« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
2 comentarii

Procedurile execuţionale între formalism excesiv şi nereglementarea unor aspecte importante ale executării silite
16.01.2013 | Ioan GÂRBULEȚ

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

1. Consideraţii generale[1]

Recent, a fost elaborat un nou Cod de procedură civilă[2] care îl înlocuieşte pe cel din anul 1865 şi care intră în vigoare la data de 1 februarie 2013.

Iniţiativa legiuitorului este extrem de lăudabilă şi se înscrie în procesul de modernizare a legislaţiei statului nostru şi punerea ei în acord cu acquis-ul comunitar, mai ales că, începând cu anul 2007, România face parte din Uniunea Europeană.

Aşa cum se arată în expunerea de motive a Legii privind noul Cod de procedură civilă, actualul sistem procedural reglementat de acest act normativ a fost supus unor frecvente intervenţii legislative asupra diferitelor instituţii, a condus la o aplicare şi interpretare neunitară, lipsită de coerenţă, a legii de procedură civilă, cu repercusiuni asupra duratei, eficienţei şi finalităţii actului de justiţie. Dat fiind că procedurile judiciare s-au dovedit deseori greoaie, formaliste, costisitoare şi de lungă durată, s-a conştientizat faptul că eficacitatea administrării actului de justiţie constă în mare măsură şi în celeritatea cu care drepturile şi obligaţiile consfinţite prin hotărâri judecătoreşti intră în circuitul civil, asigurându-se astfel stabilitatea raporturilor juridice deduse judecăţii. Astfel, nerespectarea cerinţelor procesului echitabil sub aspectul duratei procedurii ori decurgând din neexecutarea hotărârilor judecătoreşti a constituit obiectul mai multor cauze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în care România este parte, astfel că dispoziţiile noului Cod de procedură civilă urmăresc să răspundă unor deziderate actuale, precum accesul justiţiabililor la mijloace şi forme procedurale mai simple şi accesibile şi accelerarea procedurii, inclusiv în faza executării silite[3].

Aşadar, este limpede că prin elaborarea unui nou Cod de procedură civilă legiuitorul a avut în vedere crearea unor proceduri simple şi accesibile, precum şi celeritatea acestora nu numai în faza judecăţii, ci şi în faza executării silite.

Cu toate că apreciem ca pozitivă iniţiativa privind elaborarea unui nou Cod de procedură civilă, din păcate, cel puţin în partea care reglementează executarea silită, legiuitorul nu a reuşit să realizeze ceea ce şi-a propus iniţial, ci dimpotrivă, a creat nişte proceduri mult mai greoaie şi mai formaliste decât cele existente, cu costuri mult mai mari, inserând anumite dispoziţii legale care practic sunt inutile, dar, în acelaşi timp, nu a corelat anumite texte de lege sau au rămas în afara reglementării unele situaţii care se întâlnesc în practica execuţională, iar despre celeritatea procedurilor nici nu poate fi vorba.

În prezentul studiu, ne-am propus să scoatem în evidenţă lipsa de viziune a legiuitorului, formalismul excesiv al unor proceduri execuţionale, unele texte de lege care nouă ni se par inutile, precum şi aspectele care au rămas în afara reglementării.

2. Lipsa de viziune a legiuitorului

2.1. În opinia noastă, legiuitorul a avut o mare oportunitate de a crea o procedură execuţională simplă, suplă, clară, concisă, precisă care să conducă în final la punerea în executare a titlurilor executorii în cel mai scurt timp posibil şi cu costuri cât mai reduse, respectând bineînţeles exigenţele care decurg din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca să nu mai vorbim de oportunitatea pe care a avut-o de a crea o ramură distinctă de drept, şi anume dreptul execuţional civil[4]. Din păcate, cu regret constatăm că s-a ratat această şansă, creându-se un formalism excesiv în această materie. Susţinem acest lucru numai dacă ne raportăm la două exemple simple, care nu presupun cercetări aprofundate, şi anume: la numărul articolelor care reglementează executarea silită în noul cod comparativ cu vechiul cod, precum şi la numărul de acte pe care executorul judecătoresc şi ceilalţi participanţi la executarea silită trebuie să le întocmească. Cu privire la primul aspect, constatăm că în prezent Cartea a V-a cuprinde cu aproape 100 de articole în plus faţă de vechile dispoziţii legale care reglementau executarea silită[5], iar în privinţa celui de-al doilea aspect, dacă pe vechea procedură se încheiau de către participanţii la executarea silită aproximativ 170 de acte[6], în noua procedură vor trebui efectuate peste 460 de acte[7].

2.2. Totodată, apreciem că legiuitorul nu a fost deloc inspirat atunci când pe lângă instituirea unor dispoziţii generale privind executarea silită, a creat reguli speciale pentru fiecare modalitate de urmărire, care în final nu conduc decât la îngreunarea executării silite. Nu înţelegem care a fost raţiunea pentru care legiuitorul, în cazul urmăririi silite a bunurilor, a creat proceduri de urmărire separate pentru bunurile mobile, pentru bunurile imobile şi pentru fructele neculese şi recoltele prinse de rădăcini.

În prezent, având în vedere nivelul de dezvoltare tehnologic al societăţii, care înaintează cu o rapiditate uluitoare, nu se mai justifica elaborarea de proceduri execuţionale separate pentru urmărirea fiecărei categorii de bunuri, întrucât nu se mai poate susţine, cu argumente pertinente, că bunurile imobile sunt mai importante decât bunurile mobile, deoarece nu de puţine ori bunurile mobile sunt mult mai importante şi valorează mult mai mult decât bunurile imobile. De exemplu, numai dacă ne gândim la valoarea unui avion, elicopter, autoturism de lux, acţiuni la o companie multinaţională etc. în comparaţie cu un apartament, o suprafaţă de  teren etc.

Chiar dacă exista o tradiţie în acest sens, apreciem că această concepţie trebuia abandonată, iar pentru urmărirea silită a bunurilor, indiferent de natura lor, trebuia creată o singură procedură. Ideea nu este novatoare, întrucât în Codul de executare al Republicii Moldova urmărirea bunurilor se realizează după aceeaşi procedură, dar şi în ţara noastră, Codul de procedură fiscală prevede o singură procedură pentru valorificarea bunurilor în cadrul executării silite a creanţelor fiscale. Dacă era adoptată o astfel de soluţie, s-ar fi evitat, cel puţin în parte, formalismul excesiv al procedurilor execuţionale.

Credem că acest lucru se putea realiza fără niciun fel de greutate, mai ales dacă avem în vedere că eliberarea sau distribuirea sumelor realizate prin urmărirea silită se face în acelaşi mod, legiuitorul renunţând încă din anul 2000 la distribuirea preţului în funcţie de fiecare procedură execuţională.

2.3. O altă chestiune asupra căreia, în opinia noastră, legiuitorul nu s-a aplecat suficient se referă la urmărirea veniturilor băneşti. Conform art. 728 alin. (1) şi (2) C. pr. civ., salariile şi alte venituri periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite:

a) până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlul de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii;

b) până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.

Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel.

Aşadar, şi în acest caz s-au menţinut vechile dispoziţii legale, fără a se avea în vedere că acestea nu mai corespund realităţilor socio-economice dintr-o ţară membră a Uniunii Europene, deoarece în multe sectoare de activitate veniturile obţinute sunt identice cu cele obţinute în celelalte ţări din Europa, astfel, s-ar fi putut concepe tranşe de urmărire, ca de pildă în Franţa, iar debitorul nu ar mai fi fost protejat în situaţii total nejustificate[8]. De exemplu, în cazul în care un debitor care datorează o sumă de 100.000 lei şi obţine un venit lunar de 60.000 lei, dacă s-ar fi stabilit un prag de 15.000 de lei peste care se putea urmări întreaga sumă, atunci situaţia ar fi fost următoarea: în procedura actuală, s-ar fi putut popri cel mult o sumă de 20.000 de lei lunar, creanţa putând fi recuperată în 5 luni, însă dacă s-ar fi adoptat altă soluţie, şi până la pragul de 15.000 s-ar fi putut popri 1/3 din această sumă, iar ceea ce depăşeşte pragul s-ar fi putut urmări toată suma, atunci am avea următoarele calcule: suma de 5.000 lei ce reprezintă o treime din 15.000 lei, la care s-ar adăuga 45.000 de lei ce depăşeşte pragul, deci în total 50.000 de lei, creanţa în acest caz putând fi recuperată în 2 luni, faţă de 5 luni în forma actuală.

3. Formalismul excesiv al procedurilor execuţionale

3.1. Formalismul excesiv al procedurilor execuţionale excelează, în special, în cadrul urmăririi imobiliare. Numai în cadrul acestei proceduri executorul judecătoresc şi ceilalţi participanţi la executarea silită trebuie să emită sau să încheie peste 50 de acte, dintre care unele, în opinia noastră, sunt inutile.

Pentru a susține aceste afirmaţii vom recurge la câteva exemple extrem de elocvente. Astfel, după întocmirea procesului-verbal de situaţie, reglementat la art. 828 C. pr. civ., executorul judecătoresc este obligat să emită o încheiere prin care să stabilească valoarea de circulaţie a imobilului, conform art. 835 alin. (1), care urmează a fi comunicată părţilor. Dacă părţile solicită sau executorul judecătoresc nu poate proceda el însuşi la evaluare, trebuie să numească un expert, tot prin încheiere, care se comunică părţilor şi expertului [art. 835 alin. (6)], apoi executorul judecătoresc trebuie să fixeze preţul imobilului prin încheiere definitivă dată fără citarea părţilor [art. 836 alin. (1)], după care, în termen de 5 zile de la stabilirea preţului, executorul este obligat să fixeze prin încheiere definitivă termenul pentru vânzarea imobilului [art. 837 alin. (1)]. Iată, aşadar, că într-un termen foarte scurt de timp executorul judecătoresc trebuie să emită 4 încheieri, care trebuie comunicate părţilor, iar primele două pot fi atacate şi cu contestaţie la executare.

Emiterea unora dintre aceste încheieri ni se pare inutilă şi nu fac decât să îngreuneze procedura execuţională. De exemplu, de ce era necesar ca după ce executorul judecătoresc a evaluat imobilul urmărit, iar niciuna dintre părţi nu contestă această valoare să emită o nouă încheiere prin care să stabilească preţul imobilului, care la rândul ei trebuie comunicată din nou părţilor, generând cheltuieli suplimentare, dar şi timp. Apoi, de ce era necesar ca stabilirea preţului imobilului şi punerea în vânzare să se facă prin două încheieri diferite la un interval de 5 zile, când era foarte simplu, dacă s-a optat pentru această formulă, să se facă prin aceeaşi încheiere. Mai mult, era oare necesar ca stabilirea preţului imobilului şi punerea în vânzare a acestuia să se facă prin încheieri separate, când toate aceste aspecte sunt menţionate în publicaţia de vânzare? Nu sunt oare inutile aceste două încheieri, nu îngreunează ele executarea silită, nu măresc costurile acesteia şi nu lungesc durata procedurilor, în condiţiile în care toate aspectele cuprinse în cele două încheieri se regăsesc şi în publicaţiile de vânzare, care la rândul lor se comunică tuturor părţilor şi pot fi atacate cu contestaţie la executare?

3.2. Un alt exemplu de formalism excesiv în cadrul acestei proceduri îl întâlnim în art. 852–855 C. pr. civ. Conform acestor dispoziţii legale, după plata integrală a preţului sau a avansului, în condiţiile în care imobilul se vinde cu plata preţului în rate, executorul judecătoresc întocmeşte actul de adjudecare. Până aici, nimic ieşit din comun, însă, în continuare, art. 853 prevede că un exemplar al actului de adjudecare se va înscrie provizoriu în cartea funciară, iar în termen de o lună de la data înscrierii provizorii actul de adjudecare poate fi contestat, intabularea dreptului de proprietate şi punerea în posesie a adjudecatarului urmând să se facă doar dacă nu s-a formulat contestaţie în termenul de 30 de zile de la data înscrierii provizorii sau dacă aceasta a fost respinsă prin hotărâre definitivă.

Prin aceste dispoziţii legale, legiuitorul nu a făcut altceva decât blocheze sau chiar să facă inaplicabilă din punct de vedere practic urmărirea silită imobiliară. Cine se va mai încumeta să cumpere la licitaţie publică un imobil şi să plătească preţul, mai ales atunci când acesta este unul considerabil, după care, în cel mai bun caz, să aştepte 30 de zile ca imobilul să fie intabulat în cartea funciară ori dacă se formulează contestaţie la executare să aştepte finalizarea definitivă a procesului, care poate dura şi câţiva ani, şi abia apoi să fie intabulat şi să fie pus în posesie cu imobilul cumpărat de el cu câţiva ani în urmă.

Credem că soluţia aleasă de legiuitor este total neinspirată, deoarece, în aceste condiţii, orice debitor va contesta actul de adjudecare şi practic îl va împiedica pe adjudecatar să beneficieze de imobilul cumpărat. Argumentele arătate în expunerea de motive a legii că s-a optat numai la o dobândire provizorie în folosul adjudecatarului, pentru a da posibilitatea debitorului, terţului dobânditor şi oricărei alte persoane interesate de a ataca, pe cale de contestaţie la executare, actul de adjudecare, în cazul în care vânzarea le-ar fi prejudiciabilă nu sunt pertinente, întrucât, nu numai actul de adjudecare ci, în principiu, orice act încheiat de către executorul judecătoresc poate fi atacat pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă, astfel că, în opinia noastră, nu erau necesare aceste dispoziţii legale, deoarece descurajează persoanele interesate să participe la cumpărarea imobilelor prin această modalitate şi în final conduc la neexecutarea unui titlu executoriu, cu toate consecinţele care decurg de aici (depăşirea unui termen rezonabil, condamnarea statului român de către C.E.D.O. etc.).

Este adevărat că art. 853 alin. (2) C. pr. civ. prevede posibilitatea ca adjudecatarul să fie numit administrator-sechestru al imobilului, însă acest lucru nu echivalează în niciun fel cu intabularea adjudecatarului în cartea funciară şi punerea sa în posesie în calitate de proprietar al imobilului cumpărat la licitaţie publică.

3.3. Un alt exemplu de formalism excesiv şi în acelaşi timp inutil este reglementat în art. 830 C. pr. civ. Potrivit acestui text de lege, pe data comunicării încheierii de încuviinţare a executării, debitorul sau, după caz, terţul dobânditor este decăzut din dreptul de a efectua acte de administrare asupra imobilului urmărit. Executorul judecătoresc va numi un  administrator-sechestru care să asigure administrarea imobilului, încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor necesare şi apărarea în litigiile privitoare la acest bun. Când debitorul însuşi sau terţul dobânditor este administratorul-sechestru al imobilului urmărit, executorul judecătoresc îi va preda imobilul cu acest titlu.

Aşadar, potrivit textului de lege citat, debitorul sau, după caz, terţul dobânditor este decăzut din dreptul de a efectua acte de administrare asupra imobilului urmărit pe data comunicării încheierii de încuviinţare a executării, executorul judecătoresc fiind obligat să numească, prin încheiere, un administrator-sechestru care să asigure administrarea imobilului, încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor necesare şi apărarea în litigiile privitoare la acest bun, în această calitate putând fi numit creditorul, debitorul, terţul dobânditor sau orice altă persoană fizică sau juridică.

La prima vedere textul pare generos, însă dacă îl analizăm în detaliu observăm că nu face altceva decât să complice şi mai mult procedura execuţională. Dacă, de exemplu, ar fi urmărit un imobil în care multe dintre spaţii sunt închiriate şi există numeroase litigii, atunci ideea numirii unui administrator-sechestru este utilă, întrucât este necesar ca imobilul să fie administrat corespunzător, iar veniturile să fie încasate în cele mai bune condiţii, însă atunci când se urmăreşte un imobil care nu are niciun spaţiu închiriat, fiind de regulă locuinţa debitorului, cum se întâmplă în marea majoritate a cazurilor întâlnite în practica execuţională, atunci de ce era necesar ca debitorul să fie decăzut din dreptul de a efectua acte de administrare asupra imobilului şi numit în mod obligatoriu un administrator-sechestru, în condiţiile în care administrator-sechestru poate fi numit chiar debitorul. De ce era nevoie de un asemenea formalism? Dacă, de exemplu, nu se numeşte administrator-sechestru debitorul, ci o altă persoană, de ce era absolut necesar ca debitorul să fie decăzut din acest drept, iar toate cheltuielile de întreţinere (energie electrică, gaze, apă etc.) să fie plătite de o altă persoană? Nu era mai simplu să fi fost menţinută actuala reglementare care lasă la aprecierea executorului judecătoresc numirea unui administrator-sechestru, în funcţie de situaţia practică în care se află imobilul urmărit. Cum îşi va exercita în mod efectiv atribuţiile administratorul-sechestru în condiţiile în care trebuie să achite facturile de întreţinere ale imobilului, iar debitorul nu avansează sumele de bani necesare? Care este sancţiunea în cazul în care debitorul plăteşte în continuare cheltuielile de întreţinere ale imobilului, şi nu administratorul-sechestru? De ce, în aceste cazuri, va trebui plătită remuneraţia administratorului-sechestru? De ce era absolută nevoie ca executorul judecătoresc să emită o nouă încheiere şi apoi să se deplaseze la faţa locului, să facă un inventar şi să predea imobilul administratorului-sechestru în condiţiile în care imobilul respectiv nu produce niciun fel de venituri, iar debitorul locuieşte în el? Iată întrebări pe care credem că legiuitorul nu şi le-a pus şi la care cu greu se poate găsi un răspuns logic şi pertinent, pentru că dacă s-ar fi avut în vedere astfel de situaţii atunci cu siguranţă că s-ar fi optat pentru o altă soluţie legislativă.

4. Articole de lege inutile

4.1. Un text de lege care în opinia noastră apare ca inutil este art. 894 C. pr. civ., cu denumirea marginală „Imposibilitatea de predare”. Conform acestui text de lege, dacă, în termen de 30 zile de la data deplasării executorului judecătoresc la locul de unde urma să fie ridicat bunul mobil, nu s-a efectuat predarea silită către creditor, executorul judecătoresc, la cererea acestuia din urmă, poate întocmi o încheiere prin care să constate imposibilitatea de predare. Dispoziţiile art. 890 şi 891 se aplică în mod corespunzător, chiar şi atunci când debitorul, ulterior împlinirii termenului de 30 zile, oferă predarea bunului către creditor.

Textul, în opinia noastră, este inutil întrucât o dispoziţie asemănătoare se regăseşte în art. 890 C. pr. civ., cu denumirea marginală „Imposibilitatea predării silite a bunului”.  Conform acestui text de lege, în cazul în care predarea silită a unui bun a devenit imposibilă din cauza distrugerii, ascunderii sau deteriorării acestuia ori a altor asemenea împrejurări, executorul va consemna aceasta într-un proces-verbal, întocmit în condiţiile art. 889, şi totodată va dispune, prin încheiere, încetarea executării silite.

Art. 890 C. pr. civ. se referă la imposibilitatea predării silite a bunului în cazul tuturor modalităţilor de executare silită directă, în timp ce art. 894 C. pr. civ. se referă doar la imposibilitatea de predare silită a bunurilor mobile.

De ce era nevoie de un nou text de lege care să stabilească acelaşi lucru în condiţiile în care aveam o normă generală care se aplica tuturor modalităţilor de executare silită directă? De ce s-a stabilit o normă aşa-zis derogatorie doar în cazul predării silite a bunurilor mobile şi nu şi a celorlalte forme de executare silită directă? De ce în cazul art. 894 C. pr. civ. executorul judecătoresc trebuie să emită o încheiere, iar în situația celorlalte cazuri de imposibilitate de predare a bunurilor trebuie încheiat un proces-verbal? De ce în cazul imposibilităţii de predare a bunurilor mobile creditorul trebuie să aştepte 30 de zile, când în celelalte cazuri acest lucru se poate constata imediat? Unde este rigoarea juridică a legiuitorului dacă în cazul imposibilităţii de predare a unui bun mobil executorul judecătoresc este obligat să emită o încheiere, chiar dacă face acest lucru la cererea creditorului, iar în cazul imposibilităţii de predare a unui bun imobil executorul judecătoresc este obligat să încheie un proces-verbal, întrucât natura juridică a celor două acte este diferită. Este oare justificată această dispoziţie legală în cazul în care se constată acelaşi aspect, respectiv imposibilitatea de predare a unui bun mobil sau imobil? Iată întrebări la care cu greu se pot găsi răspunsuri coerente şi pertinente.

4.2. Un alt exemplu de inutilitate a textului îl găsim în art. 913 C. pr. civ. Potrivit acestui text de lege, executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal în care va constata modul de îndeplinire a obligaţiilor prevăzute la art. 909 alin. (1), dispoziţiile art. 889 fiind aplicabile în mod corespunzător.

Aşadar, chiar dacă textele de lege care reglementează executarea silită directă prevăd în mod expres încheierea unui proces-verbal de îndeplinire a procedurii de executare, legiuitorul, în cazul executării hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori, a reglementat încă o dată acest aspect, cu toate că nu mai era necesar, întrucât încheierea procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de executare era deja reglementată de dispoziţiile generale ale acestei modalităţi de executare silită.

4.3. Alte dispoziţii legale inutile le găsim în art. 811 pct. 1-3 C. pr. civ. Conform acestui text legal, urmărirea veniturilor încetează prin renunţare la urmărire, făcută de toţi creditorii urmăritori şi intervenienţi; prin plata creanţelor acestora, inclusiv a dobânzilor şi a cheltuielilor de judecată şi de executare; prin depunerea, cu afectaţiune specială, a sumelor pentru care s-a făcut urmărirea, în condiţiile art. 720.

Textul este inutil întrucât aceste cazuri de încetare se regăsesc într-o formă sau alta în art. 702 C. pr. civ. Astfel, cazul prevăzut la art. 811 pct. 1 se regăseşte în art. 702 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ.; cazul prevăzut la art. 811 pct. 2 se regăseşte în art. 702 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., iar cazul prevăzut la art. 811 pct. 3 se regăseşte în art. 702 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ., desfiinţarea sau anularea executării fiind în esenţă acelaşi lucru.

Mai mult, în cazul încetării urmăririi veniturilor legiuitorul nu a prevăzut procedura de urmat, astfel că va trebui să facem aplicarea normelor generale reglementate în art. 702 alin. (2) şi 3 C. pr. civ.

5. Inconsecvenţele legiuitorului

5.1. O dispoziţie legală pe care cu greu o putem înţelege este cea cuprinsă în art. 819 din Codul de procedură civilă. Potrivit acestui text, după înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va solicita de îndată instanţei de executare în circumscripţia căreia se află imobilul încuviinţarea urmăririi lui silite, dispoziţiile art. 664 şi 665 aplicându-se în mod corespunzător.

Aşadar, acest text de lege face o derogare de la dispoziţiile generale care reglementează încuviinţarea urmăririi silite de către instanţa de executare. Dacă în cazul celorlalte modalităţi de executare silită indirectă şi în cazul executării silite directe încuviinţarea executării silite se face de către judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în cazul urmăririi imobiliare încuviinţarea este dată de către judecătoria în circumscripţia căreia se află imobilul. De exemplu, în cazul în care executorul judecătoresc are biroul în circumscripţia Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, încuviinţarea urmăririi silite a bunurilor mobile care se află în municipiul Alexandria se face de către Judecătoria Sector 1 Bucureşti, însă în cazul urmăririi unui imobil, încuviinţarea urmăririi silite se face de către Judecătoria Alexandria.

Prin urmare, dacă se urmăreşte apartamentul debitorului şi autoturismul pe care îl deţine în proprietate, în exemplul dat, încuviinţarea urmăririi silite asupra autoturismului şi toate contestaţiile şi incidentele ivite în cursul urmăririi mobiliare se vor judeca de către Judecătoria Sector 1 Bucureşti, în timp ce încuviinţarea urmăririi silite asupra apartamentului şi toate contestaţiile şi incidentele ivite în cursul urmăririi imobiliare vor fi judecate de către Judecătoria Alexandria.

Ce a urmărit legiuitorul în acest caz, de ce a stabilit ca încuviinţarea urmăririi silite a unui imobil să se facă de către o instanţă, iar încuviinţarea urmăririi silite a unui bun mobil să se facă de către altă instanţă, nu putem deduce, întrucât din punct de vedere logic nu există nicio justificare, ci doar că acesta s-a încurcat în propriile norme elaborate, pe de o parte, în cadrul dispoziţiilor generale, iar pe de altă parte, în cadrul procedurilor execuţionale.

5.2. O altă neconcordanţă şi care va ridica probleme practice deosebite o constituie necorelarea dispoziţiilor art. 641 cu art. 650 alin. (3) C. pr. civ. în privinţa căilor de atac. Astfel, potrivit art. 641, dacă se refuză eliberarea titlului executoriu de către alte organe competente potrivit legii şi dacă legea specială nu prevede altfel, creditorul poate face plângere la judecătoria în circumscripţia căreia se află organul care trebuia să emită titlul executoriu, în termen de 15 zile de la data când a luat cunoştinţă de refuz.

Aşadar, potrivit acestui text de lege, dacă, de exemplu, o autoritate sau o instituţie refuză să elibereze, din diverse motive, un contract ce constituie titlu executoriu, atunci creditorul poate face plângere la judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul acelei instituţii sau autorităţi. Întrucât art. 641 nu face nicio referire la căile de atac, se aplică normele generale, astfel încât hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 466 C. pr. civ., care se judecă de către tribunal, conform art. 95 pct. 2 C. pr. civ., iar  împotriva hotărârii tribunalului se poate formula recurs, potrivit art. 483 alin. (1) C. pr. civ., care se judecă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 483 alin. (3) C. pr. civ.

În acest caz, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. j) C. pr. civ., întrucât nu poate fi vorba despre o obligaţie de a face neevaluabilă în bani, întrucât această plângere are un conţinut economic, deoarece se urmăreşte obţinerea titlului executoriu, în scopul punerii lui în executare, deci este vorba despre o acţiune evaluabilă în bani[9].

De asemenea, nu se poate susţine cu argumente pertinente, că în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile art. 650 alin. (3) C. pr. civ. atât timp cât art. 641 nu face o trimitere expresă la aceste dispoziţii legale, deoarece, în acest caz, în primul rând, nu este vorba despre o hotărâre a instanţei de executare, ci a unei alte instanţe, de drept comun, chiar dacă este vorba tot despre judecătorie, iar în al doilea rând, nu ne aflăm în faza executării silite, ca să putem vorbi despre instanţa de executare, ci într-o fază premergătoare acesteia, cea a obţinerii titlului executoriu, fiind posibil ca nici să nu se mai ajungă la executarea silită.

Dacă legiuitorul era mai atent, atunci cu uşurinţă putea completa art. 641 cu următoarea frază, aşa cum a făcut-o şi în alte situaţii: „Hotărârea judecătoriei poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare”, şi nu ar mai fi încărcat rolul instanţei supreme cu astfel de cauze.

5.3. O altă necorelare a textelor legale care reglementează executarea silită o reprezintă dispoziţiile care se referă la executarea hotărârilor străine. Potrivit art. 1.102 C. pr. civ., hotărârile străine, care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le executa, pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la cererea persoanei interesate, de către tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea.

Aşadar, acest text de lege instituie o normă derogatorie de la dispoziţiile generale de drept comun din art. 665 alin. (1) şi art. 650 alin. (1) C. pr. civ., în sensul că încuviinţarea executării silite nu se face de către instanţa de executare, care este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, ci de tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea.

Prin urmare, legiuitorul a stabilit ca încuviinţarea executării silite a unei hotărâri străine să se facă de către tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea, fără a se cunoaşte în mod practic unde se face executarea. De exemplu, printr-o hotărâre străină debitorul este obligat la plata unei sume de bani, însă el nu are niciun bun şi nici nu are loc de muncă. În acest caz, care este tribunalul care va încuviinţa executarea silită, deoarece practic nu se poate face nicio executare?

Mai mult, cum află, în mod practic, instanţa de judecată sau creditorul cetăţean străin, de exemplu, că debitorul are bunuri urmăribile într-o anumită circumscripţie a tribunalului, pentru a stabili competenţa de soluţionare a cererii? Ce mijloace are la îndemână instanţa sau creditorul înainte de declanşarea executării silite să afle bunurile pe care le deţine debitorul? Iată câteva întrebări care se vor pune în practică şi la care legiuitorul nu a dat un răspuns coerent prin dispoziţiile legale edictate.

În opinia noastră, în acest caz, trebuia adoptată soluţia de la art. 1.125 C. pr. civ., care prevede în mod clar că solicitarea de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale străine se prezintă printr-o cerere adresată tribunalului în circumscripţia căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se opune respectiva hotărâre arbitrală. În caz de imposibilitate de stabilire a tribunalului, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti.

Iată, aşadar, un exemplu prin care se elimină orice discuţie care ar putea apărea în practică cu privire la încuviinţarea executării unei hotărâri străine.

5.4. Prin art. 872 alin. (2) C. pr. civ., legiuitorul face o importantă distincţie în privinţa popririi sumelor de bani supuse distribuirii. Conform acestui text de lege, sumele rezultate din valorificarea bunurilor urmărite şi cele consemnate la dispoziţia executorului nu pot fi poprite de către creditorii debitorului sau ai adjudecatarului. Se va putea înfiinţa poprire numai asupra sumelor atribuite creditorilor sau debitorului prin procesul-verbal de distribuire.

Aşadar, citind acest text ar rezulta că distribuirea sumelor realizate prin executare silită se face printr-un proces-verbal de distribuire, însă câteva texte mai jos, care reglementează distribuirea sumei rezultate din urmărirea silită, nu mai face vorbire despre niciun proces-verbal de distribuire, ci doar de întocmirea unui proiect de distribuire, art. 878 alin. (2) C. pr. civ. dispunând în mod expres că distribuirea sumei se face printr-o încheiere, şi nu printr-un proces-verbal.

Prin urmare, iată că două texte de lege care în cod sunt aşezate în cadrul aceluiaşi capitol, la mică distanţă unul de celălalt, prevăd două dispoziţii contradictorii. De ce legiuitorul a reglementat în acest mod ne este foarte greu să înţelegem.

5.5. Legiuitorul a fost inconsecvent şi în privinţa actelor pe care trebuie să le întocmească executorul judecătoresc. Potrivit art. 655 alin. (1) C. pr. civ., în îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor sale legate de punerea în executare a titlurilor executorii, executorul judecătoresc va întocmi încheieri, procese-verbale şi alte acte de procedură cu formele şi în termenele prevăzute de lege.

Aşadar, în conformitate cu noua legislaţie procesual civilă, principalul act întocmit de către executorul judecătoresc în îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor sale legate de punerea în executare a titlurilor executorii îl reprezintă încheierea. În conformitate cu dispoziţiile art. 656 alin. (1) C. pr. civ., amânarea, suspendarea şi încetarea executării silite, eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute din executare, precum  şi alte măsuri anume prevăzute de lege se dispun de executorul judecătoresc prin încheiere. Acest text de lege face doar o enumerare exemplificativă a situaţiilor în care executorul judecătoresc se pronunţă prin încheiere, întrucât sunt extrem de multe situaţii în care executorul judecătoresc, în îndeplinirea atribuţiilor sale, este obligat să emită încheieri. Cu toate că atât încheierile, cât şi procesele-verbale sunt acte de procedură emise de către executorul judecătoresc în îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor sale legate de punerea în executare a titlurilor executorii, acestea se deosebesc sub mai multe aspecte. Astfel, o primă deosebire între cele două acte emise de către executorul judecătoresc constă în aceea că încheierile sunt, în principiu, acte de dispoziţie, în timp ce procesele-verbale sunt acte de constatare. De exemplu, prin încheierea prevăzută de art. 664 alin. (1) se dispune înregistrarea cererii şi deschiderea dosarului de executare silită, prin încheierea prevăzută de art. 699 C. pr. civ. se amână executarea silită, prin încheierea prevăzută de art. 836 se stabileşte preţul imobilului şi valoarea altor drepturi etc. În schimb, prin proces-verbal, în general, executorul judecătoresc constată anumite stări de fapt (sechestrarea bunurilor mobile, desfăşurarea şi rezultatul licitaţiei publice, predarea imobilului, predarea bunului mobil etc.). A doua deosebire între cele două acte constă în aceea că, prin intermediul încheierilor, executorul judecătoresc dispune cu privire la aspecte importante ale executării silite (înregistrarea cererii şi deschiderea dosarului de executare silită, suspendarea executării silite, amânarea acesteia, distribuirea sumelor obţinute din executare etc.), în timp ce în privinţa celorlalte aspecte, care nu au o importanţă atât de mare în cadrul  acestei faze a procesului civil, executorul judecătoresc le constată printr-un proces-verbal. A treia deosebire constă în conţinutul şi forma pe care le cuprind cele două acte încheiate de către executorul judecătoresc. Având în vedere dispoziţiile art. 656, apreciem că încheierea emisă de către executorul judecătoresc trebuie să cuprindă trei părţi, şi anume partea introductivă, considerentele şi dispozitivul, în timp ce procesul-verbal nu cuprinde aceste trei părţi. O ultimă deosebire între cele două acte emise de către executorul judecătoresc constă în modalitatea de contestare a acestora. În timp ce încheierea poate fi atacată fie cu plângere în termen de 15 zile de la comunicare, fie cu contestaţie în termen de 5 zile de la comunicare, legiuitorul stabilind căi de atac şi termene speciale în acest sens, iar unele încheieri sunt neatacabile, întrucât sunt definitive, procesul-verbal poate fi atacat doar pe calea dreptului comun, cu contestaţie la executare în termen de 15 zile de la data când a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă[10].

Prin urmare, principala deosebire între încheieri şi procese-verbale este aceea că primele sunt acte de dispoziţie ale executorului judecătoresc, în timp ce cele din urmă sunt acte de constatare.

Totuşi, şi în acest caz, legiuitorul nu a fost consecvent, astfel că nu în puţine cazuri în care executorul judecătoresc face acte de dispoziţie nu emite încheieri, pentru că legea nu prevede în mod expres acest lucru, trebuind să încheie procese-verbale, sau acolo unde legea prevede în mod expres că se emit încheieri, legiuitorul a derogat de la aceste dispoziţii stabilind că executorul judecătoresc trebuie să încheie procese-verbale.

În continuare, vom prezenta câteva exemple de inconsecvenţă a legiuitorului în această materie, ceea ce conduce la concluzia că acesta nu s-a aplecat cu seriozitate asupra actelor pe care trebuie să le întocmească executorul judecătoresc în diferite situaţii.

5.5.1. O primă situaţie vizează dispoziţiile art. 753 alin. (1) C. pr. civ. Conform acestui text de lege, executorul judecătoresc, cu acordul creditorului, poate să-i încuviinţeze debitorului să procedeze el însuşi la valorificarea bunurilor sechestrate. În acest  caz, debitorul este obligat să-l informeze în scris pe executor despre ofertele primite, indicând, după caz, numele sau denumirea şi adresa potenţialului cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă se angajează să consemneze preţul propus.

Aşadar, textul de lege vorbeşte în mod neechivoc despre încuviinţare, ceea ce înseamnă că este vorba despre un act de dispoziţie al executorului judecătoresc, astfel că, în acest caz, se impunea emiterea unei încheieri. Întrucât textul de lege tace, şi având în vedere dispoziţiile art. 656 alin. (1) C. pr. civ., care prevăd în mod expres în ce condiţii se emit încheieri, executorul judecătoresc nu poate emite o încheiere, trebuind să încheie un proces-verbal, deoarece acest text de lege interzice acest lucru, dispunând că pot fi emise încheieri în cazul în care se impune „amânarea, suspendarea şi încetarea executării silite, eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute din executare, precum  şi alte măsuri anume prevăzute de lege”, or, nu ne aflăm în niciuna dintre aceste situaţii, iar aceasta măsură nu este anume prevăzută de lege pentru a se putea emite astfel de acte.

5.5.2. O altă situaţie de inconsecvenţă se întâlneşte în art. 746 teza I C. pr. civ. Potrivit acestui text de lege, nici administratorul-sechestru, nici debitorul sau terţul deţinător nu vor putea transporta bunurile sechestrate din locul unde au fost autorizaţi să le păstreze, decât cu încuviinţarea executorului judecătoresc.

Prin urmare, strămutarea bunurilor sechestrate poate fi făcută numai cu încuviinţarea executorului judecătoresc. Fiind vorba despre un act de dispoziţie al executorului judecătoresc era firesc ca acest lucru să fie dispus prin încheiere, însă având în vedere dispoziţiile art. 656 alin. (1) C. pr. civ., executorul judecătoresc va trebui să încheie un proces-verbal în acest sens.

5.5.3. De asemenea, o situaţie asemănătoare se întâlneşte în art. 832 şi 808 C. pr. civ. Potrivit acestor texte de lege, dacă debitorul sau terţul dobânditor nu are alt mijloc de subzistenţă decât veniturile imobilului urmărit, la cererea acestuia, executorul judecătoresc va fixa prin proces-verbal o cotă de cel mult 20% din aceste venituri pentru întreţinerea rezonabilă a lui şi a familiei sale, pe toată durata urmăririi.

Aşadar, şi în acest caz este vorba despre un act de dispoziţie al executorului judecătoresc care în mod firesc ar fi trebuit dispus prin încheiere, însă legiuitorul a stabilit în mod expres că executorul judecătoresc trebuie să încheie un proces-verbal.

5.5.4. O altă situaţie, contrară de data aceasta, vizează stabilirea cheltuielilor de executare. Conform art. 669 alin. (6) C. pr. civ., cheltuielile de executare se stabilesc prin încheiere de către executorul judecătoresc. Prin urmare, legiuitorul a stabilit cu valoare de principiu că prin încheiere se stabilesc toate cheltuielile de executare silită, însă în cazul executării silite directe acesta a prevăzut că ele se stabilesc prin proces-verbal (art. 889 C. pr. civ.).

5.5.5. De asemenea, o astfel de situaţie se întâlneşte şi în cazul prevăzut de art. 770 alin. (3) şi 849 alin. (3) C. pr. civ., când adjudecatarul nu depune preţul sau diferenţa de preţ, fiind necesară reluarea licitaţiei, astfel că primul adjudecatar va fi răspunzător atât de scăderea preţului obţinut la a doua vânzare, cât şi de cheltuielile făcute pentru aceasta, iar aceste sume se vor stabili de către executorul judecătoresc prin proces-verbal care constituie titlu executoriu şi se vor reţine cu precădere din suma depusă cu titlu de garanţie, şi nu prin încheiere, cum prevede norma de principiu.

6. Aspecte nereglementate de către legiuitor

Pe lângă faptul că legiuitorul a fost extrem de formalist, inconsecvent şi lipsit de viziune, a lăsat anumite aspecte extrem de importante nereglementate, care în practica execuţională vor crea multe probleme.

6.1. O primă situaţie nereglementată este cea a vânzării bunurilor mobile corporale poprite. Art. 780 alin. (1) teza ultimă C. pr. civ. prevede în mod expres că pot forma obiectul popririi şi bunurile mobile corporale ale debitorului deţinute de un terţ în numele său.

Această dispoziţie legală reprezintă o noutate în domeniu, întrucât în vechea reglementare bunurile mobile corporale nu puteau fi poprite, ci doar sechestrate şi vândute conform unei proceduri prestabilite.

De exemplu, această procedură poate fi aplicată cu succes în cazul contractelor de arendare, reglementate de Legea nr. 16/1994 a arendării[11], când arendatorul primeşte de la arendaş o arendă sub forma unei cantităţi de produse agricole. Aceste bunuri nu pot fi sechestrate, deoarece e posibil ca ele nici să nu existe (de exemplu, la începutul anului), astfel, legiuitorul a stabilit că acestea pot fi poprite, arendaşul, care în acest caz devine terţ poprit, trebuind să le indisponibilizeze.

Cu toate că această dispoziţie legală este extrem de utilă în astfel de situaţii, legiuitorul nu a prevăzut ce se întâmplă în continuare cu aceste bunuri indisponibilizate, întrucât nici atunci când vorbeşte de obligaţiile terţului poprit, nici atunci când vorbeşte de vânzarea bunurilor poprite legiuitorul nu se referă şi la bunurile mobile corporale poprite, ci doar la alte categorii de bunuri, astfel că situaţia lor a rămas nereglementată.

Întrebarea care se pune în practică este următoarea: Ce se întâmplă în cazul în care, după înfiinţarea popririi asupra unei cantităţi de 10 tone de grâu, arendaşul se prezintă la biroul executorului judecătoresc cu grâul indisponibilizat, iar creditorul nu vrea să-l preia în contul creanţei? Poate executorul judecătoresc să vândă grâul?

În opinia noastră, aceste bunuri nu pot fi vândute, întrucât art. 792 C. pr. civ. dispune în mod expres că doar titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale pot fi vândute, astfel că, printr-o interpretare per a contrario, rezultă în mod clar că aceste bunuri nu pot fi vândute şi prin urmare trebuie ridicată poprirea, astfel că această modalitate de executare silită este practic inaplicabilă.

6.2. Legiuitorul nu a reglementat ce se întâmplă cu sumele eliberate şi consemnate  care nu sunt ridicate de către persoanele îndreptăţite o perioadă îndelungată de timp. Potrivit art. 886 C. pr. civ., sumele consemnate şi neridicate în termen de 5 ani de la data comunicării încheierii prin care s-a aprobat distribuirea acestora se fac venit la bugetul local, dispoziţiile  art. 779 aplicându-se în mod corespunzător.

Aşadar, în cazul în care au trecut 5 ani de la data comunicării încheierii prin care s-a dispus distribuirea sumelor realizate prin urmărirea silită, iar aceste sume de bani nu au fost ridicate de persoanele interesate, executorul judecătoresc este obligat să anunţe unitatea administrativ-teritorială unde îşi are el sediul şi să dispună predarea acestor sume de bani bugetului local, urmând a încheia un proces-verbal în acest sens.

Observăm că textul de lege se referă doar la sumele distribuite, astfel că sumele care fac obiectul eliberării şi care nu sunt ridicate nu se fac venit la bugetul local. Nu înţelegem de ce legiuitorul a făcut diferenţă între eliberarea şi distribuirea sumelor obţinute din urmărirea silită, întrucât nu sunt puţine situaţiile în care sumele eliberate şi neridicate de către creditor sunt consemnate la dispoziţia acestuia de către executorul judecătoresc. De ce era necesar ca sumele eliberate să fie exceptate? Ce a avut în vedere legiuitorul ne este foarte greu să intuim.

6.3. De asemenea, legiuitorul nu a reglementat posibilitatea urmăririi veniturilor bunurilor mobile. Cu toate că s-a reglementat urmărirea veniturilor generale ale imobilelor, fapt care trebuie salutat ca fiind benefic pentru executarea silită, legiuitorul a lăsat în afara reglementării urmărirea veniturilor bunurilor mobile.

În practică, nu sunt puţine situaţiile în care bunurile mobile, pe care debitorii, sub o formă sau alta, le exploatează (maşini, echipamente tehnice, agregate etc.), aduc venituri importante. De exemplu, debitorul a cumpărat în leasing 2 camioane cu care transportă marfă, veniturile obţinute de această activitate fiind importante. În acest caz, bunurile mobile nu pot fi vândute, întrucât nu se află în proprietatea debitorului, poprirea nu se poate efectua deoarece este extrem de dificil să identifici terţii popriţi, mai ales în situaţia în care aceştia se schimbă foarte des, uneori chiar de la o zi la alta, astfel o o soluţie viabilă ar fi fost urmărirea veniturilor bunurilor mobile.

6.4. O altă chestiune care a rămas în afara reglementării se referă la bunurile mobile care se află asupra debitorilor. În practica execuţională se întâlnesc multe situaţii în care debitorul, în registrele publice, nu figurează ca având în proprietate bunuri mobile sau imobile, însă cu ocazia deplasării executorului judecătoresc la faţa locului se constată că asupra acestuia se află foarte multe obiectele din aur sau alte metale preţioase (inele, lănţişoare, brăţări etc.).

Aceste obiecte din aur sau alte metale preţioase nu pot fi sechestrate, cu toate că valoarea lor ar acoperi creanţa urmărită, pentru că executorul judecătoresc nu poate efectua percheziţii corporale, acesta fiind atributul organelor de urmărire penală, iar deposedarea debitorului prin violenţă de aceste bunuri, chiar de către forţa publică fără mandat, constituie infracţiunea de tâlhărie. Prin urmare, atât timp cât aceste bunuri se află asupra debitorului nu pot fi ridicate în mod forţat de către executorul judecătoresc, ci doar dacă ele sunt predate de către acesta în mod voluntar, ceea ce în realitate se întâmplă extrem de rar.

Era foarte simplu ca legiuitorul, în astfel de cazuri, să stabilească o modalitate prin care aceste bunuri să poată fi ridicate, deoarece în prezent este nefiresc ca titlul executoriu să nu poată fi pus în executare din cauza lipsei de bunuri urmăribile, în condiţiile în care debitorul are asupra sa importante bijuterii sau chiar sume de bani, care nu pot fi ridicate forţat, sfidând astfel chiar ideea de justiţie.

6.5. În afara reglementării legiuitorului a rămas şi posibilitatea executorului judecătoresc de a angaja la biroul său alţi executori judecătoreşti sau personal de specialitate care să poată exercita, cel puţin în parte, atribuţiile pe care acesta le are în cadrul executării silite, precum şi posibilitatea deschiderii sediilor secundare de către birourile executorilor judecătoreşti.

Prin noul cod, legiuitorul a extins competenţa teritorială a executorului judecătoresc de la nivelul circumscripţiei judecătoriei la nivelul circumscripţiei curţii de apel, lucru care în opinia noastră este benefic, însă s-a oprit aici şi nu a continuat modificarea reglementărilor existente în prezent, pentru a face nu numai scriptic, ci şi în mod practic ca această extindere de competenţă să fie funcţională.

Având în vedere formalismul excesiv despre care am discutat mai sus, nereglementarea posibilităţii deschiderilor unor sedii secundare în alte localităţi de pe raza curţii de apel sau/şi angajării de către executorul judecătoresc la biroul său a altor executori judecătoreşti sau personal de specialitate, care să aibă competenţa de a efectua actele de executare care acum pot fi efectuate exclusiv de către executorul judecătoresc, având în vedere principiul nemijlocirii[12], lasă fără substanţă aceste modificări legislative, care în principiu sunt bine-venite. Cum ar putea, de exemplu, un executor judecătoresc să fie în aceeaşi timp la Bucureşti să întocmească publicaţii de vânzare, la Alexandria să sechestreze alte bunuri urmăribile, dar şi la Giurgiu să facă o vânzare la licitaţie publică, chiar dacă la biroul său funcţionează un număr mare de persoane, dacă unele dintre acestea nu au competenţa de a efectua, cel puţin în parte, acte date în competenţa executorului judecătoresc?

Prin Legea de punere în aplicare a Codului de procedură civilă, legiuitorul a modificat Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, însă din păcate nu a avut în vedere aceste lucruri care ar fi fost extrem de benefice şi s-ar fi pliat foarte bine cu modificările operate prin cod în privinţa competenţei teritoriale a executorilor judecătoreşti.

7. Cele prezentate mai sus sunt doar câteva din tarele legiuitorului în materia executării silite (în realitate ele fiind mult mai multe), care atrag atenţia oricărui profesionist avizat la o citire atentă a dispoziţiilor legale care reglementează această materie.

În concluzie, apreciem că legiuitorul a făcut tocmai invers decât ceea ce şi-a propus iniţial, elaborând o procedură execuțională extrem de formalistă, greoaie, contradictorie, desprinsă de realităţile practice şi care în final conduce la costuri mult mai mari şi la durate de timp mult mai lungi pentru punerea în executare a unui titlu executoriu decât cele pe care le-a înlocuit.

Numai dacă avem în vedere disfuncţionalităţile despre care am vorbit, ne punem întrebarea legitimă dacă era absolut necesar să elaborăm o nouă legislaţie în materia executării silite şi dacă nu era mult mai simplu ca actuala legislaţie să fie corelată cu noile dispoziţii de procedură civilă.

Totuşi, avem speranţa că viitorul legiuitor, atunci când se va mai pune în discuţie elaborarea unor noi dispoziţii în materia executării silite, să fie mult mai înţelept şi, prin urmare, să realizeze proceduri execuţionale simple, suple, rapide şi eficace, care să ţină cont de realităţile practice şi care să dăinuiască în timp cel puţin câteva decenii de la adoptare.


[1] Studiul a fost prezentat în cadrul Conferinţei Internaţionale „Executarea silită în reglementarea Noului Cod de procedură civilă”, 30 august – 1 septembrie 2012, Tg. Mureş, România.
[2] Adoptat prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010 şi modificat ulterior prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012. Codul a fost republicat în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012.
[3] www.just.ro.
[4] În susţinerea acestei idei, a se vedea I. Gârbuleţ, Organizarea şi exercitarea profesiei de executor judecătoresc, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 14;  I. Gârbuleţ, A. Stoica, Ghid practic de executare silită, Ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 13-41; A. Stoica, Executarea silită imobiliară, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2009, p. 41-80.
[5] Codul de executare al Republicii Moldova, în Cartea Întâi, care se referă la executarea hotărârilor cu caracter civil, cuprinde 164 de articole, în timp ce executarea silită din noul nostru Cod de procedură civilă conţine 291 de articole.
[6] A se vedea I. Gârbuleţ, A. Stoica, op. cit., p. 219-574.
[7] A se vedea E. Oprina, I. Gârbuleţ, Tratat teoretic şi practic de executare silită. vol. II, Explicaţii, cereri, modele, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012 (în curs de apariţie).
[8] În Franţa, cuantumul în care poate fi urmărit salariul este fixat prin Decretul nr. 2005-1537 din 8 decembrie 2005 al Consiliului de Stat. Astfel, remuneraţia anuală a salariaţilor poate fi urmărită în proporţie de 20%, dacă aceasta este egală sau inferioară sumei de 3.240 euro, de 10% pentru ceea ce depăşeşte suma de 3.240 euro, o cincime pentru tranşa superioară sumei de 6.370 euro, o pătrime pentru tranşa superioară sumei de 9.540 euro, o treime pentru tranşa superioară sumei de 12.670 euro, două treimi pentru tranşa superioară sumei de 15.810 euro şi în totalitate pentru remuneraţia anuală mai mare de 19.000 euro, apud I. Leş, Legislaţia executării silite. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, p. 192-194.
[9] A se vedea în acest sens dec. nr. 32 din 9 iunie 2008 a ÎCCJ, Secţiile Unite, publicată în M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008.
[10] A se vedea I. Gârbuleţ, Încheierile executorului judecătoresc conform noului Cod de procedură civilă, în Revista română de executare silită nr. 3/2011, p. 69-78.
[11] Publicată în M. Of. nr. 91 din 7 aprilie 1994.
[12] Pentru amănunte privind principiile organizării profesiei de executor judecătoresc, a se vedeaI. Gârbuleţ,op. cit., p. 16-22.


Jud. drd. Ioan GÂRBULEȚ
Vicepreşedinte Curtea de Apel Tg. Mureş

* mulțumim Revistei Române de Executare Silită

 
Secţiuni: Procedură civilă, Recuperare creanțe, RNSJ | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Procedurile execuţionale între formalism excesiv şi nereglementarea unor aspecte importante ale executării silite”

  1. ANONIM spune:

    In sfârșit un comentariu pertinent asupra unor aspecte extrem de importante ale procedurii civile: executarea hotărârilor judecătorești. Să vorbești însă de „lipsa de viziune a legiuitorului” e un eufemism: de multă vreme parlamentul nu e altceva decât o mașină de vot, nici măcar în privința membrilor Comsiilor juridice ale celor două camere ale legislativului nu există garanția că… știu pe ce lume sunt (a se vedea prezența „liberalului” Becali în actuala componență a Comisiei juridice a Camerei Deputaților) Și atunci de la cine să așteptăm „viziunea”?
    Evident, măcar de la membrii Comisiei de redactare. Ce model au avut aceștia? Nu cred că dacă ar fi urmat în linii mari tot sistemul „împrumutat” în cazul Noului Cod Civil (Codul Civil al provinciei Quebec) Codul de procedură civilă care urmează să fie pus în aplicare peste puțină (?) vreme ar fi fost așa de greoi pe alocuri. Pe de altă parte chiar aș vrea să știu ce amendamente a trimis în cursul elaborării proiectului Codului de procedură civilă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești.

  2. anca1968ancuta spune:

    Este un comentariu excelent si in sfarsit cineva a sesizat ca procedura de executare silita in NCPC este DEZASTRUOASA!!!
    Aceasta pentru ca, din pacate, la elaborarea NCPC, amendamentele aduse in cursul elaborarii proiectului Codului de procedura civila de catre unii dintre executorii judecatoresti, NICI NU AU FOST LUATE in considerare. Atata timp cat, la elaborarea unui proiect de lege nu se va tine cont si de parerea celor care o vor aplica, in cazul de fata al executorilor judecatoresti, se vor elabora legi de catre simpli teoreticieni, ca nu au nimic de a face cu practica in sine.
    Partea de executare silita in NCPC este facuta „varza”!!!
    Sunt dispozitii contradictorii si sunt dispozitii care nu se vor putea aplica.
    In oricare modalitate de executare silita, la un moment dat, procedura se va bloca.
    Cei care au adoptat acest nou Cod de procedura civila, habar nu au de fapt cum se face aceasta si ce dificultati intampina executorii judecatoresti in practica.
    Mai mult, nici nu cred ca au citit in intregime partea de executare silita, avand in vedere faptul ca dispozitiile, de foarte multe ori sunt contradictorii lacunare sau chiar bizare.
    Apropo de bizare.
    De ex. art. 666 alin. (1) prevede ca daca cererea de executare a fost incuviintata, executorul judecatoresc va comunica debitorului o copie de pe incheierea data in conditiile art. 665, impreuna cu o copie, certificata de executor pentru conformitate cu originalul, a titlului executoriu si, daca legea nu prevede altfel, o somatie.
    Pana aici e totul ok.
    Dar vine alin. (2) al art. 666 si prevede ca: Comunicarea titlului executoriu si a somatiei, cu exceptia cazurilor in care legea prevede ca executarea se face fara somatie ori fara comunicarea titlului executoriu catre debitor, este prevazuta sub sanctiunea nulitatii executarii.
    Acest articol se poate citi si asa: cu exceptia cazurilor in care legea prevede ca executarea se face fara somatie ori fara comunicarea titlului executoriu catre debitor, comunicarea titlului executoriu si a somatiei este prevazuta sub sanctiunea nulitatii executarii.
    Si atunci vine intrebarea fireasca: comunicarea este prevazuta sub sanctiunea nulitatii? Necomunicarea ar fi trebuit sa fie prevazuta sub sanctiunea nulitatii, nu comunicarea.
    Oare nimeni nu a sesizat acest aspect?????
    Un alt exemplu: Conform art. 651 alin. (1) lit. a) C.proc.civ., in cazul urmaririi silite a bunurilor mobile si al executarii silite directe mobiliare, competent este executorul judecatoresc din circumscriptia curtii de apel unde se afla domiciliul sau sediul debitorului.
    Intrebare: daca debitorul are domiciliul in strainatate (de ex. in Austria), insa are bunuri urmaribile in Arad, ori bunurile pe care debitorul trebuie sa le predea (de ex. in urma unui partaj) sunt in Timisoara, care executor judecatoresc este competent in acest caz?
    Nici acest aspect nu l-a sesizat nimeni? Raspunsul, nu pentru ca amendamentele si observatiile aduse de executorii judecatoresti nu au fost luate in considerare!!!
    Si exemplele ar putea continua neincetat.
    As dori doar atat: ca cei care au adoptat acest nou Cod de procedura civila sa aiba si ei de executat un titlu executoriu. Poate ca doar atunci VOR INTELEGE SI VOR VEDEA CE INSEAMNA PARTEA PRACTICA A UNEI EXECUTARI SILITE!!!!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD