« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Dreptul securităţii sociale

Despre jurisprudenta contradictorie, Avocatul Poporului si denegarea de dreptate in domeniul actualizarii pensiilor
11.12.2012 | Florin-Iulian HRIB

Secţiuni: Dreptul securitatii sociale, RNSJ | Toate secţiunile
JURIDICE - In Law We Trust
Florin Iulian Hrib

Florin Iulian Hrib

Precizez încă de la început că articolul meu intitulat „Practica judiciara neunitara. Actualizarea pensiilor si salariilor restante cu rata inflatiei, impreuna cu dobinda legala” a reprezentat, practic, o mică parte a concluziilor scrise pe care le-am depus la ultimul termen de recurs din primul dosar de asigurări sociale al mamei mele (nr. 3179/97/2010). În acest dosar, la data de 27 iunie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia (în continuare CAAI) a pronunţat Decizia civilă nr. 1428/2011, prin care ne-a admis recursul şi a modificat în parte Sentinţa civilă nr. 1940/LM/2010 pronunţată de Tribunalul Hunedoara (în continuare TH), obligînd-o pe pîrîta-intimată Casa judeţeană de pensii Hunedoara (în continuare CJP) să plătească reclamantei-recurente despăgubiri actualizate cu rata inflaţiei, împreună cu rata dobînzii legale.

De asemenea, precizez că în 21 iunie 2012 CAAI a pronunţat Decizia civilă nr. 2731/2012, prin care a admis recursul formulat în cel de-al doilea dosar de asigurări sociale al mamei mele (nr. 4817/97/2010) şi a modificat Sentinţa civilă nr. 2062/LM/2011 pronunţată de TH, în sensul admiterii parţiale a acţiunii reclamantei-recurente, dar fără să oblige pîrîta-intimată CJP la actualizarea despăgubirilor cu rata inflaţiei, împreună cu rata dobînzii legale, aşa cum solicitasem expres în acţiunea introductivă.

Subliniez că această nouă tratare a domeniului abordat în articolul susmenţionat vizează în principal denegarea de dreptate. Deşi sperasem că Sentinţa civilă nr. 1940/LM/2010 pronunţată de TH era doar un caz izolat, iată că şi la CAAI există judecători care cochetează cu denegarea de dreptate.

Astfel, la pagina 9 din cuprinsul Deciziei civile nr. 2731/2012 pronunţate în dosarul nr. 4817/97/2010, judecătorii CAAI pretind, citez:

„Drepturile de pensie urmează a fi achitate retroactiv în cuantumul cuvenit pentru pensia limită de vârstă şi nu cea anticipată parţială, însă fără acordarea actualizărilor şi a dobânzilor.

Aceasta pentru că Legea 19/2000 este o lege specială ce reglementează materia pensiilor, iar legislaţia specială presupune aplicarea ei întocmai, fără derogări dacă acestea nu sunt prevăzute expres şi fără analogii la texte din legea generală, respectiv din Codul civil, întrucât legea generală se aplică numai atunci când nu există legislaţie specială incidentă.

Deci, textele art. 998, 999, 1073, 1082, 1084 şi 1088 din vechiul Cod civil nu pot fi aplicabile speţei întrucât nu ne aflăm pe tărâmul unei răspunderi delictuale şi nici contractuale, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile generale prevăzute de lege pentru antrenarea vreunei forme de răspundere. Nu se poate vorbi de existenţa vreunei fapte ilicite a instituţiei pârâte de natură să atragă răspunderea delictuală şi, în acelaşi timp, nu există niciun contract apt să atragă răspunderea contractuală.”

Precum se poate observa imediat, judecătorii CAAI se contrazic singuri, deoarece ei înşişi recunosc că „legislaţia specială presupune aplicarea ei întocmai, fără derogări dacă acestea nu sunt prevăzute expres”. Or, Legea 19/2000 nu face nicio derogare expresă de la legea generală (recte vechiul Cod civil, aplicabil în speţă fiindcă acesta era în vigoare la data iniţierii litigiului din dosarul nr. 4817/97/2010) în privinţa actualizării pensiei cu indicele de inflaţie, împreună cu dobînda legală, adică legea pensiilor nu prevede nicăieri expres interzicerea unor asemenea operaţiuni. Iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie s-o facă!

În plus, legea generală nu derogă de la legea specială şi nici nu se aplică prin analogie, ci prevederile vechiului Cod civil se aplică în completarea Legii 19/2000, tocmai pentru că această lege specială a pensiilor nu reglementa defel problema actualizării pensiilor cu rata inflaţiei sau/şi a acordării dobînzilor [Se observă iarăşi contradicţia flagrantă din motivarea judecătorilor CAAI, care admit totuşi că „legea generală se aplică numai atunci când nu există legislaţie specială incidentă”!]. Or, potrivit art. 978 din vechiul Cod civil, o lege trebuie interpretată în sensul aplicării ei, nu într-un mod în care nu produce efecte. Pentru exemplificare, citez din doctrină: „Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării: actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat. Această regulă de interpretare este conţinută în art. 978 C. civ., pentru interpretarea convenţiilor, dar, pentru identitate de raţiune, ea este extinsă şi la interpretarea normei de drept civil.” (vezi Gheorghe Beleiu, Drept Civil Român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VIII-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pag. 60).

Amintesc că analogia – potrivit argumentului de interpretare logică Ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet – se aplică pentru situaţii egale sau echivalente. De pildă, dacă Legea 19/2000 stipula că statul beneficiază de majorări de întîrziere, prin identitate de raţiune şi pentru egalitate de tratament, la fel trebuia să beneficieze şi asiguratul care nu-şi primea la timp pensia cuvenită prin lege, mai ales că prin conduita lor ilicită autorităţile statului îi afectau grav puterea de cumpărare şi, implicit, subzistenţa pensionarului. Or, legea generală nu se aplică niciodată prin analogie la o lege specială, ci în completarea acesteia, „deoarece, neexistând un text de lege contrar, se va aplica dreptul comun […], iar nu o normă specială prin analogie” (citat din Viorel Mihai Ciobanu şi Gabriel Boroi – Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura All Beck, 2005, pag. 177)! Altminteri, s-ar ajunge la situaţii absurde în care legiuitorul emite diverse legi speciale tocmai pentru a contrazice însăşi Constituţia şi alte legi general valabile (precum tratatele internaţionale sau codul civil, codul de procedură civilă etc.), pe care s-a angajat să le respecte în totalitate. O asemenea conduită sau interpretare nu numai că ar ignora ierarhia piramidală a actelor normative, ci ar încălca flagrant şi drepturile fundamentale ale omului, ceea ce nu poate fi acceptat sub nicio formă şi nici măcar sub pretextul invocării art. 53 din Constituţie, fiindcă nu e cazul aici.

Mai mult decît atît, dispoziţiile art. 158 din Legea 19/2000 [respectiv dispoziţiile art. 156 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Legea 263/2010)] fac trimitere expresă la prevederile Codului de procedură civilă, care, la rîndul lor, fac referire explicită în art. 371 indice 2 atît la actualizarea unei sume de bani cu rata inflaţiei, cît şi la acordarea dobînzilor. De asemenea, art. 294 alin. (2) teza întîi din Codul de procedură civilă stipulează următoarele, citez: „Se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe.”

Rezultă, deci, că legislaţia în domeniul pensiilor prevedea şi prevede în continuare, printr-o interpretare sistematică şi logică, posibilitatea actualizării pensiei cu rata inflaţiei, împreună cu dobînda legală.

Refuzul judecătorilor CAAI de a actualiza pensia cu rata inflaţiei şi rata dobînzii legale constituie pur şi simplu o denegare de dreptate săvîrşită în dosarul nr. 4817/97/2010!

