Legislația fiscală între dorință și realitate (5)

Motto: 
Munca l-a creat pe om, dar nici prestarea de servicii n-a omorât pe nimeni.

Așa cum probabil ați intuit din vorba de duh parafrazată mai sus, în episodul aceasta voi aborda tema fiscalității veniturilor obținute din muncă, mai exact mă voi concentra pe zona contribuțiilor sociale.

Este știut faptul că actualul sistem fiscal din România descurajează munca prestată în forma ei clasică, pe baza unui contract de muncă și remunerată prin salariu. Sunt favorizate sistemele alternative de prestări de servicii sub forma contractelor de cedare a drepturilor de autor, a persoanelor fizice autorizate (PFA) sau microîntreprinderilor. Și asta nu datorită impozitului pe venit ci din cauza sistemului complicat și foarte costisitor de contribuții sociale obligatorii (este de fapt cauza pentru care introducerea cotei unice nu a condus la o creștere exponențială a contractelor de muncă declarate oficial: a scăzut într-adevăr nivelul impozitului, dar contribuțiile aferente au rămas mari).

În momentul actual, pentru 1 leu plătit unui angajat ca și salariu net un angajator mai plătește la stat încă aproximativ 80 de bani ca și impozit și contribuții sociale (pentru pensii, pentru sănătate, pentru șomaj și altele de importanță mai mică). Dacă ne raportăm la alte țări europene dezvoltate, suma nu e totuși foarte mare, dar acolo operează niște plafonări care încurajează salariații să câștige mai mult și mai bine, astfel încât nivelul  general de fiscalizare al veniturilor lor salariale să scadă. La noi însă, acest sistem de plafonare este practic inexistent.

Pe de altă parte, în cazul unuia dintre sistemele alternative menționate mai sus, costul fiscal pentru 1 leu net este în jur de 30 de bani (+/- 10% în funcție de nivelul venitului).

Soluția pentru eliminarea acestei anomalii este în opinia mea una simplă și  relativ ușor de implementat: introducerea obligației de plată a tuturor contribuțiilor sociale pentru toate categoriile de venituri (salarii, onorarii PFA, venituri  microîntreprinderi, chiar dividende și câștiguri de capital aș adăuga, cu riscul de primi multe voturi negative…).
Aceasta ar trebui să fie însă însoțită în mod obligatoriu de o plafonare reală a tuturor contribuțiilor sociale la un nivel decent, cum ar fi de 3 ori salariul mediu pe economie. Spun reală, pentru că și în acest moment avem o plafonare a contribuției pentru pensii, la un nivel uriaș (5 salarii medii) și care în fapt operează doar pentru contribuția angajatului nu și a angajatorului.

Implementarea unui astfel de sistem ar descuraja pe de o parte folosirea sistemelor de remunerare alternativă gen PFA și microîntreprinderile, dar prin plafonarea contribuțiilor la un nivel decent ar determina beneficiarii acestor venituri să opteze pentru un contract de muncă și nu pentru o altfel de structură de genul unei companii înregistrate într-o țară cu o fiscalitate mai prietenoasă sau un paradis fiscal. Lucrurile ar fi foarte simple și relativ ușor de implementat, dar din păcate inițiativele în această direcție au fost sufocate încă din faza de idee, înainte de a deveni proiect. Motivele nu le cunosc dar le bănuiesc și nu are rost să le detaliez aici. În concluzie, până când cei care fac regulile nu se vor apleca asupra acestui domeniu cu atenție și nu vor dori cu adevărat o reformă, o bună parte dintre cei care produc valoare în țara asta vor continua să folosească aceste sisteme mutante care dau o aparență de corectitudine dar nu reprezintă o soluție modernă pentru o fiscalitate demnă de mileniul 3. Așadar, după cum spunea un personaj celebru pe care l-am mai citat într-un articol mai vechi ”la muncă ortodocșilor!”

Gabriel SINCU
Partner Head of Tax & Outsourcing MAZARS ROMÂNIA