Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
 
2 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Interpretarea dintr-un RIL considerata a fi contrara dreptului UE. Ce poate face judecatorul roman? UPDATE: Soluția Poloniei
24.02.2014 | Mihaela MAZILU-BABEL


24 februarie 2014: Curtea administrativă supremă din Polonia a produs o modificare a normelor de procedură civilă, în urma unei hotărâri a Curții de Justiție și care confirmă, în mare, soluția oferită în plan procedural,  și în articolul de mai jos:

Inițial, în data de 8 noiembrie 2010, Curtea administrativă supremă din Polonia adoptase o rezoluție prin care s-a statuat că prestarea de servicii privind asigurarea aferentă bunului care face obiectul unui leasing și prestarea de servicii privind leasingul sunt strâns legate între ele și de aceea constituie o prestație unică raportat la stabilirea TVA-ului aferent. În ceea ce privește efectele juridice ale unei astfel de rezoluții interpretative (un cvasiRIL), trebuie menționat că aceasta are caracter obligatoriu în cauza supusă judecății dar și în mod indirect, în toate cauzele ce privesc aceeași situație de fapt. Ca excepție, se stabilește că dacă o instanță nu este de acord cu interpretarea astfel conferită, poate sesiza Curtea supremă administrativă cu o întrebare prealabilă (mutatis mutandis, a se vedea procedura trimiterii prealabile consacrată în NCPC).

Ulterior, Curtea de Justiție s-a pronunțat în C-224/11 stabilind că:
1) Prestarea de servicii privind asigurarea aferentă bunului care face obiectul unui leasing și prestarea de servicii privind leasingul propriu‑zis trebuie, în principiu, să fie considerate prestări de servicii distincte și independente în scopuri de taxă pe valoarea adăugată. Revine instanței de trimitere sarcina să determine dacă, în raport cu circumstanțele specifice ale cauzei principale, operațiunile vizate sunt atât de legate între ele încât trebuie să se considere că acestea constituie o prestație unică sau, dimpotrivă, că acestea constituie prestații independente.
2) Atunci când locatorul asigură el însuși bunul care face obiectul leasingului și refacturează locatarului costul exact al asigurării, o astfel de operațiune constituie, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, o operațiune de asigurare în sensul articolului 135 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Ca atare, având în vedere contradicția dintre interpretarea conferită de Curtea de Justiție și rezoluția mai sus-menționată, Curtea supremă administrativă a adus următoarele precizări:
1. principiul eficienței și aplicării prioritare a dreptului UE autorizează o instanță națională în a nu aplica dispozițiile procedurale de drept național, conferindu-i obligația să soluționeze cauza apelând în mod direct la decizia Curții de Justiție. În plus, o astfel de soluție se impune pentru a garanta protecția efectivă a justițiabilului.
2. atunci când există o contradicție între o rezoluție dată de Curtea administativă supremă și o hotărâre a Curții de Justiție, judecătorul de drept comun este autorizat să soluționeze cauza, fără să țină cont de rezoluția interpretativă obligatorie, și fără să mai fie obligat să sesizeze Curtea administrativă supremă cu o întrebare prealabilă.

Această hotărâre a fost pronunțată în data de 27 iunie 2013, I FSK 720/13 (disponibilă spre consultare aici), iar un rezumat, în franceză, a fost realizat în Reflets, nr. 3/2013, pag. 42 și urm. (disponibil spre consultare la www.curia.eu  – a se vedea, de asemenea, și opinia parțial disidentă din Plenul Curții așa cum este tradusă în limba franceză de către Katarzyna Bozekowska-Zawisza).

***

12 decembrie 2012: V-ați întrebat ce s-ar întâmpla dacă un RIL ar fi contrar interpretării pe care un judecător de la o judecătorie, tribunal, curte de apel, curte supremă, ar conferi-o dreptului UE aplicabil într-o cauză pendinte, drept care a stat la baza adoptării în dreptul intern a dispoziției care a făcut obiectul unui recurs în interesul legii? Totodată, cine ar avea competența să decidă dacă un RIL e contrar unui drept conferit, în mod direct justițiabilului, de dispozițiile unionale?

Autorul s-a întrebat și va încerca să ofere soluții pornind de la o asemenea ipoteză de lucru.

Urmează, astfel, să analizăm, pe larg, scopul și efectele juridice ale unui RIL (1) ca mai apoi să încercăm (2) să identificăm dispozițiile legale unionale care ar conferi judecătorului național, judecător de drept comun al UE, posibilitatea de a limita aplicarea obligatorie a unui RIL într-o speță ce intră, de principiu, în domeniul de aplicare al dreptului UE (din moment ce dispoziția internă a fost adoptată pentru a asigura transpunerea unor dispoziții unionale). În alte cuvinte, vom încerca să demonstrăm că judecătorul român are obligația să înlăture, de la aplicare, efectele unui RIL ori de câte ori va considera că autoritatea de interpretare impusă de ÎCCJ contravine rezultatului urmărit de o dispoziție unională.

1. Despre Recursul în interesul legii (în continuare, RIL)

Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, ÎCCJ se pronunţă asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti (extras din art. 329 Codul de procedură civilă).

Cu titlu preliminar, în doctrină s-a precizat că “au existat o serie de cauze împotriva României (majoritatea în materia imobilelor naționalizate) analizate de CEDO sub aspectul existenței unei jurisprudențe divergente” făcându-se trimitere la cauze precum Brumărescu c. României, Beian c. României, Driha c. României, Ștefan și Ștef c. României iar consecința a fost condamnarea statului român la despăgubiri către reclamanți pentru fapta Înaltei Curți de Casație și Justiție, care ajunsese să pronunțe în aceeași zi, decizii diametral opuse în privința domeniului de aplicare a Legii nr. 309/2002 (a se vedea drept exemplu, pct. 38 și 39 din Beian c. României, M. Of. nr. 616 din 21 august 2008). Se poate observa astfel cum, pe de o parte ÎCCJ prin instrumentul numit RIL are datoria să asigure și să impună instanțelor aplicarea unitară a legii iar, pe de altă parte, din cauza interpretării legii de către ÎCCJ, statul român a fost condamnat la plata de despăgubiri tocmai pentru că ÎCCJ nu a asigurat o asemenea aplicare unitară.

În ceea ce privește sursa recursului în interesul legii, în doctrină s-a precizat că acesta este de veche tradiție în legislația noastră, fiind preluat din sistemul de drept francez, în anul 1861 (Paul Pop, Diana Grosu, Mijloace procedurale prevăzute pentru unificarea practicii instanțelor judecătorești în lumina prevederilor noului cod de procedură civilă, RRDP, nr. 3/2011, p. 108).

Tot cu trimitere la RIL, prof. univ. dr. I. Deleanu se întreabă: “ce se întâmplă atunci când instanțele înțeleg să se abată de la interpretarea dată printr-o decizie în interesul legii și cum poate să procedeze o instanță în situația în care va considera că dezlegarea dată prin decizia în interesul legii nu trebuie urmată? ( I. Deleanu, Proceduri prefigurate pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești, RRDP 1/2010, p. 103). Ca soluții la aceste întrebări, în cadrul aceluiași articol de doctrină, se oferă următoarele posibilități:

  1. Judecătorul să se conformeze, totuși
  2. Judecătorul să ignore caracterul obligatoriu al deciziei RIL, urmându-și propria convingere si de pe platforma independenței să pronunțe o soluție în drept, care, explicit sau implicit, se abate de la decizia instanței supreme.

Cu privire la aceste variante oferite de către prof. univ. dr. I. Deleanu, precizăm că posibilitatea unui judecător de a pronunța o hotărâre judecătorească contrară unui RIL ar da naștere, în principiu (nu și când ne situăm în domeniul de aplicare al dreptului UE), în “patrimoniul” părților la dreptul procesual de a:

  1. introduce recurs, pentru greșita aplicare a legii (art. 304 alin. 9) în cazul hotărârilor pronunțate în primă instanță sau apel, deoarece o decizie care impune o anumită interpretare (are autoritate de interpretare) unei dispoziții legale este echivalentul unei legi de interpretare și face astfel parte din noțiunea de lege lato sensu iar orice hotărâre dată contra unui RIL ar fi o hotărâre pronunțată în baza unei interpretări contra legem.
  2. o acțiune la CEDO întemeiată pe încălcarea dreptului la un proces echitabil (pentru hotărârile irevocabile și date contra unui RIL)
  3. o acțiune în contencios delictual, împotriva statului pentru fapta judecătorului care nu a respectat obligația de rezultat impusă de articolul 3307 alin. 4 Cod Procedură Civilă.

