BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
Executor judecatoresc Florin Traian Copuzeanu
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Incheieri de incuviintare a executarii silite. Litigiu intre un profesionist si un simplu particular (neprofesionist)

07.12.2012 | Traian-Cornel BRICIU
Abonare newsletter

Sentinţa, irevocabilă, dată în soluţionarea unui litigiu între un profesionist şi un simplu particular constituie titlu executoriu conform art. 720 ind. 9 C.pr.civ. şi Deciziei nr. 38/2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Timişoara la data de 06.11.2012 sub nr. 30325/325/2012 petentul executor judecătoresc B.Al.Al. a solicitat încuviinţarea executării silite pornite în dosarul execuţional nr. 174/ex/2012 ca urmare a cererii formulate de creditoarea SC R.E.S. SA împotriva debitorului K.M. în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1393/24.01.2012 a Judecătoriei Timişoara pronunţată în dosarul nr. 31430/325/2011.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 3731 alin. (1) C.pr.civ.

Examinând actele de la dosar, instanţa a constatat că prin cererea din data de 18.10.2012 creditoarea SC R.E.S. SA a solicitat B.E.J. B.A.Al. punerea în executare silită a sentinţei civile mai sus menţionate împotriva debitorului K.M. şi precum şi faptul că această sentinţă este irevocabilă şi constituie titlu executoriu conform art. 720 ind. 9 C.pr.civ. şi Deciziei nr. 38/2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 3731, instanţa a admis cererea şi a încuviinţat executarea silită.

(Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, încheierea pronunţată în data de 9.11.2012, în dosarul nr. 30325/325/2012, cu comentariu critic de lector. univ. dr. Traian Cornel Briciu)

* * *

Sentinţa, irevocabilă, nu este într-un litigiu purtat între profesionişti, conform dispoziţiilor art. 7209 din C.proc.civ., „hotărârea judecătorească dată potrivit prevederilor prezentului capitol (adică într-un litigiu purtat între profesionişti), care se aduce la îndeplinire prin executare silită şi purtând menţiunea că este irevocabilă, constituie titlu executoriu, fără efectuarea altor formalităţi iar pentru a constitui titlu executoriu, trebuie să fie investită cu formulă executorie”.

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Timişoara la data de 19.10.2012 sub nr. 28753/325/2012 petentul executor judecătoresc C.Cr. a solicitat încuviinţarea executării silite pornite în dosarul execuţional nr. 325/2012 ca urmare a cererii formulate de creditorul A.M.R. împotriva debitoarei SC G.A. SA – suc. Timişoara în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 20923/11.10.2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 10353/325/2012.

Examinând actele de la dosar, instanţa a constatat că s-a solicitat încuviinţarea executării silite în baza Sentinţei civile nr. 20923/11.10.2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 10353/325/2012, creditorul susţinând că această sentinţă constituie titlu executoriu.

Conform art. 374 alin. (1) C.pr.civ, hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1) C.pr.civ, afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formula executorie.

Instanţa a reţinut că în speţă sentinţa pronunţată nu este într-un litigiu purtat între profesionişti, conform dispoziţiilor art. 7209 din C.proc.civ., „hotărârea judecătorească dată potrivit prevederilor prezentului capitol (adică într-un litigiu purtat între profesionişti), care se aduce la îndeplinire prin executare silită şi purtând menţiunea că este irevocabilă, constituie titlu executoriu, fără efectuarea altor formalităţi iar pentru a constitui titlu executoriu, trebuie să fie investită cu formulă executorie”.

Pentru aceste considerente, în baza art. 3731 din C.proc.civ., instanţa a respins cererea de încuviinţare a executării silite.

(Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, încheierea pronunţată în data de 05.11.2012, în dosarul nr. 28753/325/2012, cu comentariu explicativ de lector. univ. dr. Traian Cornel Briciu)


COMENTARIU

1. Problema de drept în discuţie

Soluţiile adoptate de către Judecătoria Timişoara în cele două încheieri, date în cadrul unor cereri de încuviinţare a executării silite, sunt diametral opuse, problema de drept pusă în discuţie fiind însă identică. Cererile de încuviinţare a executării silite, ca de altfel aproape toate problemele incidente în procedura de executare silită, nu au aptitudinea de a ajunge pe cale directă în atenţia instanţei supreme sau măcar a curţilor de apel. Practica dezvoltată de instanţe în legătură cu acestea este adeseori neunitară. De această dată, soluţiile contrare date în rezolvarea celor două cereri par a-şi avea originea în interpretarea diferită a dispoziţiilor Codului de procedură civilă relative la noţiunea de „litigii dintre profesionişti”. Tocmai acest aspect m-a determinat să formulez unele scurte precizări cu privire la noţiunea juridică de „litigii dintre profesionişti”, prin raportare la vechea noţiune de „litigii comerciale” şi cu referire directă la impactul pe care această schimbare îl produce asupra sferei de litigii cărora li se aplică procedura specială reglementată în Capitolul XIV din Cartea a VI-a din Codul de procedură civilă.

Încheierile au circumstanţe procesuale identice:
– au avut ca obiect cereri de încuviinţare a executării unor hotărâri judecătoreşti;
– hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile au fost pronunţate sub imperiul actualelor dispoziţii ale Codului de procedură civilă, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului Civil[1]; procesele finalizate prin aceste hotărâri judecătoreşti au început după data de 1 octombrie 2011;
– hotărârile judecătoreşti a căror executare s-a solicitat au fost pronunţate între un profesionist şi un neprofesionist (simplu particular);
– hotărârile judecătoreşti nu au fost investite cu formulă executorie.

Încheierile pronunţate de Judecătoria Timişoara ridică una şi aceeaşi problemă de drept: dacă dispoziţiile speciale reglementate în Capitolul XIV din Cartea a VI-a, din Codul de procedură civilă se aplică şi în cazul în care litigiul vizează un raport între un profesionist şi un neprofesionist (simplu particular).

2. Litigii comerciale

În terminologia folosită de Codul de procedură civilă înainte de modificarea acestuia prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, dispoziţiile speciale cuprinse în Capitolul XIV din Cartea a VI-a erau aplicabile litigiilor comerciale.

Codul de procedură civilă nu s-a preocupat de stabilirea domeniului dispoziţiilor decât sub aspectul caracterului evaluabil sau neevaluabil al obiectului acestor litigii, precum şi naturii contractuale sau extracontractuale a acestora. În acest sens, făceau parte din sfera litigiilor cărora li se aplicau prevederile derogatorii citate anterior acele procese şi cereri care aveau obiect evaluabil în bani şi decurgeau din raporturi contractuale (art. 7201). Codul de procedură civilă nu cuprinde (şi nu cuprindea nici anterior) însă nicio dispoziţie referitoare la noţiunea de „litigii comerciale”. Aceasta a fost determinată prin raportare la legislaţia de drept substanţial aplicabilă în acea epocă, respectiv Codul comercial (abrogat în prezent) şi diferite legi speciale care făceau referire la raporturi de natură comercială[2]. Interesul pentru o delimitare a sferei noţiunii juridice de „litigii comerciale” era impus nu numai de aplicabilitatea dispoziţiilor speciale cuprinse în Capitolul XIV din Cartea a VI-a, dar şi de necesitatea determinării corecte a competenţei materiale a instanţelor, după natura pricinii, deoarece până la abrogarea art. 2 pct. 1 lit. a) C.pr.civ., delimitarea competenţei materiale între judecătorie şi tribunal se realiza, în principal, pe baza criteriului legat de natura civilă sau comercială a pricinii şi numai în subsidiar, aplicând criteriul valorii obiectului pricinii. Şi în această privinţă existau diferenţe care impuneau necesitatea calificării litigiului ca fiind civil sau comercial, deoarece valoarea ce reprezenta pragul în raport cu care se delimita competenţa judecătoriei de cea a tribunalului diferea în funcţie de natura litigiului: 100.000 lei în cazul litigiilor comerciale şi 500.000 lei în cazul litigiilor civile. În plus, cauzele comerciale al căror obiect nu era evaluabil în bani erau de competenţa tribunalului[3].

Sub imperiul reglementărilor Codului comercial (abrogat în prezent), litigiul prin care se deducea judecăţii un raport juridic mixt, legat între un comerciant şi un necomerciant, putea fi caracterizat ca fiind litigiu comercial. Temeiul acestei soluţii se afla în art. 56 din Codul comercial (abrogat în prezent), conform căruia „Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în cât priveşte acest act, legei comerciale, afară de dispoziţiile privitore la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”. La o asemenea concluzie se putea ajunge dacă erau întrunite următoarele condiţii cumulative:
– litigiul să privească un raport între un comerciant si un necomerciant, actul dedus judecăţii fiind comercial numai pentru una din părţi, respectiv pentru comerciant;
– raportul juridic să aibă ca obiect fapte obiective sau subiective de comerţ[4];
– să nu existe o dispoziţie contrară a legii[5].

Raportului mixt nu i se aplicau dispoziţiile privind persoana comerciantului. Simplul particiular, prin participarea la un raport mixt, nu dobândea calitatea de comerciant.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile legale aplicabile până la 1 octombrie 2011, litigiile care aveau ca obiect raporturi care erau comerciale numai pentru una dintre părţi, puteau fi încadrate în categoria litigiilor comerciale. Consecinţa directă era aplicarea, în privinţa acestora a dispoziţiilor cuprinse în Capitolul XIV, Cartea a VI-a, din Codul de procedură civilă. Hotărârile pronunţate în aceste procese erau executorii de drept şi constituiau titluri executorii fără a fi necesară parcurgerea procedurii investirii cu formulă executorie.

3. Litigii dintre profesionişti

Concepţia monistă a noului Cod civil care înlătură distincţia, tradiţională în dreptul nostru, între obligaţiile civile şi cele comerciale, a obligat legiuitorul să opereze modificări corespunzătoare şi în materia competenţei instanţelor judecătoreşti, dar şi procedurilor speciale. Criteriile cu care opera legea de procedură în vederea determinării competenţei materiale a instanţelor, uneori a competenţei teritoriale alternative sau a cazurilor în care se aplicau dispoziţiile speciale cuprinse în Capitolul XIV din Cartea a VI-a şi care aveau la bază distincţia între litigiile civile şi cele comerciale, nu se mai justifica în logica impusă materiei obligaţiilor de noul Cod civil, care nu mai recunoaşte distincţia între raporturi civile şi comerciale, toate acestea fiind de natură civilă.

Noul Cod civil a reglementat raporturile dintre profesionişti, în forma în care această categorie este definită de art. 3 alin. (2)[6]: „Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.” [art. 3 alin. (2) şi (3) N.C.civ.]. Noţiunea de profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale [art. 8 alin. (2) Legea nr. 71/2011][7].

Arătam cu altă ocazie[8] că prin noua reglementare se pune capăt unor inconsecvenţe existente în jurisprudenţă, derivate din aplicarea diferită şi uneori defectuoasă a regimului juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte. Potrivit Codului comercial (în prezent abrogat), în tradiţia Codului comercial italian[9], dacă un act era comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii erau supuşi în ce priveşte acel act, legii comerciale (art. 56)[10] . Această opţiune a legiuitorului a generat în planul procedurii civile aplicarea regulilor de competenţă materială precum şi a regulilor speciale edictate în Capitolul XIV, Cartea a VI-a, din Codul de procedură civilă (cu precădere, problema necesităţii concilierii directe, dar şi caracterului executoriu de drept sau necesităţii investirii cu formulă executorie) proceselor care aveau ca obiect raporturi comerciale, chiar şi atunci când una dintre părţi nu avea calitatea de comerciant, deoarece comercialitatea era atrasă de calitatea de comerciant a părţii adverse (în măsura în care actul era comercial pentru aceasta). Soluţiile instanţelor au fost diferite. În multe cazuri, practica judiciară nu a avut caracter unitar[11]. Aceste controverse ar trebui să ia sfârşit. Noul Cod civil nu mai vorbeşte de raporturi între profesionişti şi neprofesionişti, recte între „comercianţi” şi „necomercianţi”, în termenii art. 56 C. com. Prin urmare, în ce priveşte competenţa nu mai există reguli derogatorii, iar în ce priveşte procedura prealabilă de conciliere directă şi celelalte dispoziţii procedural derogatorii de la dreptul comun (Capitolul XIV, Cartea a VI-a din Codul de procedură civilă) acestea sunt aplicabile numai atunci când raportul juridic dedus judecaţii este încheiat între profesionişti.

4. Domeniul de aplicare al dispoziţiilor speciale relative la litigiile dintre profesionişti

Legea nr. 71/2011 nu a operat numai o schimbare de denumire a Capitolului XIV, Cartea a VI-a, din Codul de procedură civilă. Modificarea nu reprezintă o simplă înlocuire terminologică: litigii dintre profesionişti, în loc de litigii comerciale. Sfera litigiilor cărora urmează să le fie aplicabile dispoziţiile speciale menţionate anterior este diferită de cea delimitată de noţiunea de litigiu comercial, astfel cum aceasta era dedusă din dispoziţiile Codului Comercial (în prezent abrogat). Nu aş putea aprecia dacă actualul domeniu de aplicare al dispoziţiilor derogatorii de la dreptul comun este mai vast sau mai restrâns decât cel anterior. Este cert însă că sunt în prezent litigii care pot fi definite ca fiind între profesionişti, cu toate că anterior nu puteau fi definite ca fiind comerciale (e.g. cele care implică raporturile dintre cei care exercită profesii liberale, precum medicii, arhitecţii, avocaţii, notarii publici etc.)[12], după cum sunt şi litigii care anterior puteau fi calificate ca fiind comerciale, dar astăzi nu pot fi calificate ca fiind între profesionişti (cele care implică raporturi mixte sau unilaterale, în care numai o parte are calitatea de profesionist, şi care, în virtutea dispoziţiilor actuale urmează, în lipsă de stipulaţie contrară, calea procedurii de drept comun).

Prin urmare, aplicarea, după data de 1 octombrie 2011, a dispoziţiilor procedurale derogatorii prevăzute pentru litigiile dintre profesionişti tuturor litigiilor care anterior puteau fi calificate drept comerciale, reprezintă o greşeală.

Exista tentinţa, greşită în opinia mea, de a aprecia în continuare, chiar după 1 octombrie 2011, că litigiile care opun un profesionist unui simplu particular, ar trebui să urmeze calea procedurii speciale prevăzute în Capitolul XIV, Cartea a VI-a din Codul de procedura civilă, în măsura în care raportul vizează activitatea sa profesională. Atunci când vorbim de activitatea profesională, este evident că aceasta poate fi atribuită numai profesionistului deoarece pentru simplu particular, implicat într-un raport cu un profesionist, actul respectiv nu reprezintă ,,exploatatea unei întreprinderi”. Această gândire reprezintă o transpunere în prezent a dispoziţiilor art. 56 din Codul Comercial (în prezent abrogat), relativ la supunerea actelor unilaterale sau mixte legii comerciale. Această bază legală nu mai există. În plan procesual, există prevederi clare şi neechivoce care stabilesc că regulile derogatorii de la dreptul comun se aplică ,,litigiilor dintre profesionişti”. Aceasta presupune că pentru a fi aplicabile dispoziţiile speciale amintite, ambele părţi implicate în raportul juridic dedus judecăţii trebuie să exploateze o intreprindere în sensul art. 3 alin. (2) C.civ[13]. Ca orice dispoziţii speciale, şi cele cuprinse în Capitolul XIV, Cartea a VI-a sunt de strictă interpretare, orice extindere a lor pe cale de analogie fiind nepermisă. Soluţia este şi logică, deoarece nu este corect ca simplii particulari, implicaţi într-un act care reprezintă exploatarea unei întreprinderi numai pentru cocontractant, să fie indepărtaţi de la dreptul comun şi supuşi unor proceduri judiciare derogatorii, caracterizate în general prin garanţii mai reduse (e.g. caracterul executoriu al sentinţei).

5. Reguli privind aplicarea în timp

În ce priveşte aplicarea în timp a normelor care au înlocuit concepţia asupra dualităţii raporturilor de drept privat cu cea monistă, trebuie să deosebim între efectele în planul dreptului substanţial şi cele în planul dreptului procesual:

>> În ce priveşte aspectele civile, regulile de aplicare în timp se supun principiului tempus regit actum. Acest principiu este reflectat în cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, conform căruia „dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”.

>> În ce priveşte regulile de drept procesual civil, trebuie să distingem după cum ne referim la competenţă, procedura de judecată sau reguli privind admisibilitatea probelor. În funcţie de acestea deosebim:
– sub aspectul competenţei, se aplică legea de la momentul sesizării instanţei de judecată[14];
– sub aspectul regulilor de procedură propriu zisă, de regulă, acestea sunt de imediată aplicabilitate. În ce priveşte efectele pe care le produc hotărârile judecătoreşti, acestea sunt, de principiu, guvernate de legea de la momentul pronunţării;
– sub aspectul admisibilităţii şi puterii doveditoare a probelor, se aplică legea de la momentul producerii lor sau de la săvârşirea faptelor juridice ce formează obiectul probei (în cazul probelor preconstituite) sau de la momentul solicitării probei (în cazul celorlalte probe).

Revenind la problema ridicată de cererile finalizate prin încheierile prezentate, se pot determina trei ipoteze în care interesează distincţia dintre „litigii comerciale” şi „litigii între profesionişti”:
a) Litigiul vizează un raport între un comerciant şi un necomerciant, început şi finalizat prin pronunţarea unei hotărâri de primă instanţă înainte de 1 octombrie 2011;
b) Litigiul vizează un raport între un comerciant şi un necomerciant început înainte de 1 octombrie 2011, dar finalizat printr-o hotărâre de primă instanţă după această dată;
c) Litigiul poartă asupra unui raport dintre un profesionist şi un neprofesionist, început şi finalizat după data de 1 octombrie 2011.

În ipoteza de la lit. a) se aplică în integralitate dispoziţiile vechi, în vigoare atât la data începerii procesului cât şi la data pronunţării hotărârii de prima instanţă. Prin urmare, în acest caz hotărârea judecătorească pronunţată într-un litigiu care implică un raport între un comerciant şi un necomerciant, dar care potrivit legii în vigoare la momentul judecăţii era apreciat ca fiind un „litigiu comercial” (dispoziţiile art. 56 din Codul comercial, abrogate în prezent), este executorie de drept, iar executarea silită nu este condiţionată de parcurgerea procedurii de investire cu formulă executorie, art. 7209 C.pr.civ. fiind pe deplin aplicabil. Soluţia se menţine indiferent de data la care s-ar formula cererea de încuviinţare a executării unei asemenea sentinţe.

În ipoteza de la lit. b) apreciez că dispoziţiile derogatorii cuprinse în Capitolul XIV, Cartea a VI-a, din Codul de procedură civilă, îşi găsesc aplicabilitatea în întregime. În ce priveşte regulile derogatorii privind procedura prealabilă, aplicabilitatea acestora este indiscutabilă deoarece, fiind reguli de procedură, este determinată de existenţa acestora la data introducerii cererii de chemare în judecată. În ce priveşte regimul juridic al hotărârii pronunţate în asemenea litigii, se impune o precizare deoarece, în temeiul normelor tranzitorii existente în Codul de procedură civilă [art. 725 alin. (1)] acestea ar fi guvernate de legea de la data pronunţării lor. Totuşi, dispoziţiile care rezolvă această problemă nu sunt cele din Codul de procedura civilă, ci cele ale art. 223 din Legea nr. 71/2011. Conform acestora, în lipsă de stipulaţii contrare, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite. În virtutea acestor reguli, dacă la data sesizării instanţei (anterioară datei de 1 octombrie 2011) litigiul era apreciat drept unul comercial, iar în urma apariţiei Legii nr. 71/2011 nu se mai regăseşte în sfera noţiunii de „litigii dintre profesionişti”, hotărârea judecătorească pronunţată după data de 1 octombrie 2011 va avea totuşi regimul juridic aplicabil litigiilor între profesionişti, deoarece întregul proces se supune regulilor procedurale aplicabile la data la care a început.

În ipoteza de la lit. c) este indiscutabil faptul că procesul va fi supus în întregime dispoziţiilor de drept comun, nefiindu-i aplicabile sub nicio formă dispoziţiile derogatorii cuprinse în Capitolul XIV, Cartea a VI-a din Codul de procedură civilă.

6. Concluzii

În speţele finalizate prin încheierile comentate, era incidentă ipoteza descrisă în paragraful anterior la lit. c), deoarece:
– în ambele cauze cererile vizau raporturi între profesionişti şi neprofesionişti;
– hotărârile judecătoreşti a căror încuviinţare se solicită erau pronunţate în litigii începute după data de 1 octombrie 2011[15];
– ambele hotărâri, deşi irevocabile, nu erau investite cu formulă executorie.

Instanţele ar fi trebuit, în ambele cazuri, să procedeze la respingerea cererii de încuviinţare silită în temeiul dispoziţiilor art. 3731 alin. (4) pct. 2 C.pr.civ., constatând că dispoziţiile derogatorii de la dreptul comun, prevăzute în art. 7209 C.pr.civ. nu sunt aplicabile deoarece hotărârea nu este pronunţată într-un „litigiu dintre profesionişti”. Împrejurarea că litigiul a fost calificat în mod eronat ca fiind „dintre profesionişti” nu poate absolvi pe judecătorul care judecă cererea de încuviinţare a executării silite de verificarea îndeplinirii condiţiilor formale prevăzute de lege.

Modificarea sferei de aplicare a dispoziţiilor speciale prevăzute în Capitolul XIV, Cartea a VI-a din Codul de procedură civilă, obligă şi la reevaluarea unor decizii mai vechi ale instanţei supreme. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statua în cadrul unui recurs în interesul legii (decizia nr. XXIII din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 123 din 15.02.2008) că „natura juridică a acţiunii în regres exercitate de asigurător (societate de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială, iar nu civilă”. La acea epocă, instanţa a motivat soluţia tocmai prin raportare la regimul actelor unilaterale sau mixte, apreciind că în raport cu prevederile art. 56 din Codul comercial, potrivit cărora „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în cât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”, se impune ca şi acţiunea în regres exercitată de asigurător, ca urmare a subrogării sale în drepturile asiguratului, să fie supusă legii comerciale, cu privire la toţi contractanţii, deoarece asigurarea ce a fost încheiată constituie faptă de comerţ în ceea ce îl priveşte pe asigurător. Astăzi, argumentarea nu mai are aceeaşi bază legală, motiv pentru care şi poziţia Curţii ar trebui reevaluată.

În fine, este de menţionat că existenţa unor norme procedurale derogatorii pentru litigiile dintre profesionişti va înceta odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.


[1] Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.Of. nr. 409 din 10.06.2011, a modificat denumirea Capitolului XIV, Cartea a VI-a, din Codul de procedură civilă, în „Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor între profesionişti” (art. 219 pct. 20).
[2] Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei etc.
[3] V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Ed. C.H .Beck, Bucureşti, 2011, p. 131.
[4] Actul să nu fie esenţialmente de natură civilă; atunci când actul avea natură civilă chiar şi pentru comerciant (nefiind îndeplinit în scopul activităţii sale de comerţ), nu se putea vorbi de raport mixt.
[5] Potrivit art. 42 alin. (3) din Codul Comercial (abrogat în prezent), principiul solidarităţii, aplicabil raporturilor comerciale, în lipsă de stipulaţie contrară, nu se aplica şi necomercianţilor, pentru operaţiuni care, în ce îi privea, nu erau fapte de comerţ. În acest sens, a se vedea şi I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, Ed. Al.Th. Doicescu, Bucureşti, 1929, vol. I, p. 73-74.
[6] A se vedea şi G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 2.
[7] A se vedea şi St. Cărpenaru, Comercianţii – profesionişti ai întreprinderii comerciale – în lumina noului Cod civil, în lucrarea Noile coduri ale României. Studii şi cercetări juridice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 51-54.
[8] A se vedea V.M. Ciobanu, T.C .Briciu, C.C. Dinu, Impactul noului Cod civil asupra unor instituţii de drept procesual civil, în RRDP nr. 1/2012, p. 79-80.
[9] Pentru reglementarea regimului juridic aplicabil faptelor de comerţ unilaterale sau mixte, a se vedea I.N. Finţescu, op.cit., vol. I, p. 72.
[10] Pentru regimul juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte, caracterizate prin faptul că actul era comercial numai pentru una din părţi, a se vedea St. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a VII-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 60-62.
[11] Amintim numai decizia ICCJ – SU, nr. XXIII din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 15/02/2008, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că „natura juridică a acţiunii în regres exercitate de asigurător (societate de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială, iar nu civilă”.
[12] În acest sens, ICCJ, s.com., decizia nr. 2111 din 12 iunie 2008, în B.J. 2008, p. 243-244. Instanţa a stabilit că prestarea de servicii medicale către populaţie nu este o întreprindere de furnitură în sensul art. 3 pct. 5 C. com, întrucât medicii exercită o profesie liberală, străină de orice speculă comercială şi nu fac un act de comerţ, nefiind incidente deci dispoziţiile Codului comercial. Soluţia instanţei a fost corectă, dar astăzi, în lumina dispoziţiilor art. 3 alin. (2) şi (3) C.civ. şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, poziţia ar trebui revizuită în sensul includerii medicului care prestează servicii medicale în rândul profesioniştilor. Aplicarea dispoziţiilor derogatorii din Codul de procedură civilă nu s-ar face oricum decât în raporturile sale cu alt profesionist, iar nu cu beneficiarii serviciilor medicale. Aşa cum s-a afirmat în literatura de specialitate, noţiunea de profesionist nu se confundă şi nici nu se reduce la aceea de comerciant. Pentru amănunte, a se vedea M. Nicolae, Noul Cod civil. Ediţie critică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 36.
[13] Dipoziţiile art. 3 alin. 1 C.civ. nu pot configura altă soluţie, deoarece ele nu fac altceva decât să marcheze principiul monist al noului Cod civil.
[14] Temeiul acestei soluţii îl reprezintă dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.”
[15] Dosarul nr. 31430/325/2011 (în care a fost pronunţată sentinţa nr. 1393/24.01.2012) a fost înregistrat la data de 20.12.2011, iar dosarul nr. 10353/325/2012 (în care a fost pronunţată sentinţa nr. 20923/11.10.2012) a fost înregistrat la data de 20.04.2012.


Lector univ. dr. Traian C. BRICIU
Facultatea de Drept – Universitatea din Bucureşti

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Incheieri de incuviintare a executarii silite. Litigiu intre un profesionist si un simplu particular (neprofesionist)”

  1. Tudor Alexandru CRACIUN spune:

    Excepțional în argumentare, ca de fiecare dată…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week