Or, potrivit dispoziţiilor art. 3 din vechiul Cod civil, „Judecătorul care va refuza să judece, sub cuvînt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”, iar în virtutea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Legea 303/2004): „Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

De altfel, aşa cum spuneam şi în articolul anterior (şi ţin să o repet de cîte ori am ocazia!), instanţele judecătoreşti sînt competente să analizeze orice fel de cerere, în temeiul art. 1 – art. 4 din Codul de procedură civilă, art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Legea 304/2004), art. 21 din Constituţia României, art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare Convenţia Europeană) şi art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. A se vedea în acest sens şi Hotărîrea Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare CEDO) în cauza Dumitru Popescu împotriva României, paragraful 104: „statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture – din oficiu sau la cererea părţilor – prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale”; deoarece Convenţia Europeană face parte integrantă din ordinea juridică internă a statului român (v. art. 11 şi art. 20 din Constituţie), potrivit par. 103 din aceeaşi Hotărîre CEDO, „Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurîndu-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor”.

Pe deasupra, şi art. 4 din noul Cod civil prevede că: „Art. 4. – (1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte.

 

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.

Idem, şi preambulul Legii 304/2004 [la care face trimitere expresă atît art. 156 din Legea 263/2010, cît şi art. 158 din Legea 19/2000 – cu precizarea că Legea 304/2004 a înlocuit vechea Lege nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, n.a.] susţine că: „Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internaţională a drepturilor omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului şi Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi pentru garantarea respectării Constituţiei şi a legilor ţării.”

Şi cum dreptul la pensie este un drept fundamental, recunoscut ca atare de jurisprudenţa CEDO şi de art. 47 alin. 2 din Constituţie, rezultă că în speţă devin automat incidente dispoziţiile art. 41 din Convenţia Europeană. Reamintesc că art. 41 din Convenţia Europeană nu prevede explicit posibilitatea acordării dobînzilor sau actualizarea despăgubirilor cu rata inflaţiei, stipulînd numai, citez: „o reparaţie echitabilă”. Totuşi, nu cred că îndrăzneşte cineva să conteste valabilitatea acordării de către CEDO a unor despăgubiri care cuprind atît dobînzi, cît şi alte sume (cu titlu de impozit sau majorări de inflaţie ori de fluctuaţie a cursului valutar).

De pildă, în Cauza Sabin Popescu împotriva României, paragrafele 91 şi 92, CEDO a considerat că: „91. […] reclamantului i s-a acordat un bun echivalent cu cel la care avea dreptul şi că, astfel, daunele corespunzând prejudiciului suferit (damnum emergens) au fost reparate.

92. Chiar dacă reclamantul ar fi putut să accepte oferta autorităţilor privind un alt teren şi ar fi putut astfel, cel puţin, să diminueze prejudiciul, în speţă, câştigul nerealizat (lucrum cessans), el nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul de a accepta terenul oferit în schimbul terenului datorat, în absenţa unei decizii administrative sau hotărâri judecătoreşti care să justifice această înlocuire. În consecinţă, reclamantul este îndreptăţit să primească o reparaţie a prejudiciului rezultând din lipsa folosinţei bunului pe parcursul mai multor ani.”

Totodată, în aceeaşi cauză, CEDO a acordat reclamantului atît dobînzi, cît şi despăgubiri materiale şi cheltuieli de judecată actualizate în funcţie de rata de schimb euro/leu aplicabilă la data efectuării plăţii, plus orice sumă care ar trebui achitată cu titlu de impozit. Şi fac tot aici precizarea că alineatul 3 de la art. 371 indice 2 din Codul de procedură civilă prevedea în redactarea iniţială că organul de executare va proceda la actualizarea obligaţiei stabilite în bani dintr-un titlu executoriu în funcţie de cursul monedei în care se face plata, nu în funcţie de rata inflaţiei.

Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama şi de art. 52 alin. (1) din Constituţie, ce prevede imperativ că: „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.”; şi, pentru că paguba trebuie reparată integral, consider că persoana pensionară prejudiciată este îndreptăţită atît la acordarea dobînzii legale, cît şi la actualizarea pensiei cu rata inflaţiei, mai ales că guvernul nu a respectat art. 80 din Legea 19/2000 sau art. 102 alin. (2) din Legea 263/2010 nici în 2010, nici în 2011 şi nici în 2012, punctul de pensie rămînînd la acelaşi nivel de 732,8 lei încă din 1 octombrie 2009.

Culmea este că judecătorii CAAI care au soluţionat dosarul nr. 4817/97/2010 sînt atît de confuzi, încît şi-au contrazis propria jurisprudenţă! Astfel, mama mea a avut de suferit nu numai din cauza unei jurisprudenţe contradictorii apărute în cadrul aceleiaşi instanţe de judecată (Decizia CAAI nr. 2731/21.06.2012 contrazice Decizia civilă nr. 1428/27.06.2011 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. 3179/97/2010 cuprinzînd aceleaşi părţi), ci şi din cauza unei jurisprudenţe contradictorii apărute, practic, în cadrul aceluiaşi complet de judecată (doi dintre cei trei judecători care au pronunţat Decizia CAAI nr. 2731/21.06.2012 au participat şi la pronunţarea Deciziei CAAI nr. 575/14.05.2009, prin care au dispus actualizarea cu indicele de inflaţie a unei pensii de urmaş)! Această conduită este cu atît mai surprinzătoare, cu cît la pagina 4 din recurs eu făcusem trimitere expresă la Decizia civilă nr. 1428/2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în celălalt dosar al mamei mele (nr. 3179/97/2010)!!

Totodată, judecătorii CAAI nu ar putea invoca nici măcar dispoziţiile art. 10 din noul Cod civil, deoarece art. 174 din Legea 263/2010 stipulează expres că litigiile începute în baza legii vechi [lato sensu] se vor judeca tot pe legea veche, iar art. 153 lit. b) din Legea 263/2010 face referire explicită la „modul de stabilire a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere”. În plus, art. 10 din noul Cod civil trebuie interpretat în sensul că normele restrictive – recte acele dispoziţii sau legi care derogă de la reguli generale şi restrîng drepturile civile sau prevăd sancţiuni civile suplimentare – se aplică numai în cazurile prevăzute expres şi limitativ de legiuitor, adică astfel de norme speciale reprezintă excepţii şi, prin urmare, sînt de strictă interpretare şi nu pot fi aplicate prin analogie în alte situaţii. Aşadar, nimeni şi nimic nu împiedică judecătorii să aplice legea generală (noul sau vechiul Cod civil) în completarea unei legi speciale care nici măcar nu derogă expres de la legea generală şi nici nu restrînge dreptul civil la pensie.

Menţionez că în Cauza Vişan contra României, CEDO a constatat încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană tocmai pe considerentul că instanţele române au respins cererea de despăgubiri formulată de reclamantă în temeiul art. 998 şi art. 999 din vechiul Cod civil, pe motiv că în speţă era aplicabilă legea specială (art. 504 din Codul de procedură penală), care nu reglementa expres situaţia reclamantei, dar prevedea un termen mai restrictiv, de un an, pentru introducerea acţiunii în despăgubiri, în loc de 3 ani, cît prevedea legislaţia civilă, astfel încît acţiunea reclamantei a fost considerată prescrisă. Or, în paragraful 27 din hotărîrea sa, CEDO a observat că: „reclamanta a formulat acţiunea în despăgubiri la data de 6 martie 1998. La data respectivă, art. 504 din CPP, lex specialis în materie de despăgubiri pentru o condamnare eronată, nu acoperea situaţia reclamantei. Rezultă că la data respectivă Codul civil era singurul remediu efectiv aflat la dispoziţia reclamantei.”

De asemenea, afirmaţia judecătorilor CAAI din dosarul nr. 4817/97/2010 că: „Nu se poate vorbi de existenţa vreunei fapte ilicite a instituţiei pârâte de natură să atragă răspunderea delictuală” denotă cel puţin o gravă neglijenţă din partea magistraţilor, deoarece două din cele trei motive de recurs invocate de mine au fost întemeiate tocmai pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 din Codul de procedură civilă, raportate la art. 86 şi art. 89 alin. (1) din Legea 19/2000, însă CAAI a omis să cerceteze aceste motive de recurs [De fapt, în paranteză fie spus, simpla susţinere a pîrîtei CJP că: „Reducerea varstei standard pe Anexa 3, conform art. 167 din Legea nr. 19/2000, se face doar pentru persoanele care au desfasurat activitate in conditii speciale de munca” (?!) – deşi un pic mai sus tot pîrîta reproduce fidel conţinutul art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea 19/2000, care se referă expres la asiguraţii încadraţi în condiţii deosebite de muncă – demonstrează fără dubiu că funcţionarii CJP fie au acţionat cu vădită rea-credinţă în soluţionarea cererilor de pensionare, fie (vorba unui clasic în viaţă) sînt „de o prostie tulburătoare”… Doar atît era suficient pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pîrîtei CJP, fără a mai analiza celelalte acuzaţii împotriva conduitei ilicite a acesteia.]

Or, nepronunţarea asupra unui capăt de cerere echivalează în lumina jurisprudenţei CEDO cu lipsa unui proces echitabil, ceea ce încalcă din nou art. 6 din Convenţia Europeană (a se vedea în acest sens Cauza Rotaru împotriva României, paragrafele 77-79, Cauza Virgil Ionescu împotriva României, par. 44-47 etc.).

Mai mult decît atît, lipsa oricărei analize concrete a faptelor nelegale comise de CJP, pe care le-am enumerat explicit şi repetat în ambele dosare de pensie, şi respingerea cererii de acordare a daunelor morale „pentru aceleaşi considerente” (?!) invocate la respingerea cererii mele de actualizare a despăgubirilor (v. pagina 9 din Decizia CAAI nr. 2731/2012) denotă şi lipsa accesului efectiv la o instanţă de judecată, care duce la încălcarea aceluiaşi art. 6 din Convenţia Europeană. Pentru ilustrare, citez din Cauza Faimblat împotriva României, paragraful 33, în care CEDO a arătat că: „Modul în care instanţele le-au respins reclamanţilor acţiunea fără a analiza comportamentul organelor administrative şi respectarea de către acestea din urmă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pune sub semnul îndoielii eficienţa accesului la o instanţă judecătorească, conferit reclamanţilor în cadrul procedurii în constatare.”

Soluţia CAAI este cu atît mai bizară cu cît însuşi TH a recunoscut explicit în pagina 4 din Sentinţa civilă nr. 2062/LM/2011 că pîrîta CJP a greşit la stabilirea vîrstei standard de pensionare şi a stagiului complet de cotizare, ba chiar şi CAAI a recunoscut implicit că intimata a greşit din moment ce a admis recursul şi a obligat CJP să emită decizie de pensionare pentru limită de vîrstă!!??

Pe deasupra, TH ne-a respins (cu o motivare nelegală) şi cererea de conexare a celor două dosare de pensie, fapt ce a dus, iată, la o jurisprudenţă divergentă în cadrul CAAI, deoarece aceeaşi cerere de actualizare a pensiei cu rata inflaţiei împreună cu rata dobînzii legale a fost soluţionată total diferit, nemaipunînd la socoteală şi timpul suplimentar de un an pierdut prin instanţe şi banii cheltuiţi aiurea pe drumuri…

Stimaţi judecători TH şi CAAI, membri CJP şi alţii care se comportă ca dvs., vă atrag atenţia că o asemenea conduită încalcă nu doar legislaţia internă, ci şi jurisprudenţa CEDO, bazată pe Convenţia Europeană (v. în acest sens Cauza Şandor împotriva României, paragrafele 17, 23-29, 34-37; Cauza Virgil Ionescu împotriva României, sus-amintită, par. 39, 43-47, 51, 54-58, 63-65; Cauza Tacea contra României, par. 20, 23-27, 37-40; Cauza Sabin Popescu împotriva României, precitată, paragrafele 50-52, 59, 64-71, 76, 79-81, 84, 91 şi 92; etc.). De pildă, în Cauza Virgil Ionescu împotriva României, paragraful 47, CEDO a statuat că: „respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere al reclamantului vizând reactualizarea creanţei sale […] a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil”. Idem, în aceeaşi cauză, la paragraful 63, CEDO a observat că: „ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului, astfel cum este prevăzut în prima teză din primul alineat din art. 1 din Protocolul nr. 1, rezultă nu numai din refuzul statului de a executa sentinţa citată anterior [cum este şi cazul nostru din dosarul nr. 3179/97/2010, n.a.], dar şi din Hotărârea din 24 septembrie 1998 în care, respingând fără analiză pe fond cererea de reactualizare a creanţei [cum este şi cazul nostru din dosarul nr. 4817/97/2010, n.a.], a făcut inutil orice demers ulterior în vederea executării sentinţei”. Menţionez că reclamantul Virgil Ionescu avea o creanţă împotriva autorităţilor statului de aproximativ 440 de euro (v. paragraful 10 din hotărîrea CEDO amintită) şi a primit de la CEDO, cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, o sumă de 7500 de euro, actualizată cu rata de schimb aplicabilă în momentul plăţii, plus dobînzi. În vara anului 2012, şi noi aveam de recuperat de la autorităţile statului român vreo 440 de euro, dar creanţa mamei mele tot creşte, aşa încît, dacă nu i se va rezolva problema pînă să se pronunţe CEDO pe speţa sa, despăgubirile pe care România va trebui să i le plătească vor fi, probabil, mult mai mari decît în Cauza Virgil Ionescu împotriva României.

***

Bine, bine, veţi spune, şi ce legătură au toate acestea cu Avocatul Poporului? Simplu: văzînd că nu s-a autosesizat niciun organ abilitat să iniţieze recursul în interesul legii, în urma publicării pe www.juridice.ro, la data de 24 iunie 2011, a articolului susmenţionat, în 29.09.2012 am sesizat eu, simultan, ÎCCJ, Avocatul Poporului şi Parchetul General.

În 4 octombrie 2012 ÎCCJ mi-a răspuns că a redirecţionat memoriul meu la Parchetul General (conform Hotărîrii nr. 4 din 17.05.2011 a colegiului de conducere al ÎCCJ).

În 22 noiembrie 2012 am primit un răspuns halucinant de la Avocatul Poporului, citez: „pentru analiza aspectelor sesizate, este necesar ca petiţia formulată să aibă anexate hotărâri judecătoreşti care să îndeplinească toate condiţiile de formă cerute de lege pentru valabilitate (să fie semnate, să poarte ştampilă şi să conţină toate elementele de identificare, precum şi atestarea din partea instanţelor respective că au devenit irevocabile, etc.).

Având în vedere cele de mai sus, petiţia dumneavoastră nu poate fi reţinută spre soluţionare”???!!!

Cu alte cuvinte, această instituţie denumită pompos „Avocatul Poporului” are aceeaşi utilitate practică ca (cacofonie intenţionată!) denegarea de dreptate, adică: ZERO. Era mai cinstit, zău aşa, dacă mi-ar fi ignorat complet sesizarea, întocmai cum a făcut-o în 2010 la celălalt memoriu al meu, soldat finalmente cu Decizia de îndrumare a ÎCCJ nr. 4 din 04.04.2011…

Acum aştept răspunsul de la Parchetul General, deşi nu înţeleg de ce durează atîta, că doar i-am dat mură în gură şi motivarea soluţiei legale, şi 18 decizii irevocabile provenind de la 9 (NOUĂ!) curţi de apel diferite. Sper totuşi ca d-l Daniel Morar să nu ne ia de proşti, cum a făcut-o „Avocatul Poporului”…

Florin-Iulian Hrib

©: HIF – Toate drepturile asupra acestui articol sînt rezervate autorului Florin-Iulian HRIB
 
Cuvinte cheie: ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD