunerii plangerii ca au la dispozitie un singur grad de jurisdictie si ca hotararea judecatoriei va fi irevocabila.

Ca atare, nu s-ar pune problema unei discriminari intre acesti petenti si alte categorii de petenti.

Trebuie precizat ca de principiu  statele au libertatea absoluta de a stabili numarul gradelor de jurisdictie pentru diferitele tipuri de litigii. Ca atare, au si libertatea ca la un moment dat sa modifice legislatia in acest domeniu, cu conditia ca modificarile se vizeze numai cererile ce se vor inregistra pe viitor pe rolul instantelor.

Singura limitare impusa de Conventie acestui drept este cea prevazuta de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie, care se refera insa la dreptul la doua grade de jurisdictie in materie penala.

In continuare, textul permite statelor ca in cazul infractiunilor minore sa aplice un singur grad de jurisdictie.

Este adevarat ca potrivit Hotararii Anghel contra Romaniei, in unele situatii, tinand seama de mai multe criterii, contraventiile ar putea fi asimilate unor acuzatii in materie penala, insa este evident, cel putin in cazul contraventiilor rutiere sau al celor vizand ordinea si linistea publica, ca asimilarea nu ar putea fi facuta decat cu infractiunile minore.

In consecinta, ar deveni aplicabila exceptarea de la dublul grad de jurisdictie.

Cu toate acestea, in Decizia nr. 500/2012, Curtea Constitutionala a retinut ca exista riscul incalcarii art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie.

De asemenea, apreciem ca stabilirea unui singur grad de jurisdictie nu incalca prin ea insasi  dreptul la un proces echitabil prevazut de art. 6 din Conventie, Legea nr. 202/2010 neaducand nicio modificare sub aspectul probatiunii, ramand deplin aplicabila prezumtia de nevinovatie, presupusului contravenient fiindu-i lasate la indemana toate mijloacele probatorii recunoscute de dreptul comun.

Eventuala incalcare a dreptului la un proces echitabil ar putea fi savarsita doar de instantele de judecata, prin modul de administrare a diferitelor cauze concrete, insa Curtea Constitutionala este chemata sa analizeze conformitatea cu Constitutia (interpretata acolo unde este cazul in spiritul Conventiei) numai a legilor si a ordonantelor, nu conformitatea cu Constitutia a hotararilor judecatoresti.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat, in aceeasi Decizie nr. 500/2012 ca exista si riscul unei incalcari a art. 6 CEDO.

De asemenea, apreciem ca in acest caz nu exista nici incalcarea dreptului la un recurs efectiv reglementat de art. 13 din Conventie, deoarece el prespune numai dreptul la actiune  in instanta, fara a impune un anumit numar de grade de jurisdictie.

Or, acest drept este respectat sub imperiul Legii nr. 202/2010, contravenientii putand formula plangere contraventionala.

Curtea Constitutionala a apreciat insa ca exista o incalcare a acestui articol.

Ca atare, in cazul de la punctul c, se pot distinge urmatoarele situatii:

c.1. Petentul a formulat recurs si acesta a fost respins ca inadmisibil inaintea publicarii Deciziei nr. 500/2012.

Recurentul ar putea formula revizuire, intemeiata pe:

– in opinia noastra, doar pe extinderea art. 322, pct. 10 C.pr.civila si la situatiile in care  recurentul a invocat exceptia de neconstitutionalitate dar a fost respinsa in cauza sa, precum si la situatiile in care recurentul nu a invocat  aceasta exceptie, potrivit celor aratate mai sus in articol.

– plecand de la constatarile de neconformitate conventionala din Decizia nr. 500/2012, ar aparea ca revizuirea s-ar putea intemeia atat pe extinderea art. 322, pct. 10, cat si pe extinderea art. 322, pct. 9 C. pr. civ.

c.2. Petentul a formulat recurs si acesta este in curs de solutionare in prezent.

In aceasta situatie,  nu conteaza modul  in care se determina legea aplicabila caii de atac (legea de la data introducerii plangerii sau legea de la data pronuntarii sentintei) deoarece in ambele cazuri era incidenta Legea nr. 202/2010.

Ca atare, instanta de recurs va trebui sa constate neconformitatea Legii nr. 202/2010 cu Conventia, neconformitate care, in opinia noastra nu exista in aceasta situatie, dar care este confirmata de Decizia nr. 500/2012 a Curtii Constitutionale si, in consecinta, sa considere recursul admisibil.

d. Plangerea contraventionala este introdusa inaintea publicarii Deciziei nr. 500/2012, dar sentinta este pronuntata ulterior.

Facand aplicarea art. 725 C. pr. civ., judecatoriile pot considera ca legea aplicabila caii de atac este cea de la data pronuntarii sentintei, astfel incat urmeaza a pronunta sentinta cu drept de recurs, in baza art. 34, alin. 2 din OG nr. 2/2001.

In opinia noastra, art. 725 C. pr. civ. nu este aplicabil deoarece infrange Conventia, astfel incat legea aplicabila caii de atac ar trebui sa fie cea de la data introducerii plangerii, adica Legea nr. 202/2010.

Legea nr. 202/2010 ar trebui insa inlaturata de judecatorie pentru neconformitate cu Conventia, cu motivarea retinuta in Decizia nr. 500/2012, astfel incat sentinta ar trebui pronuntata cu recurs.

e. Plangerea este introdusa ulterior publicarii Deciziei nr. 500/2012.

Aceasta situatie nu ridica probleme, sentinta urmand a fi data cu recurs.

Cecilia Jabre
Judecator, Tribunalul Bucuresti

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?