Revenind la descrierea unui RIL, în punctul de vedere trimis Curții Constituționale cu ocazia judecării sesizării formulate de către Președintele României și care a dus la pronunțarea deciziei nr. 838 din 27 mai 2009ÎCCJ afirmă:

Constituţia rezervă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale [art. 126 alin. 3]. Soluţia Curţii în recursul în interesul legii are autoritate de lucru interpretat pentru judecători, scopul acestui recurs fiind acela de a se asigura previzibilitatea dreptului şi uniformitate în aplicarea acestuia. În recursul în interesul legii nu se soluţionează un litigiu inter partes, soluţiile pronunţate de instanţe nu sunt reformate, părţile nu se citează, deciziile au efect pentru viitor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Obligativitatea acestor interpretări date de Curte este opţiunea legiuitorului, şi nu o creaţie a Curţii. Constituţionalitatea acestei soluţii a fost tranşată de Curtea Constituţională prin mai multe decizii (spre exemplu Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 sau Decizia nr. 93 din 11 mai 2000). Experienţa organizării judiciare la nivelul Uniunii Europene scoate în evidenţă existenţa unor jurisdicţii în care hotărârile acestor curţi nu au caracter constrângător. În aceste cazuri s-a recunoscut că hotărârile curţilor păstrează totuşi o mare putere de persuasiune.

În completarea ÎCCJ (cu privire la procedura recursului în interesul legii), Curtea Constituțională a specificat:

Cu privire la această competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, unde Curtea a reţinut că scopul reglementării îl constituie „promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme”, astfel că „nu se poate considera că deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării. […]

Prin textul de lege criticat de autorul excepţiei, legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat”.

Curtea a mai reţinut, pe de altă parte, că „interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. «Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale – se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) – în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [… ]». Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem”.

De asemenea, Curtea a mai constatat că „instituţia recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca «precedente judiciare» (…). De altfel (…), potrivit art. 329 alin. 2 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

Pentru a face și puțin drept comparat, efectul unui RIL poate fi echivalat, în principiu, cu efectul unei hotărâri preliminare a Curții de Justiție.

Astfel, Curtea de Justiție realizează o interpretare a unei dispoziții unionale, interpretare care, ulterior, este obligatorie pentru judecătorul național. Singura diferență este că nu avem o dispoziție legală expresă în Codul de Procedură Civilă dar nici nu este nevoie de o asemenea dispoziție întrucât dreptul Uniunii se caracterizează prin cele două calități esențiale care sunt aplicarea prioritară și efectul direct. De facto, „Curtea de Justiție este chemată în cadrul unei proceduri preliminare să stabilească prin interpretare care sunt cerințele obligatorii pe care dreptul Uniunii le impune instrumentului juridic național de transpunere” (Concluzii AG, C-155/10, pct. 83). La fel, ÎCCJ este chemată  în cadrul recursului în interesul legii să stabilească prin interpretare care sunt cerințele obligatorii pe care o dispoziție internă (lege) le impune interpretării juridice aplicate de către judecător într-o cauză inter partes. În plus, în cererea de întrebare preliminară, de multe ori, instanța de trimitere oferă Curții de Justiție dovezi cu privire la jurisprudența divergentă națională de interpretare a dreptului UE ce formează obiectul întrebărilor preliminare ce urmează a fi adresate. (drept exemplu, a se vedea cuprins cauza Volksbank)

Diferența constă în faptul că, de principiu, efectul unui RIL este doar pentru viitor, iar efectul unei hotărâri preliminare este și pentru trecut, interpretarea conferită de Curtea de Justiție aplicându-se, de principiu, de la momentul în care a intrat în vigoare (nu doar de la momentul transpunerii) dispoziția unională ce a necesitat o interpretare preliminară.

În aces sens, AG Mengozzi afirma în cauza Byankov următoarele:

Potrivit unei jurisprudențe iterative, rezultă de asemenea că „interpretarea unei norme de drept [al Uniunii] dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul [267 TFUE] lămurește și precizează, dacă este nevoie, semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare” (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz (C‑453/00, Rec., p. I‑837, punctul 21 și jurisprudența citată).

Totodată, Curtea de Justiție a statuat în Kempter următoarele:

35. De asemenea, trebuie amintit că interpretarea unei norme de drept comunitar făcută de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 234 CE[267 TFUE – n.n.] lămurește și precizează, dacă este nevoie, semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare (a se vedea în special Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, 61/79, Rec., p. 1205, punctul 16, Hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C‑50/96, Rec., p. I‑743, punctul 43, precum și Hotărârea Kühne & Heitz, citată anterior, punctul 21). Cu alte cuvinte, o hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecința că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate [conținute într-o directivă, regulament, etc. – n.n.] (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson, C‑137/94, Rec., p. I‑3407, punctul 33).

În plus, într-un articol de specialitate, doamna judecător Pigui [de la Curtea de Apel Ploiești] preciza că: „în cazul Curții Europene de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului, deciziile pronunțate sunt obligatorii, atât pentru cazul particular supus acestor curți, cât și pentru cele similare (fără a preciza însă dacă produc efect ex nunc și ex tunc – n.n.)[.] Restul curților internaționale, precum Curtea Internațională de Justiție și curțile penale internaționale emit decizii fără efect direct în plan național […].”(C. Pigui, Judecătorul român ca garant al aplicării dreptului internațional, Dreptul, nr. 7/2010, p. 150).

Și pentru a concluziona intermediar cu privire la scopul și efectul unui RIL precizăm:

1. că decizia pronunțată de ÎCCJ are autoritate de lucru judecat cu privire la interpretarea pe care o instanță o poate conferi unei norme de drept, iar cu privire la acest efect, se identifică cu efectul produs de o hotărâre preliminară a Curții de Justiție, cu singura diferență că judecătorul național/funcționarul public/orice autoritate a statului care aplică dreptul, aveau obligația (de rezultat nu de mijloace) de a conferi această interpretare încă de la intrarea în vigoare a normei de drept unional care a format obiectul unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare și în consecință, justițiabilul poate, în baza jurisprudenței Francovich și Köbler să ceară despăgubiri sau dacă se coroborează această jurisprudență cu art. 47 din Carta DFUE să ceară nașterea în patrimoniul său a unui drept la acțiune în fața unei instanțe pentru o eventuală corectare a dreptului unional conferit și care nu a fost acordat din cauza unei interpretări deficitare a normei de transpunere a normei unionale (principiul efectivității – art. 4 alin. 3 TUE)

2. că dacă în cazul unui RIL, autoritatea de interpretare se aplică doar pentru viitor, neputând da naștere la acțiuni în despăgubire pentru prejudiciul suferit prin fapta judecătorului care nu a interpretat conform cu interpretarea impusă, ulterior, printr-un RIL , în cazul unei interpretări deficitare a dreptului UE, judecătorul național este culpabil încă de la intrarea în vigoare a normei de drept unional deoarece, în baza art. 4 alin. 3 TUE coroborat cu art. 267 TFUE, dacă ar fi avut vreun dubiu, ar fi avut obligația să apeleze la Curtea de Justiție ex officio iar nerespectarea acestei obligații dă naștere la un drept corelativ în patriomoniul justițiabilului. Practic, justițiabilul are dreptul ca judecătorul național să interpreteze corect dispozițiile de drept unional iar acest drept ia naștere din momentul intrării în vigoare a acelor dispoziții.

De aceea, putem afirma că un drept subiectiv conferit justițiabilului direct de dreptul unional este mai bine protejat (prin efectul ex tunc al autorității de interpretare) decât un drept subiectiv conferit direct justițiabilului prin normele de drept pur-intern românesc.

2. Protecția diferită creionată mai sus va fi cea care va sta la baza răspunsului cu privire la: ce poate face un judecător pentru a evita un RIL “eronat” al ÎCCJ sau un RIL pe care acesta îl consideră contrar dreptului UE aplicabil în domeniul de aplicare al dispoziției legale care a format obiectul recursului în interesul legii?

Jurisprudența care ne va ajuta să răspundem la întrebare este formată din cauzele Elchinov, ERG C- 378/08 și Melki & Abdeli:

Curtea de Justiție a statuat în ERG următoarele:

32 organul jurisdicțional care nu se pronunță în ultimă instanță trebuie să fie liber, în special în cazul în care consideră că aprecierea juridică efectuată de instanța superioară ar putea să îl determine să pronunțe o hotărâre contrară dreptului Uniunii, să sesizeze Curtea cu întrebările care îl preocupă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 ianuarie 1974, Rheinmühlen‑Düsseldorf, 166/73, Rec., p. 33, punctul 4).

Acest ratio decidendi a fost reluat și dezvoltat în cauza Melki & Abdeli (într-un context mai special, respectiv situația în care judecătorul ar fi fost legat de interpretarea conferită dreptului UE de către Conseil Constitutionnel în cadrul unui control de constituționalitate):

42. Curtea a concluzionat că existența în dreptul intern a unei norme potrivit căreia instanțele care nu se pronunță în ultimă instanță sunt ținute de aprecierea în drept efectuată de o instanță de grad superior nu poate, în sine, să le priveze de facultatea, prevăzută la articolul 267 TFUE, de a sesiza Curtea cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Rheinmühlen‑Düsseldorf, punctele 4 și 5, precum și Cartesio, punctul 94). Instanța care nu se pronunță în ultimă instanță trebuie să fie liberă, în special în cazul în care consideră că aprecierea în drept efectuată de instanța superioară ar putea să o determine să pronunțe o hotărâre contrară dreptului Uniunii, să sesizeze Curtea cu întrebările care o preocupă (Hotărârea din 9 martie 2010, ERG și alții, C‑378/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 32).

43. În al doilea rând, Curtea sa pronunțat deja în sensul că instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile de drept ale Uniunii, are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (a se vedea printre altele Hotărârea Simmenthal, citată anterior, punctele 21 și 24, Hotărârea din 20 martie 2003, Kutz‑Bauer, C‑187/00, Rec., p. I‑2741, punctul 73, Hotărârea din 3 mai 2005, Berlusconi și alții, C‑387/02, C‑391/02 și C‑403/02, Rec., p. I‑3565, punctul 72, precum și Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Filipiak, C‑314/08, Rep., p. I‑11049, punctul 81).

44. Astfel, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice dispoziție dintro ordine juridică națională sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară ce ar avea ca efect diminuarea eficienței dreptului Uniunii prin faptul de a nega instanței competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care ar constitui eventual un obstacol în calea eficienței depline a normelor Uniunii (a se vedea Hotărârea Simmenthal, citată anterior, punctul 22, precum și Hotărârea din 19 iunie 1990, Factortame și alții, C‑213/89, Rec., p. I‑2433, punctul 20). Aceasta ar fi situația în cazul în care, în ipoteza unui conflict între o dispoziție de drept al Uniunii și o lege națională, soluționarea acestui conflict ar fi rezervată unei autorități, alta decât instanța chemată să asigure aplicarea dreptului Uniunii, învestită cu o putere de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul astfel provocat în calea eficienței depline a acestui drept nu ar fi decât temporar (a se vedea în acest sens Hotărârea Simmenthal, citată anterior, punctul 23).

De asemenea, în jurisprudența Elchinov, Curtea de Justiție a dezvoltat ratio decidendi-ul din ERG în contextul procedural specific al casării cu trimitere. Astfel, Curtea de Justiție a subliniat:

27. o normă de drept național în temeiul căreia instanțelecare nu se pronunță în ultimă instanță sunt obligate să respecte dezlegarea dată de instanța superioară nu poate retrage acestor instanțe posibilitatea de a o sesiza cu întrebări privitoare la interpretarea dreptului Uniunii care face obiectul acestor dezlegări de drept. Astfel, Curtea a considerat că organul jurisdicțional care nu se pronunță în ultimă instanță trebuie să fie liber, în special în cazul în care consideră că aprecierea juridică efectuată de instanța superioară ar putea să îl determine să pronunțe o hotărâre contrară dreptului Uniunii, să sesizeze Curtea cu întrebările care îl preocupă (a se vedea în acest sens Hotărârea Rheinmühlen-Düsseldorf, citată anterior, punctele 4 și 5, Hotărârea Cartesio, citată anterior, punctul 94, Hotărârea din 9 martie 2010, ERG și alții, C‑378/08, Rep., p. I‑1919, punctul 32, precum și Hotărârea Melki și Abdeli, citată anterior, punctul 42).

28. că posibilitatea recunoscută instanței naționale prin articolul 267 al doilea paragraf TFUE de a solicita Curții o interpretare preliminară anterior neaplicării, dacă este cazul, a instrucțiunilor unei instanțe superioare care sar dovedi contrarii dreptului Uniunii nu se poate transforma întro obligație (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci, C‑555/07, Rep., p. I‑365, punctele 54 și 55).

29. că o hotărâre pronunțată cu titlu preliminar de Curte obligă instanța națională în ce privește interpretarea sau validitatea actelor în cauză ale instituțiilor Uniunii pentru soluționarea litigiului din acțiunea principală (a se vedea în special Hotărârea din 24 iunie 1969, Milch-, Fett- und Eierkontor, 29/68, Rec., p. 165, punctul 3, Hotărârea din 3 februarie 1977, Benedetti, 52/76, Rec., p. 163, punctul 26, Ordonanța din 5 martie 1986, Wünsche, 69/85, Rec., p. 947, punctul 13, și Hotărârea din 14 decembrie 2000, Fazenda Pública, C‑446/98, Rec., p. I‑11435, punctul 49).

30. Reiese din aceste considerații că, întrucât instanța națională a exercitat posibilitatea conferită acesteia prin articolul 267 al doilea paragraf TFUE în raport cu soluționarea acțiunii principale, instanța amintită este obligată să respecte interpretarea dispozițiilor în cauză dată de Curte și, dacă este cazul, este obligată să înlăture aprecierile instanței superioare în situația în care, având în vedere interpretarea menționată, consideră că acestea nu sunt conforme cu dreptul Uniunii.

31. În plus, se impune să se sublinieze că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile de drept al Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestor dispoziții, înlăturând, din oficiu dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, respectiv, în speță, norma de procedură națională menționată la punctul 22 din prezenta hotărâre, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei dispoziții naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, Rec., p. 629, punctul 24, precum și Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Filipiak, C‑314/08, Rep., p. I‑11049, punctul 81).

32. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că dreptul Uniunii se opune ca o instanță națională, căreia îi revine sarcina de a se pronunța asupra unei cauze după trimiterea spre rejudecare dispusă de o instanță superioară sesizată cu recurs, să aibă obligația să respecte, în conformitate cu dreptul procesual național, dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța superioară.

Concluzie:

În primul rând, din jurisprudența Elchinov a Curții de Justiție reiese că, deși în România hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, aceste dezlegări nu vor produce efecte atunci când judecătorul fondului va considera, în rejudecare, că aceste dezlegări sunt contrare dreptului UE, putând să invoce acest aspect ex officio în orice moment al judecării.  Astfel, deși în principiu, neconformarea instanței de fond ar duce la casarea hotărârii ca fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii ( în acest sens, a se vedea F. Măgureanu, Drept Procesual Civil, ediția a XII, editura UJ, p. 559), în situațiile care intră în domeniul de aplicare al dreptului UE, nu va mai fi posibilă „amendarea” instanței de fond prin casarea hotărârii date în contra dezlegărilor de drept anterioare ale instanței de recurs deoarece, de facto, printr-o dezlegare de drept contrară dreptului UE, aplicarea greșită a legii a fost realizată chiar de către instanța care a dat dezlegarea iar la această concluzie poate ajunge judecătorul de fond în mod autonom.

În al doilea rând, autoritatea de lucru interpretat impusă printr-un RIL  este echivalentul dezlegărilor asupra problemelor de drept pronunțate de către o instanță de recurs dar cu efect erga omnes și nu doar inter partes și doar cu efect ex nunc. Drept urmare, jurisprudența Elchinov  și cele afirmate mai sus – rămân aplicabile și cu privire la un recurs în interesul legii.

În al treilea rând, se poate constata că temeiul legal pentru o asemenea „rebeliune” va fi format din coroborarea art. 4 alin. 3 TUE (principiul cooperării loiale și principiul efectivității cu jurisprudența aferentă) cu pct. 32 din jurisprudența Elchinov. Dacă însă judecătorul nu se simte pus la adăpost de eventuale sancțiuni disciplinare, va putea să adreseze următoarea întrebare preliminară Curții de Justiție:

Art. 4 alin. 3 TUE se opune efectelor instituite prin articolul 329 și urm. din Codul de Procedură Civilă atunci când o instanță consideră că interpretarea impusă de către ÎCCJ este contrară rezultatului urmărit a fi atins printr-o dispoziție de drept UE , dispoziție care a fost transpusă în dreptul intern prin intermediul normelor legale care au format obiectul autorității de interpretare dintr-un RIL?

Ca punct final și fără o legătură directă cu cele supuse citirii mai sus, dorim să atragem atenția că este foarte posibil (subsemnata este convinsă!) ca autoritatea de lucru judecat în penal să nu se mai aplice în cauza civilă, atunci când ne aflăm în domeniul de aplicare al dreptului UE, ori de câte ori instanța va considera că în pronunțarea hotărârii din penal, instanța nu a respectat sau nu a luat în considerare și dreptul UE aplicabil. Totodată, principiul efectivității dreptului UE prezintă potențialul de a înlătura aproape toată teoria cuprinsă într-un tratat de drept procesual civil ( a se vedea și faptul că, în principiu, o parte interesată nu poate depune concluzii într-un RIL).

PS: autorul nu a abordat această problematică și din perspectiva noului Cod de Procedură Civilă pentru că până nu îl va vedea aplicat, nu va crede că se va aplica de la 1 februarie 2013 iar, pe de altă parte, așteaptă să participe la dezbaterile ce vor fi prilejuite de conferința „Probleme dificile de procedură civilă”.

Mihaela MAZILU-BABEL

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Interpretarea dintr-un RIL considerata a fi contrara dreptului UE. Ce poate face judecatorul roman? UPDATE: Soluția Poloniei”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    citări: la acest articol se face trimitere, într-un mod neutru, în M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. I – Teoria generala [Conform noului Cod de procedura civila], UJ, 2013, la p. 598.

  2. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Avocatul General – în 23 aprilie 2015 – afirmă următoarele cu privire la RIL-ul contrar dreptului UE și obligația instanței naționale de drept comun de a înlătura de la aplicare un RIL (Concluzii în C-689/13):

    58. Arătăm, pe de altă parte, că Adunarea Plenară a Consiglio di Stato a modificat, prin hotărârea nr. 9/2014 din 25 februarie 2014 (denumită în continuare „hotărârea nr. 9/2014”), principiul de drept pe care îl stabilise prin hotărârea nr. 4/2011. În cazul în care principiul de drept respectiv, cu modificările ulterioare, poate fi interpretat în conformitate cu sensul oferit de către Curte articolului 1 alineatul (3) din Directiva 89/665 în Hotărârea Fastweb (C‑100/12, EU:C:2013:448) și în prezenta cauză, acesta nu va trebui înlăturat. Cerința unei interpretări conforme a dreptului național este într‑adevăr inerentă tratatului, întrucât permite instanței naționale să asigure, în cadrul competențelor sale, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiul cu care este sesizată(18).

    59. Principiul interpretării conforme impune astfel ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metode de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a Directivei 89/665 și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta(19).

    60. În cazul în care, în schimb, principiul de drept enunțat în hotărârea nr. 4/2011, astfel cum a fost modificată prin hotărârea nr. 9/2014, nu putea fi interpretat conform articolului 1 alineatul (3) din Directiva 89/665, instanța de trimitere nu ar avea altă opțiune în acest caz decât să înlăture aplicarea acestuia(20) în temeiul supremației dreptului Uniunii(21).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate