Banner BA-01

Banner BA-02

Drept penal

ICCJ. Restituirea cauzei la procuror pentru încălcarea dreptului la apărare

8 ianuarie 2013 | JURIDICE.ro

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

DECIZIA PENALĂ nr. 242

Dosar nr. 6660/1/2012

Şedinţa publică de la 03 decembrie 2012

PREŞEDINTE: Rodica Aida Popa, Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Magdalena Iordache – Judecător
Leontina Şerban – Judecător
Lucia Tatiana Rog – Judecător
Simona Cristina Neniţă – Judecător

Magistrat asistent: Silvia Stoenescu

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – a fost reprezentat prin: Procuror Marinela Mincă.

S-a luat în examinare recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC – PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, împotriva sentinţei penale nr. 929 din 18 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, în dosarul nr. 1871/1/2012, privind pe intimatul inculpat VTC.

La apelul făcut în şedinţă publică a lipsit intimatul inculpat VTC, reprezentat de apărător ales, avocat Ştefan Mariana şi apărător desemnat din oficiu, avocat Ciobanu Elena, în substituirea avocatului Geambaşu Codruţa.

De asemenea, a lipsit şi intimata parte civilă ŞPD, pentru apărarea căreia s-a prezentat apărător desemnat din oficiu, avocat Cristescu Sanda.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Conform art. 304 din Codul de procedură penală, instanţa a procedat la înregistrarea desfăşurării şedinţei de judecată cu mijloace tehnice, stocarea realizându-se în memoria calculatorului.

S-a făcut referatul cauzei de către magistratul asistent, după care;

Înalta Curte constată că, potrivit art. 171 alin. 5 Cod procedură penală, delegaţia apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat VTC a încetat ca urmare a prezentării apărătorului ales.

Cu privire la prezenţa apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte civilă ŞPD, Înalta Curte a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care a apreciat că intimata parte civilă nu are nevoie de apărare.

Înalta Curte, deliberând, constată că potrivit rezoluţiei judecătorului a fost solicitată Baroului Bucureşti desemnarea unui apărător din oficiu numai pentru intimatul inculpat VTC, apreciind că pentru intimata parte civilă nu este nevoie de asistenţă juridică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători a stabilit cadrul procesual, care este dat de dispoziţiile art. 385¹ alin. 1 lit. d rap. la art. 385⁶ alin. 3 din Codul de procedură penală.

Nemaifiind alte cereri şi excepţii, conform art. 385¹³ din Codul de procedură penală, Înalta Curte a acordat părţilor cuvântul în dezbateri.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut oral conţinutul motivelor de recurs formulate în scris, criticând hotărârea pronunţată de prima instanţă, apreciind că aceasta este nelegală şi netemeinică, sub aspectul greşitei restituiri a cauzei -pentru a doua oară – la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea refacerii urmăririi penale.

S-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului numai atunci când s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act şi dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Pornind de la aceste dispoziţii legale şi raportat la argumentarea instanţei în sensul că inculpatul a fost privat de o poziţie în care să-şi poată prezenta cauza, de asemenea natură încât să nu fie dezavantajat faţă de acuzare, procurorul a solicitat să se constate că nici apărarea în motivarea cererii şi nici instanţa în soluţia dispusă nu au identificat şi nu au argumentat care este vătămarea adusă, făcând doar consideraţii generale şi trimitere la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu au nicio legătură cu cauza dedusă judecăţii. Chiar dacă, pentru beneficiul argumentului, s-ar considera incidenţa dispoziţiilor art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, respingerea de către procuror a cererii de reaudiere a părţii civile şi a martorilor din lucrări poate fi complinită de către instanţa de fond, prin administrarea acestor probe în şedinţă publică, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi nemijlocirii.

Mai mult, s-a arătat că legiuitorul prevede în dispoziţiile art. 332 alin. 2 din Codul de procedură penală (text de lege folosit de către instanţă pentru a dispune restituirea cauzei la procuror) că instanţa se desesizează în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţă după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

Or, în cauză, nu se poate susţine că inculpatul VTC nu a beneficiat de apărare, el fiind asistat pe întreg parcursul urmăririi penale de apărătorul ales.

S-a mai arătat că argumentele instanţei de fond, în sensul că pentru respectarea dreptului la apărare se impune reaudierea părţilor vătămate şi a martorilor, nu subzistă, deoarece suplimentarea probatoriului administrat s-ar fi putut circumscrie dispoziţiilor art. 333 din Codul de procedură penală- „urmărirea penală nu este completă” – text de lege care însă a fost abrogat expres de către legiuitor prin art. I pct. 158 din Legea nr. 356/2006.

Procurorul a mai arătat că, pe parcursul urmăririi penale, inculpatul nu s-a considerat vătămat prin respingerea cererii formulate de apărătorul său de readministrare a probatoriului şi nu a înţeles să uzeze de dispoziţiile procedurale puse la dispoziţie de legiuitor, dispoziţii care erau incidente în faza urmăririi penale.

Astfel, împotriva ordonanţei din 4 februarie 2011, ordonanţă prin care i-a fost respinsă cererea de readministrare a probelor, inculpatul nu a înţeles să uzeze de dispoziţiile art. 278 alin. 1 Cod procedură penală şi să formuleze plângere la procurorul ierarhic superior. Pe tot parcursul urmăririi penale, a susţinut procurorul, inculpatul a înţeles să uzeze de dreptul la tăcere, refuzând să se prezinte în vederea prezentării materialului de urmărire penală, ocazie cu care a fost prezent apărătorul său ales, apărător care a arătat că nu înţelege să formuleze noi cereri sau să administreze alte probe, apreciind că, pe tot parcursul urmăririi penale, inculpatului VTC i-a fost respectat dreptul la apărare.

Făcând referire la cele două hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărâri care au fost evocate de către instanţa de fond în motivarea sentinței atacate hotărârii, procurorul a arătat că aceste hotărâri nu au legătură cu obiectul cauzei, ele vizând situaţii cu totul diferite.

S-a mai susţinut că instanţa de fond a făcut o confuzie între dreptul la apărare şi principiul egalității armelor, arătând că acest din urmă principiu ar trebui să fie analizat pe parcursul desfăşurării întregului proces penal şi nu cantonat la urmărirea penală, reiterând aprecierea că respingerea cererii de reaudiere a părţii civile şi a martorilor poate fi complinită de către instanţa de judecată.

Concluzionând, a apreciat că se impune, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d din Codul de procedură penală, admiterea recursului, casarea sentinţei, constatarea legalităţii fazei de urmărire penală şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă în vederea continuării cercetării judecătoreşti.

Avocat Ştefan Mariana, apărător ales al intimatului inculpat VTC, a arătat că, în susţinerea motivelor de recurs ale reprezentantului Ministerului Public, nu a auzit care sunt motivele nelegalitate şi că, în raport cu aceasta, nu face o apărare cu privire la aceste aspecte.

Cu privire la netemeinicia hotărârii instanţei de fond, astfel cum a fost criticată de către reprezentantul Ministerului Public, apărarea a apreciat că hotărârea este legală şi temeinică, iar încălcarea dreptului la apărare în procesul penal este una foarte gravă.

Cu referire la afirmaţia procurorului, în sensul că neregularităţile pot fi complinite în faţa instanţei de judecată, apărarea a pus întrebarea retorică: „Care mai este atunci rolul Ministerului Public, şi nu al oricărui parchet, ci al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie?”

S-a învederat că au fost administrate mijloace de probă, au fost audiaţi martori şi a fost adusă la cunoştinţa inculpatului învinuirea, iar apoi organul de urmărire penală s-a oprit, punându-se din nou întrebarea „Care este urmărirea penală?”.

Apărarea a mai arătat că la dosarul cauzei exista o cerere formulată de către apărătorul ales al inculpatului, cerere prin care se solicita să participe la efectuarea oricărui act de urmărire penală, drept care nu a fost respectat, că a formulat cerere de readministrare a probatoriului, care i-a fost respinsă prin ordonanţa procurorului, susținând, concluziv că respectarea dreptului la apărare nu este facultativă, ci obligatorie.

În mod corect, a susţinut apărătorul, instanţa de fond a apreciat că nu au fost respectate dispoziţiile art. 171 şi art. 172 din Codul de procedură penală, fiind vorba, în realitate după apreciarea sa, de o nulitate absolută prevăzută de art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală, a cărei sancţiune este restituirea cauzei la parchet, în vederea refacerii actului de urmărire penală.

Afirmaţia instanţei de fond în sensul că a fost prezentă în calitate de apărător la audierea a doi martori şi anume a martorilor ŞC şi MM, apărarea a apreciat-o ca fiind o greşeală de tehnoredactare, întrucât, personal, a fost prezentă în calitate de apărător al acestor martori, dar într-un alt dosar, care ulterior s-a conexat, dosar care nu avea nicio legătură cu inculpatul din cauza de faţă, VTC, persoană care nu ştia că urmează a fi cercetat, întrucât nu-i fusese adusă la cunoştinţă învinuirea.

Apărarea a mai arătat că nu s-a dispus restituirea cauzei de două ori pentru refacerea urmăririi penale, ci prima dată s-a dispus restituirea în vederea refacerii rechizitoriului.

În concluzie, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că hotărârea atacată este legală şi temeinică şi că în mod corect s-a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.

ÎNALTA CURTE,

Asupra recursului de faţă;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 929 din 18 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr. 1871/1/2012 a fost admisă cererea formulată de inculpatul VTC şi în temeiul art. 332 alin. 2 rap. la art. 197 alin. 1 şi alin. 4 Cod procedură penală, s-a dispus restituirea cauzei procurorului, pentru refacerea urmăririi penale, respectiv, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică.

Conform art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, s-a dispus ca cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului, urmând ca onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 50 lei‚ să se plătească din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a se hotărî astfel s-au reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul din 5 aprilie 2011 emis în dosarul nr. 9/P/2011 al Ministerului Public –Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penala şi criminalistică, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului VTC (europarlamentar, fiul lui Ilie şi Eugenia, născut la …..), pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:

– nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art. 271 alin. 1 Cod penal (parte vătămată ŞPD);

– ultraj, prevăzută de art. 239 alin. 2 şi 5 Cod penal (parte vătămată comisar de poliţie VM);

– ultraj, prevăzută de art. 239 alin. 2 şi 5 Cod penal (parte vătămată agent de poliţie DM);

– ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal, toate şi cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

Prin acelaşi rechizitoriu, faţă de VTC, s-a dispus, în baza art. 228 Cod procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. d acelaşi cod, neînceperea urmăririi penale, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 35² din Legea nr. 188/2000, modificată, privind executorii judecătoreşti.

În rezumat, s-a reţinut potrivit rechizitoriului, că la data de 4 ianuarie 2011, VT Cs-a împotrivit executării silite a sentinţei civile nr. 18.831 din 30 septembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti –titlu executoriu – el ameninţând şi exercitând acte de violenţă fizică împotriva executorului judecătoresc ŞPD, la aceeaşi dată şi în aceleaşi împrejurări, l-a agresat fizic, smulgându-i de pe cap cascheta, pe agentul de poliţie DM, precum şi pe comisarul de poliţie VM (pe care l-a bruscat) în timp ce ambii poliţişti se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ca făcând parte din efectivele de poliţişti care au acordat sprijin legal executorului judecătoresc pentru executarea titlului judecătoresc; de asemenea la data menţionată, în public, inculpatul a adresat expresii şi cuvinte, a comis acte, gesturi, manifestări care au adus atingere bunelor moravuri şi au produs scandal public. Descrisul comportament al inculpatului a fost transmis în public, prin mijloace de informare în masă (televiziune, presă scrisă), cu consecinţa producerii unor stări de indignare şi dezaprobare publică, astfel colectivitatea luând cunoştinţă, în mod direct şi prin emisiuni informative difuzate şi în zilele următoare datei de 4 ianuarie 2011, despre cele reţinute.

La termenul de judecată 29 septembrie 2011, dosar nr. 2978/1/2011, inculpatul, prin apărătorul ales, punând în discuţie regularitatea actului de sesizare în baza art. 300 alin. 1 Cod procedură penală a invocat mai multe neregularităţi şi a solicitat, în temeiul art. 300 alin. 2 Cod procedură penală, restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii rechizitoriului.

Consecutiv, prin sentinţa penală nr. 1487 din 24 octombrie 2011, în temeiul art. 300 (2), raportat la art. 264 alin. 3 Cod procedură penală, s-a admis cererea formulată şi s-a dispus restituirea dosarului, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru refacerea rechizitoriului, în esenţă reţinându-se că cererea apărătorului ales al inculpatului privind neregularitatea actului de sesizare în ce priveşte nerespectarea art. 264 alin. 3 Cod procedură penală, este întemeiată, procurorul şef de secţie care verificase sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei, rechizitoriul, efectuase personal acte şi luase măsuri procesual penale în acea cauză.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Judiciară a declarat recurs împotriva sentinţei, considerând-o nelegală şi netemeinică, în esenţă susţinându-se că procurorului care a verificat legalitatea şi temeinicia rechizitoriului îi revenea această obligaţie legală în calitatea sa de procuror ierarhic superior, el nedesfăşurând în cauză acte de urmărire penală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, prin decizia penală nr. 60 din 20 februarie 2012 pronunţată în dosarul nr. 10204/1/2011, a admis recursul, a casat, în parte, sentinţa nr. 1487 din 24 octombrie 2011 şi a constatat regularitatea sesizării instanţei, cauza fiind trimisă Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru continuarea cercetării judecătoreşti.

Instanţa de recurs şi-a motivat decizia pe considerentele că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 300 din Cod procedură penală în sensul că procedura verificării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, reglementată de dispoziţiile art. 264 alin. 3 Cod procedură penală este o condiţie de valabilitate a actului de sesizare, a cărei nerespectare este sancţionată cu nulitate absolută, conform dispoziţiilor art. 197 alin. 2 Cod procedură penală şi că greşit s-a apreciat că procesul-verbal de sesizare din oficiu sau participarea procurorului şef de secţie, la 12 ianuarie 2011, în Camera de Consiliu, ar reprezenta acte de urmărire penală, aceasta nefiind decât un procedeu probatoriu, în cauză nefiind încălcată nicio dispoziţie legală în materie.

Dosarul cauzei a fost înregistrat, pe fond, sub nr. 1871/1/2012, la 8 martie 2012, fixându-se termen de judecată 10 aprilie 2012, ulterior, 30 mai 2012 şi 6 iunie 2012.

La 6 iunie 2012, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. 2 Cod procedură penală, până la citirea actului de sesizare, persoana vătămată a declarat că participă în procesul penal, atât ca parte vătămată ŞPD, cât şi ca parte civilă (fila 18 dosar instanţă) ,calitate în care a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 25.000 euro, reprezentând daune morale.

Tot la acest termen, în baza art. 322 Cod procedură penală, s-a dat citire actului de sesizare a instanţei şi, potrivit art. 320(2) din acelaşi cod, procurorul şi părţile au fost întrebate dacă au de formulat cereri ori execepţii sau de propus efectuarea de probe noi.

Apărătorul ales al inculpatului, în baza art. 301(1), raportat la art. 332 (2) Cod procedură penală, a cerut, în scris şi oral, restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale, motivată de următoarele considerente:

– părţile vătămate nu au fost audiate în această calitate, în faza urmăririi penale, cu referire la VM şi DM, aceştia fiind audiaţi, pe formular tipizat, numai în calitate de martori, iar partea vătămată ŞPD, deşi a fost audiată în calitate de parte vătămată, calitate în care a declarat că nu se constituie parte civilă, neaudiată însă ca parte civilă, în rechizitoriu este menţionată ca fiind parte civilă;

– inexistenţa procesului-verbal de sesizare din oficiu, a unui denunţ sau a unei plângeri, astfel cum prevede art. 221 Cod procedură penală pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal, ordonanţa de extindere a urmăririi penale neconstituind o modalitate de sesizare;

– pentru aceeaşi infracţiune, începerea urmăririi penale nu se putea dispune prin ordonanţă, ci prin rezoluţie, deci nu s-a început legal urmărirea penală, în condiţiile în care, la 13 ianuarie 2011, prin ordonanţă, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor, din infracţiunea prevăzută de art. 239 alin. 1,2,5 Cod penal şi art. 271 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal, în art. 2 39 alin. 2,5 Cod penal (părţi vătămate DM şi VM) şi de art. 271 alin. 1 Cod penal (parte vătămată ŞPD), la aceeaşi dată, prin ordonanţă, extinzându-se urmărirea penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal, învinuitul fiind încunoştinţat la 14 ianuarie 2011, dar pentru această faptă nu există rezoluţie;

– nu a fost respectat dreptul la apărare al inculpatului şi dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor, în condiţiile în care, deşi la 14 ianuarie 2011, apărătorul inculpatului ceruse să participe la efectuarea oricărui act de urmărire penală, nu a fost convocat niciodată la efectuarea actelor urmărire penală, mai ales că, după data de 12 ianuarie 2011, cu excepţia schimbării încadrării juridice amintită, nu s-a mai efectuat vreun asemenea act, deci nu s-a mai administrat niciun mijloc de probă, cererea de probatorii, de la 4 februarie 2011, prin care se solicita audierea părţilor vătămate şi a martorilor, în prezenţa avocatului ales, urmare a schimbării încadrării juridice şi extinderii, fiind respinsă, iar pentru infracţiunea prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal, învinuitul nu a fost audiat;

– audierea martorilor VM, ZS, EI şi a părţii vătămate ŞPD s-a făcut de un organ necompetent- ofiţeri de poliţie judiciară, delegaţi prin ordonanţă, la 11 ianuarie 2011, încălcându-se art. 209 alin. 3 Cod procedură penală;

– după emiterea ordonanţei din 24 ianuarie 2011, de conexare a dosarului nr. 19/P/2011 la dosarul nr. 9/P/2011, nu s-a efectuat niciun act de urmărire penală, deşi era obligatorie audierea părţilor vătămate şi a făptuitorului;

– procesele-verbale din 13 ianuarie 2011, din 20 ianuarie 2011, din 21 ianuarie 2011 nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 91³ alin. 1 şi 2 Cod procedură penală nefiind certificate de procuror;

– procesul-verbal din 11 ianuarie 2011- transcrierea comunicărilor din acea zi, orele 10:30 -11:41 – reprezintă o probă administrată ilegal, cu încălcarea art. 6 Cod procedură penală, a art. 70 Cod procedură penală şi a art. 6 paragraf 1 şi paragraf 3 CEDO, consemnarea audierii inculpatului, a unei declaraţii dată fără consimţământ şi fără respectarea drepturilor acestuia, respectiv, fără a fi încunoştinţat cu privire la dreptul de a nu da declaraţie şi fără a fi avertizat asupra dreptului la apărare, este nelegală.

Procurorul a depus în dosar note scrise prin care a argumentat netemeinicia criticilor aduse de apărare activităţii de urmărire penală (filele 22-27 dosar instanţă).

Înalta Curte, analizând criticile inculpatului, a reţinut că:

Critica ce priveşte neaudierea, în faza urmăririi penale, a lui VM şi DM în calitate de părţi vătămate, nu este fondată şi a mai fost analizată şi găsită neîntemeiată cu ocazia pronunţării sentinţei penale nr. 1487 din 24 octombrie 2011.

Astfel, pentru dobândirea calităţii de parte vătămată se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii: să existe o vătămare (fizică, materială ori morală), vătămarea să fie generată de infracţiune; persoana astfel vătămată să declare că înţelege să ia parte la proces (art. 24 alin. 1 Cod procedură penală). Sub acest aspect, declaraţia persoanei trebuie să se facă în scris sau oral, în tot cursul fazei de urmăririi penală. În faţa instanţei de judecată, deci în faza judecăţii, declaraţia scrisă sau orală se poate face până la citirea actului de sesizare (art. 76 alin. ultim Cod procedură penală). În această materie, organele judiciare au obligaţia de a explica persoanei vătămate că are dreptul să participe ca parte vătămată în proces (art. 76 şi art. 320 Cod procedură penală), chemarea persoanei vătămate însemnând şi chestionarea ei dacă înţelege să participe în calitate de parte vătămată sau, după caz, dacă se constituie parte civilă în procesul penal.

Cu privire la respectarea, în faza urmăririi penale a dispoziţiilor procedural penale indicate, cele două persoane VM şi DM, la 5 ianuarie 2011 (filele 9 şi 10 dosar urmărire penală), în scris, au cerut „faţă de cele raportate, rog dispuneţi”, iar ulterior, în scris, fiecare, a cerut să se ia măsurile legale (filele 89 şi 92 acelaşi dosar).

La 20 septembrie 2011 (filele 22, 23 dosar nr.2978/1/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Secţia Penală), VM şi DM au declarat, în scris, că nu doresc să participe, în calitatea procesuală de parte vătămată sau de parte civilă, în cauza privind pe VTC.

Audierea celor două persoane menţionate, ca martori, la urmărirea penală, a respectat dispoziţiile art. 82 Cod procedură penală, acest text de lege precizând că persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată, iar art. 78 acelaşi cod statornicind că persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor.

Din cuprinsul declaraţiilor date de VM şi DM (filele 87-92 dosar urmărire penală), la 6 ianuarie 2011, rezultă că cei doi au consimţit să fie ascultaţi ca martori în legătură cu fapte sau împrejurări întâmplate la 4 ianuarie 2011.

În ce priveşte susţinerea că, deşi partea vătămată ŞPD, audiată fiind la urmărirea penală în această calitate, a declarat că nu se constituie parte civilă şi, în consecinţă nu a fost audiată în calitate de parte civilă, a fost totuşi menţionată în rechizitoriu în calitate de parte civilă, şi că astfel fiind s-ar impune refacerea urmăririi penale, se constată că problema a fost analizată şi în sentinţa penală nr. 1487 din 24 octombrie 2011, încât şi sub acest aspect cererea se apreciază ca nefondată.

Art. 24 alin. 2 Cod procedură penală prevede că persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în procesul penal se numeşte parte civilă, prin această calitate procesuală înţelegându-se partea vătămată care a suferit prin infracţiune un prejudiciu material, moral sau fizic şi care şi-a alăturat acţiunea sa civilă la acţiunea penală în procesul penal.

De asemenea, potrivit art. 15 alin. 2 Cod procedură penală, constituirea de parte civilă în procesul penal se poate face în scris sau oral, oricând în cursul urmăririi penale, iar în faza de judecată, până la citirea actului de sesizare.

Inserarea de către partea vătămată ŞPD, în declaraţia olografă de la data de 6 ianuarie 2011 (fila 84 dosar urmărire penală), a propoziţiei „nu mă constitui parte civilă în procesul penal” nu constituie pierderea, de către ea, a dreptului de a se constitui în această calitate procesuală, în faza judecăţii, până la citirea actului de sesizare, aceasta uzând de acest drept astfel cum s-a reţinut în încheierea din 6 iunie 2012 (filele 12 şi 29 dosar nr. 1871/1/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală). În fapt, partea vătămată ŞPD, în plângerea adresată procurorului (filele 17-19 dosar urmărire penală) a menţionat că pe latură civilă, îşi va preciza eventualele pretenţii ulterior, în termenul legal.

Sub aspectul menţionării, de către procuror, a includerii ei ca parte civilă în rechizitoriu, şi acesta a fost soluţionat definitiv de Completul de 5 judecători, constatându-se, prin decizia penală nr. 60 din 20 februarie 2012, regularitatea actului de sesizare.

În ce priveşte critica apărării inculpatului, în sensul că ordonanţa de extindere a urmăririi penale şi pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal, nu este o modalitate legală de sesizare, nefiind inclusă printre modurile de sesizare – plângere, denunţ, sesizare din oficiu prevăzute de art. 221 alin. 1 Cod procedură penală şi aceasta este nefondată.

La urmărirea penală, există plângerea penală a părţii vătămate ŞPD (fila 17 dosar urmărire penală), rapoartele din 5 ianuarie 2011, ale lui VM şi DM (filele 9,10 acelaşi dosar), în acestea descriindu-se fapte şi împrejurări petrecute la 4 ianuarie 2011 acestea, conform art. 200 Cod procedură penală, constituind strângerea de probe necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 224 Cod procedură penală, în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare, iar conform art. 228 (1) acelaşi cod, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale când din cuprinsul actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b¹.

În cauză, la 6 ianuarie 2011 (fila 20 dosar urmărire penală), prin rezoluţie, s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj, faptă prevăzută de art. 239 alin. 1,2 şi 5 Cod penal (3 fapte), cu aplicarea art. 33 lit.a Cod penal şi de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, faptă prevăzută de art. 271 alin. 1 Cod penal şi aceasta cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

Potrivit art. 238 Cod procedură penală, dacă se constată fapte noi ori împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale, extinderea cercetării penale se poate face şi pentru acestea.

În cauză, la 13 ianuarie 2011 (fila 23 dosar urmărire penală), motivându-se că, din actele şi lucrările premergătoare existente în dosarul nr. 9/P/2011 a rezultat că numitul VTC, la 4 ianuarie 2011, în faţa reprezentanţilor mass-media, a forţelor de ordine solicitate pentru punerea în executare a hotărârii de evacuare, precum şi a altor persoane, a proferat cuvinte şi expresii prin care a adus atingere bunelor moravuri, provocând un sentiment de insecuritate în sfera relaţiilor de convieţuire socială, atitudinea descrisă stârnind indignare şi dezaprobare publică, amplu redată în numeroase articole de presă, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzute de art. 321 alin. 1 Cod penal, s-a dispus prin ordonanţă, schimbarea încadrării juridice a faptei, din art. 239 alin. 1,2 şi 5 Cod penal (3 fapte), cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal şi art. 271 alin. 1 Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal, în art. 239 alin. 2 şi 5 Cod penal cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal (2 fapte) şi art. 271 alin. 1 Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal, precum şi extinderea cercetărilor şi începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal, iar la 14 ianuarie 2011 (fila 26 şi următoarele dosar urmărire penală); în consecinţă numitului lui VTC, prezent personal şi asistat de avocat ales, i s-a adus la cunoştinţă schimbarea încadrării juridice a faptei şi extinderea cercetărilor şi începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal.

Este de reţinut că, potrivit art. 203 Cod procedură penală, în desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă, art. 238 acelaşi cod prevăzând că extinderea cercetării penale sau schimbarea încadrării juridice a faptei se decide prin ordonanţă, astfel procedându-se şi în cauză.

Referitor la susţinerile apărării că, în legătură cu infracţiunea prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal, VTC nu a fost audiat, prima instanţă a constatat la 21 ianuarie 2011 (fila 32 dosar urmărire penală), a fost redactat procesul- verbal prin care se atestă că, fiind termen stabilit pentru audiere, VTC, personal şi asistat de avocat ales, a declarat că nu doreşte să dea nicio declaraţie în faţa organelor de urmărire penală, întrucât beneficiază de imunitate parlamentară, potrivit art. 72 alin. 1 şi 2 din Constituţia României şi art. 9 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene.

Procesul-verbal a fost semnat de VTC şi de avocat, poziţia sa fiind, deci, manifestarea proprie asupra inexistenţei obligaţiei de a-şi dovedi nevinovăţia (art. 66 Cod procedură penală) şi a dreptului de a nu face nicio declaraţie (art. 70 (2) Cod procedură penală).

Referitor la susţinerile apărării inculpatului că urmărirea penală este nelegală pentru că audierea martorilor s-a făcut de către un organ necompetent – ofiţeri de poliţie judiciară – astfel încălcându-se art. 209 alin. 3 Cod procedură penală, s-a apreciat, de asemenea, că nici aceasta nu este fondată.

În primul rând, art. 209 (3) Cod procedură penală prevede că urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în cazul arătat în art. 29 pct. 1 din cod (competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de judecată în primă instanţă). În cauză, urmărirea penală s-a efectuat de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penala şi criminalistică , dar potrivit art. 135 şi art. 203 din acelaşi cod, drept conferit şi de art. 201, în desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală dispune delegarea către un organ de cercetare penală, în cauză, cel al poliţiei judiciare din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române – Direcţia de Investigaţii Criminale, iar potrivit art. 217 alin. 4 Cod procedură penală, este dreptul procurorului care efectuează urmărirea penală să dispună, prin ordonanţă, ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare.

Dispoziţiile procedural-penale indicate au fost respectate, procurorul delegând, prin ordonanţă, audieri, redări rezumative ale interceptărilor discuţiilor, redarea rezumativă a înregistrărilor realizate de posturile media (exemplu – fila 30 dosar urmărire penală).

În ce priveşte cererea de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, pe considerentul că, după ordonanţa din 24 ianuarie 2011, de conexare a dosarului de urmărire penală nr. 19/P/2011, la dosarul nr. 9/P/2011, nu s-a mai efectuat niciun act de urmărire penală, deşi se impunea audierea părţilor vătămate şi a făptuitorului, actul procurorului (fila 31 dosar urmărire penală) constată numai că, la 11 ianuarie 2011, sub numărul de dosar 19/P/2011, s-a înregistrat plângerea executorului judecătoresc ŞPD, împotriva lui VTC, MM, ŞCşi GI, referindu-se la acelaşi eveniment din data de 4 ianuarie 2011, aceasta se înscrie în dispoziţiile art. 45 Cod procedură penală, cu referire la art. 32 şi art. 34 acelaşi cod, respectiv, reunirea cauzelor existând cazul de conexitate, reunirea impunându-se pentru o bună înfăptuire a justiţiei.

De altfel, prin rechizitoriul nr. 9/P/2011, în baza dispoziţiilor art. 228 raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de MM, ŞC şi GI, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 271 Cod penal şi de art. 239 alin. 2 şi 5 Cod penal şi, respectiv, de art. 35² din Legea nr. 188/2000, modificată, şi faţă de GI, în baza art. 228, raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală, pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, prevăzută de art. 25 din Legea nr. 51/1995 republicată.

Audierea părţilor vătămate s-a realizat în dosarul nr. 9/P/2001, faptele şi împrejurările referindu-se la cele întâmplate în 4 ianuarie 2011.

Referitor la susţinerea apărării că procesele-verbale din 13 ianuarie 2011 (fila 122 dosar urmărire penală), din 20 ianuarie 2011 (fila 125 acelaşi dosar) şi din 21 ianuarie 2011 (fila 128 acelaşi dosar) nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 91³ alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, în sensul că nu sunt certificate pentru autenticitate de către procuror, s-a constatat că acestea au fost întocmite de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare delegate de procurorul care a efectuat urmărirea penală şi au constat în vizionarea unor imagini privind evenimentul din 4 ianuarie 2011, puse la dispoziţie de Realitatea Media, Antena 1 TV, Antena 1/Antena 3, Realitatea Media şi Secţia I Poliţie, deci nu au fost făcute la cererea procurorului, ci de către terţi, neexistând, deci, obligaţia legală de a fi certificate sub aspectul autenticităţii. Art. 91⁶ Cod procedură penală instituie obligaţia verificării mijloacelor de probă – interceptări şi înregistrări audio sau video – în condiţiile în care acestea se realizează prin telefon, mijloc electronic de comunicare, la cererea procurorului care efectuează urmărirea penală, cu autorizarea motivată a judecătorului, iar potrivit art. 91⁶ (2) Cod procedură penală, orice alte înregistrări de (exemplu cele efectuate de alte persoane) pot constitui mijloc de probă, dar se analizează cu ocazia dezbaterilor pe fond.

În ce priveşte susţinerea apărării că procesul-verbal din 11 ianuarie 2011 (fila 74 dosar urmărire penală) este o probă administrată nelegal pentru că ceea ce a declarat VTC a fost fără consimţământul lui, fără a fi încunoştinţat că are dreptul să nu dea declaraţie şi că nu a fost avertizat că are dreptul de a se apăra, din parcurgerea conţinutului acestui act, întocmit de organul de cercetare al poliţiei judiciare în baza ordonanţei procurorului din 10 ianuarie 2010 (fila 69 acelaşi dosar) acesta a redat, în formă scrisă, convorbirile duse, la 11 ianuarie 2011, între orele 10:30 şi 11:41, la sediul parchetului, între procuror, învinuit şi apărătorul său ales, cu ocazia aducerii la cunoştinţă a învinuirii, începerea urmăririi penale, a dreptului de a fi asistat de un avocat, a acordului sau dezacordului cu privire la declaraţii, VTC spunând „deci nu este nimic ilegal, şi trebuie să-l semnez acum, deci care sunt paşii următori care să dau o declaraţie” (filele 75, 76 acelaşi dosar), deci nu s-au încălcat dispoziţiile art. 70 Cod procedură penală, art. 6 Cod procedură penală sau a art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acest proces-verbal fiind certificat sub aspectul autenticităţii, de către procurorul care a efectuat urmărirea penală (fila 74 dosar urmărire penală).

În ceea ce priveşte dreptul la apărare, din analiza lucrărilor dosarului de urmărire penală, instanţa a reţinut că acesta i-a fost încălcat inculpatului, după cum urmează.

În primul rând, este de amintit că dreptul la apărare, drept fundamental, este garantat de Constituţia României, mai multe articole ale legii fundamentale dezvoltându-l şi consacrându-i conţinutul (art. 15(1), art. 16(1), art. 20 (1), art. 24 (1) (2), art. 124 (2), art. 131 (1).

Corelativ, dreptul la apărare este garantat în art. 6 Cod procedură penală, text care instituie obligaţii şi în ce priveşte asigurarea deplinei exercitări a drepturilor procesuale, asigurarea posibilităţii pregătirii şi exercitării lor, astfel încât persoana învinuită sau inculpată să fie pedepsită potrivit vinovăţiei şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Conform art. 65 alin. 1 Cod procedură penală, sarcina administrării probelor în procesul penal, în cursul urmăririi penale, revine organului de urmărire penală, aceasta fiind cea mai importantă şi laborioasă activitate a fazei urmăririi penale prin care se tinde la aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele (art. 62 Cod procedură penală).

Art. 6 alin. 3 lit. c din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, standard european de protecţie în materia dreptului de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pentru apărare, se aplică, fiind, printre altele, un element al noţiunii de proces echitabil în materie penală care poate juca un rol important, în măsura în care nerespectarea iniţială a acestui drept (asistenţă juridică în faza urmăririi penale) ar putea compromite caracterul echitabil al procesului penal (hotărârile Imbrioscia contra Elveţiei, din 24 noiembrie 1993, John Murray contra Marii Britanii din 28 octombrie 1994).

Raportând la cauză dispoziţiile procedurale, ansamblul dreptului la apărare astfel cum este dezvoltat în Constituţie şi jurisprudenţa în materie a CEDO, se reţine că prin rezoluţia din 6 ianuarie 2011, ora 15:00 , s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de numitul VTC, pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. 1,2 şi 5 Cod penal şi de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art. 271 alin. 1 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit.a Cod penal (fila 20 dosar urmărire penală).

La 11 ianuarie 2011, prin proces-verbal, învinuitului i s-a adus la cunoştinţă dispunerea începerii urmăririi penale împotriva sa pentru infracţiunile menţionate, în cuprinsul actului fiind înserată şi menţiunea că are dreptul de a fi asistat de apărător. Procesul-verbal este semnat de apărător şi învinuit (fila 21 acelaşi dosar).

Prin ordonanţa din 13 ianuarie 2011, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor şi extinderea cercetărilor şi începerea urmăririi penale şi pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal (fila 24 acelaşi dosar).

La 14 ianuarie 2011, prin proces-verbal învinuitului i s-a adus la cunoştinţă ordonanţa menţionată, procesul-verbal fiind semnat de învinuit şi avocat (fila 27 acelaşi dosar).

Împuternicirea avocaţială pentru apărătorul ales, este datată 10 ianuarie 2011 (fila 332 acelaşi dosar).

Până la 10 ianuarie 2011, în condiţiile în care rezoluţia de începere a urmăririi penale era din 6 ianuarie 2011, ora 15:00, în dosarul nr. 9/P/2011, a fost ascultată persoana vătămată ŞPD la aceeaşi dată, 6 ianuarie 2011 (filele 81-83 dosar urmărire penală), martorii DM la aceeaşi dată 6 ianuarie 2011 (filele 87-88 acelaşi dosar), VM, la aceeaşi dată, 6 ianuarie 2011 (filele 90-91 acelaşi dosar), ZS, la aceeaşi dată, 6 ianuarie 2011 (filele 94-95 acelaşi dosar), III, la 7 ianuarie 2011 (filele 98-99 acelaşi dosar), EI, la 7 ianuarie 2011 (filele 100-101 acelaşi dosar), iar la 10 ianuarie 2011, martorii MM (filele 106-107 acelaşi dosar), PM(filele 108-110 acelaşi dosar), iar la 11 şi 12 ianuarie 2011 martorii DCCM, DMG, GAA, PNA (filele 111-119 acelaşi dosar).

Persoana vătămată şi martorii au fost audiaţi de procuror, cei menţionaţi pentru 6 ianuarie 2011, între orele 18-19 (fila 83 dosar urmărire penală), între orele 15:05 -15:40 (fila 88 acelaşi dosar), între orele 16:30 -17:15 (fila 91 acelaşi dosar), între orele 16:05 -16:30 (fila 95 acelaşi dosar).

Apărătorul ales al inculpatului a fost prezent la audierea martorilor ŞC şi MM.

Acelaşi avocat însă, la 4 februarie 2011, după aducerea la cunoştinţă a învinuirii pentru toate infracţiunile, s-a adresat procurorului, cerând, printre altele, reaudierea executorului ŞPD, a agentului de poliţie DM, a comisarului VM, în prezenţa sa, precum şi a martorilor audiaţi în faza actelor premergătoare (fila 34 dosar urmărire penală).

În aceeaşi zi, procurorul, prin ordonanţă (filele 39 şi următoarele dosar urmărire penală), a respins cererea, motivând că nu a fost indicat temeiul cererii, nu a fost invocată nicio prevedere procesual penală, aceasta era generică, nu conţinea aspecte punctuale, starea de fapt fiind complet conturată prin audierile martorilor, garanţiile prevăzute de art. 86 Cod procedură penală au fost în totalitate respectate, aspectele legate de faptele reţinute în sarcina învinuitului fiind lămurite, reaudierea părţilor vătămate este inutilă pentru că acestea au dat declaraţii în faţa procurorului.

S-a considerat că, deşi art. 172 (1) din Codul de procedură penală în redactarea dată prin modificarea adusă de Legea nr. 57/2008, instituie dreptul avocatului învinuitului sau inculpatului ca, la urmărirea penală, să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci după încunoştinţarea despre începerea urmăririi penale, odată ce în chiar 6 ianuarie 2011, data începerii urmăririi penale, s-au administrat cele mai importante audieri de persoană vătămată şi martori în acuzare, iar ulterior cererea avocatului, de reaudiere a acestora, a fost respinsă, s-a încălcat o componentă a dreptului la apărare, respectiv, cea a egalităţii armelor ca parte a dreptului la un proces echitabil, în aceasta incluzându-se şi faza iniţială a anchetei penale, respectiv plasarea acuzatului într-o poziţie în care să-şi poată prezenta cauza de asemenea natură încât să nu fie dezavantajat faţă de acuzare (CEDO, hotărârea din 28 noiembrie 1991 cauza S contra Elveţiei, hotărârea din 6 iunie 2000, cauza Magee contra Marii Britanii), iar în intervalul 6 ianuarie 2011 – 11 ianuarie 2011, învinuitul nici nu a ştiut că împotriva sa acuzarea începuse urmărirea penală şi efectuase acte, iar apărătorul său a contestat, prin cererea menţionată, această procedură.

Înfrângerea principiului dreptului la un proces echitabil sub aspectul menţionat nu este justificată nici din perspectiva motivului procurorului, de respingere a cererii apărătorului, că audierile s-au derulat în faţa sa, starea de fapt a fost complet conturată ş.a. cum s-a arătat, acuzatul având dreptul, de care a uzat, de a contesta aceasta şi în condiţiile în care cauza nu se tergiversa, declaraţiile devenind, posibil, elemente cheie ale acuzării.

Art. 197 Cod procedură penală (1) prevede că încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. Alin. 4 al textului prevede că încălcarea altor dispoziţii legale decât cele din alin. 2, atrage nulitatea actului în condiţiile alin. 1, numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului sau la primul termen de judecată cu procedură completă.

Nulitatea, sancţiune procesuală, în cazul expus, este relativă, vătămarea operând asupra garantării dreptului procesual al părţii la apărare, ea a fost invocată la primul termen de judecată cu procedură completă şi vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin refacerea urmăririi penale, astfel respectându-se drepturile procesuale ale inculpatului.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticând hotărârea pronunţată, pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei restituiri a cauzei la parchet, solicitând, pentru argumentele pe larg expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri, admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă în vederea continuării cercetării judecătoreşti.

Analizând recursul declarat, împotriva sentinţei menţionate, potrivit dispoziţiilor art. 385⁶ alin. 3 Cod procedură penală, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din analiza cauzei rezultă că în mod corect prima instanţă a constatat că se impune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, ca urmare a încălcării dreptului la apărare al inculpatului VTC.

Astfel, în succesiunea măsurilor procesuale dispuse de către procuror şi a mijloacelor de probă administrate, prima instanţă a evidenţiat încălcările dreptului la apărare, în sensul că în intervalul de timp scurs între momentul adoptării rezoluţiei de începere a urmăririi penale – 6 ianuarie 2011, ora 15⁰⁰ (fila 20 dosar u.p.) – şi acela al aducerii la cunoştinţă a învinuirii şi a dreptului la apărare –11 ianuarie 2011, ora 10⁴⁵ (potrivit consemnărilor olografe ale învinuitului şi apărătorului său) organul de urmărire penală a procedat-mai înainte de a-l fi încunoştinţat pe inculpat (pe atunci, doar învinuitul VTC) şi în lipsa vreunui apărător-la audierea, în ziua de 6 ianuarie 2011, între orele 15⁰⁵şi 19⁰⁰, a persoanei vătămate ŞPD, căreia i s-a luat o declaraţie olografă (filele 84-86) şi una” pe formular”(filele 81-83) şi a martorilor (lucrători de poliţie judiciară) DM, VM şi ZS (fila 89, declaraţie olografă, filele 87-88, declaraţie” pe formular”; filele 92-94, declaraţie olografă, filele 90-91, declaraţie ”pe formular”; filele 96-97, declaraţie olografă, filele 94-95, declaraţie”pe formular”), cu menţiunea că, în cuprinsul dispozitivului ordonanţei procurorului din 13 ianuarie 2011, ora 9⁰⁰ (fila 24 verso), primii doi martori – DM şi VM – apar ca părţi vătămate. În ziua de 7 ianuarie 2011, între orele 10³⁰ şi 12²⁵, au fost audiaţi martori (de asemenea, lucrători de poliţie judiciară) III (fila 98-99, declaraţie ”pe formular”) şi EI (filele 102-103, declaraţie olografă, filele 100-101, declaraţie ” pe formular ”). Ulterior, în ziua de 10 ianuarie 2011, acelaşi procuror i-a audiat ca martori pe numiţii MM (orele 10²⁰-11⁰⁵, filele 106-107) şi ŞC (orele 12⁰⁰-12⁴⁰, fila 104-105), ambii asistaţi de apărător ales, avocat Ştefan Mariana (potrivit delegaţiilor avocaţiale emise chiar în acea zi – filele 334-335), precum şi pe numitul PM (orele 13⁰⁰-14⁰⁰, filele 108-110). De asemenea, au fost audiaţi ca martori, de către lucrătorii de poliţie judiciară delegaţi de procuror, numiţii DCCM (11 ianuarie 2011 orele 14²⁵-15³⁰, filele 111-112), DMG (12 ianuarie 2011, orele 8¹⁰-9¹⁵, filele113-115), GAA (12 ianuarie 2011, orele 9¹⁰-9⁴⁵, filele 116-117) şi PNA(12 ianuarie 2011, orele 8²⁰-9¹⁰, filele 118-119), toţi agenţi de poliţie.

Pe niciuna din declaraţiile mai sus arătate nu se află vreo menţiune din care să rezulte că la audiere ar fi asistat – potrivit art. 172 alin. 1 teza I Cod procedură penală – un apărător al învinuitului VTC.

Aceste omisiuni apar şi la audierea martorilor PM (la 10 ianuarie 2011- orele 13⁰⁰-14⁰⁰), DCCM (la 11 ianuarie 2011) şi DMG, GNA şi PNA (toţi, la 12 ianuarie 2011), din moment ce apărătorul ales al învinuitului depusese la dosar, odată cu delegaţiile avocaţiale privind pe MM şi pe ŞC, şi pe aceea privindu-l pe sus numitul învinut (fila 332).

Instanţa de control judiciar constată la rândul său că, în desfăşurarea urmăririi penale a fost încălcat dreptul la apărare efectivă a inculpatului VTC.

Prin nerespectarea dispoziţiilor privind asistarea învinuitului VTC de către apărător, fiind încălcat dreptul la apărare efectivă se impune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Astfel, măsura procesuală a începerii urmăririi penale faţă de făptuitorul VTC a fost dispusă prin rezoluţia de începere a urmăririi penale de la 6 ianuarie 2011, ora 15⁰⁰ (fila 20 dosarul parchetului), iar aducerea la cunoştinţă a învinuirii şi a dreptului la apărare a fost realizată la 11 ianuarie 2011, în prezenţa învinuitului şi apărătorului, conform menţiunilor în acest sens (fila 21 dosarul parchetului).

Potrivit art. 6 alin. 3 din Codul de procedură penală, legiuitorul a statuat că „organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării”.

Aşadar, aducerea la cunoştinţă a începerii urmăririi penale şi posibilităţii angajării unui apărător, învinuitului VTC a avut loc la cinci zile de la începerea urmăririi penale, interval de timp ce excede accepţiunii sintagmei „de îndată” folosită de legiuitor.

Mai mult, în această perioadă au fost administrate mijloacele de probă mai sus menţionate, în lipsa unui apărător care să-şi exercite activităţile specifice dreptului de asistenţă conferit de prevederile art. 172 din Codul de procedură penală.

Instanţa de control judiciar apreciază că, chiar dacă la data de 7 ianuarie 2011, ora 16⁴⁰ a fost întocmit un proces-verbal în dosarul nr. 9/P/2011 de citare la domiciliul învinuitului Corneliu Vadim Tudor (fila 135 dosarul parchetului) acest înscris avea drept scop numai citarea învinuitului pentru data de 11 ianuarie 20111 ora 10⁰⁰, acesta neputând echivala cu vreo dovadă de aducere la cunoştinţă a învinuirii precum şi a dreptului la apărare sau de efectuarea altui act de urmărire penală.

Altfel spus, chiar dacă asistenţa în raport cu infracţiunile pentru care s-a început urmărirea penală faţă de învinuit (art. 239 alin. 1, 2 şi 5 Cod penal şi art. 271 alin.1 Cod penal) nu era obligatorie, iar aducerea la cunoştinţă a învinuirii şi a dreptului la apărare a avut loc la un interval de cinci zile, procurorul nu avea posibilitatea administrării vreunui mijloc de probă, ceea ce ar fi condus la respectarea garanţiei efective a dreptului la apărare prevăzută de art. 172 alin. 1 Cod procedură penală.

Instanţa de control judiciar nu poate avea în vedere critica formulată de către procuror în sensul că apărarea nu ar fi uzat de calea plângerii împotriva ordonanţei date de procuror asupra probelor solicitate de învinuit, întrucât, aşa cum rezultă din dosarul de urmărire penală, cererile apărării de readministrare a probelor au fost respinse, atât de către procuror prin ordonanţa din 4 februarie 2011 în dosarul nr. 9/P/2011 (filele 39–43 dosarul parchetului), cât şi de către procurorul şef secţie, prin rezoluţia din 21 februarie 2011 prin care în temeiul art. 278 alin. 1 Cod procedură penală a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată împotriva ordonanţei nr. 9/P/2011, din 4 februarie 2011 şi altor ordonanţe prin care au fost respinse probele în apărare solicitate de inculpat (filele 221–223 dosarul parchetului), dreptul la apărare efectivă a învinuitului VTC fiind încălcat.

De asemenea, instanţa de recurs consideră că în administrarea mijloacelor de probă menţionate, prezenţa apărătorului îi conferea dreptul d e a formula cereri, concluzii, plângeri, potrivit sferei noţiunii de asistenţă aşa cum prevăd dispoziţiile art. 171 alin. 1 şi art. 172 alin. 1 Cod procedură penală, existând însă posibilitatea permiterii de către procuror să formuleze întrebări cu ocazia audierii părţii vătămate şi a martorilor ceea ce ar fi condus la realizarea deplină a garanţiei dreptului la apărare.

Instanţa de control judiciar apreciază că ascultarea părţii vătămate şi a martorilor în instanţă, cu ocazia cercetării judecătoreşti, nu poate complini obligaţia procurorului de administrare cu respectarea efectivă a dreptului la apărare a tuturor mijloacelor de probă.

Aşadar, nu poate fi avută în vedere critica parchetului că în ipoteza restituirii în vederea refacerii urmăririi penale pentru ascultarea părţii vătămate şi a martorilor pentru completarea urmăririi penale nu ar mai exista temei legal fiind abrogate dispoziţiile art. 333 Cod procedură penală, deoarece refacerea urmăririi penale se impune ca urmare a încălcării dreptului la apărare, al învinuitului, prin lipsa avocatului la efectuarea actelor de urmărire penală în condiţiile în care nu i-a fost adusă la cunoştinţă, de îndată învinuirea şi posibilitatea de a-şi angaja apărător şi nicidecum pentru completarea urmăririi penale.

În raport cu cele mai sus menţionate, instanţa de control judiciar apreciază că prin nerespectarea dreptului efectiv la apărare s-a produs o vătămare în realizarea actelor de urmărire penală, ce a fost invocată în mod corect în condiţiile art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, ceea ce impune refacerea urmăririi penale potrivit art. 332 alin. 2 din acelaşi cod.

Aşa după cum rezultă din norma mai sus invocată, legiuitorul nu face nicio distincţie cu privire la felul asistenţei învinuitului sau inculpatului (facultativă sau obligatorie), spre deosebire de dispoziţiile art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, unde se specifică expres asistenţa obligatorie, aşa încât în contextul concret al cauzei, efectuarea actelor de urmărire penală, respectiv administrarea mijloacelor de probă arătate în lipsa apărătorului, în condiţiile în care nu i s-a adus la cunoştinţă învinuirea şi dreptul de a-şi angaja apărător sunt încălcări ce atrag refacerea urmăririi penale, cu efectuarea actelor de urmărire penală cu respectarea dreptului la apărare în condiţiile prevăzute de lege.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b Cod procedură penală se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 929 din 18 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală în dosarul nr. 1871/1/2012 privind pe intimatul inculpat VTC.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat VTC până la prezentarea apărătorului ales în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC – PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, împotriva sentinţei nr. 929 din 18 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr. 1871/1/2012, privind pe intimatul inculpat VTC.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat VTC până la prezentarea apărătorului ales în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2012.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Judecător Rodica Aida Popa

JUDECĂTORI:

Magdalena Iordache

Leontina Şerban

Lucia Tatiana Rog

Simona Cristina Neniţă

MAGISTRAT ASISTENT

Silvia Stoenescu

Red R.A.P. /S.S.