« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
6 comentarii

Dreptul procurorului de a sesiza instanţa civilă cu o acţiune în anularea înscrisului falsificat
25.01.2013 | Valentina PREDA

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

O problema larg dezbătută în practică a fost aceea dacă procurorul care a finalizat urmărirea penală a unei infracţiuni de fals în înscrisuri cu o soluţie de netrimitere în judecată (fie că este vorba de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale) are legitimare procesuală activă de a sesiza instanţa civilă cu o acţiune în anularea înscrisului pretins falsificat.

Este vorba de situaţia în care procesul penal se stinge în faza de urmărire penală întrucât organul de urmărire penală dispune o măsură de netrimitere in judecată, apreciind că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, iar scopul corecţional al justiţiei poate fi atins prin aplicarea unei amenzi administrative, în temeiul art. 181 Cod Penal coroborat cu art. 91 Cod Penal.

În această situaţie însă, se activează în mod autonom latura civilă a procesului penal stins printr-o soluţie de netrimitere in judecată, în sensul că desfiinţarea înscrisului falsificat şi înlăturarea posibilităţii de a mai produce efecte juridice este de competenţa instanţei civile.

Problema legitimării procesuale active a procurorului de a sesiza instanţa civilă cu o acţiune în anularea înscrisului falsificat a cunoscut o dinamică atât legislativă, cât şi jurisprudenţială în ultima decadă.

O primă dezlegare a acestei chestiuni a venit prin decizia nr. 15/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, sesizată cu un recurs în interesul legii cu privire la organul judiciar competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror.

La nivelul anului 2005, magistraţii instanţei supreme au statuat că în aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor art. 184 din Codul de procedură civilă, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, iar în celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţine părţilor. Aşadar, într-o primă etapă, s-a apreciat că legitimarea procesuală activă a procurorului este recunoscută numai în situaţia în care efectele vătămătoare ale înscrisului falsificat ar prejudicia pe minori sau incapabili, situaţie concretizată totuşi într-o ipoteză de excepţie.

Rezolvarea acestei probleme a cunoscut însă un progres, materializat printr-o modificare intervenită la nivel legislativ, în sensul completării dispoziţiilor art. 245 Cod procedură penală cu alin. c1) , care a legiferat dreptul procurorului de a dispune prin ordonanţa de netrimitere în judecată măsura complementară a „sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.

S-a apreciat că înlăturarea unui înscris falsificat din realitatea juridică obiectivă este un aspect prea important al circuitului civil ca să fie lăsat la discreţia particularilor, astfel că a fost necesară intervenţia legiuitorului, care a completat dispoziţiile legii procesuale penale în sensul codificării acestui drept conferit procurorului.

Practica judecătorească neunitară determinată de incoerenţa dintre decizia ÎCCJ-S.U. nr. 15/2005 (definitivă şi obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală) şi completarea art. 245 din Codul de procedură penală a provocat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reunită în Secţii Unite, cu un nou recurs în interesul legii, menit să uniformizeze jurisprudenţa la nivel naţional.

Prin decizia nr. 2/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al României şi a interpretat dispoziţiilor art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, raportat la dispoziţiile art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală, în sensul că „procurorul are legitimare procesuală activă de a formula acţiunea civilă pentru desfiinţarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat, atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată.”

În considerentele deciziei nr. 2/2001, magistraţii instanţei supreme au calificat această aptitudine a procurorului drept o obligaţie legală, cu motivarea că „expresia se dispune, folosită de legiuitor în art. 245 alin. 1 din Codul de procedură penală, dovedeşte faptul că, în situaţia dată, procurorul nu are drept de apreciere, ci este obligat să sesizeze instanţa civilă.”

Ce se întâmplă în situaţia, întâlnită din păcate în practică, în care, dintr-o omisiune regretabilă sau din rea-credinţă, organul de urmărire penală emite rezoluţia/ordonanţa de încetare a urmăririi penale prin care nu dispune şi sesizarea instanţei civile cu acţiunea în anularea totală sau parţială a înscrisului falsificat, iar ulterior sesizează în mod separat instanţa civilă cu o atare acţiune. Mai precis, este vorba de ipoteza în care procurorul dispune prin rezoluţie scoaterea de sub urmărire penală pentru lipsa pericolului social al faptei, aplică o amendă administrativă învinuitului, dar nu dispune nimic în legătură cu sesizarea ulterioară a instanţei civile cu o acţiune în anularea înscrisului pretins falsificat. Rezoluţia de netrimitere în judecată se consolidează prin neatacare, nici învinuitul şi nici una dintre părţi nefiind interesată să urmeze procedura instituită de art. 278 Cod procedură penală. În plus, învinuitul achită şi amenda administrativă, dorind să se libereze de orice fel de răspundere patrimonială. La 6 luni distanţă de la pronunţarea rezoluţiei de netrimitere în judecată, procurorul sesizează instanţa civilă cu acţiunea în anularea înscrisului pretins falsificat, pentru că, nu-i aşa, legea îi conferă legitimare procesuală activă.

Se pune problema legalităţii unei astfel de sesizări a instanţei civile, în condiţiile în care această măsură complementară nu a fost dispusă prin chiar rezoluţia de netrimitere in judecată.

Din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 245 alin. c1  coroborate cu art. 249 Cod procedură penală, rezultă că dispunerea acestei măsuri prin rezoluţia de scoatere de sub urmărire penala reprezintă o condiţie prealabilă de exercitare a acţiunii civile în anularea unui înscris, potrivit art. 109 din Codul de procedură civilă.

Apreciem că aceasta măsura trebuie dispusă în mod necesar prin rezoluţie atât pentru a legitima dreptul procurorului de a continua demersurile legale în vederea anularii unui înscris sub aspectul laturii civile, cât şi ca o garanţie a respectării dreptului constituţional la apărare al persoanelor care sunt afectate de această măsură. Aşa fiind, dispunerea măsurii complementare a sesizării instanţei civile prin rezoluţia de netrimitere in judecată se constituie in acest caz special într-o condiţie prealabilă şi obligatorie de sesizare a instanţei cu o acţiune civilă, în condiţiile art. 1091 din Codul de procedură civilă. Se poate susţine că neparcurgerea acestei proceduri prealabile şi obligatorii atrage nulitatea actului de sesizare a instanţei civile, potrivit art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, cu consecinţa inadmisibilităţii acţiunii.

Sesizarea directă a instanţei civile cu o acţiune în anularea înscrisului pretins falsificat, fără ca în prealabil această măsură să fi fost dispusă de procurorul de caz prin rezoluţia de netrimitere în judecată are potenţialul de a încălca dreptul la apărare atât al persoanelor vizate de respectiva rezoluţie, dar şi al unor terţi pe care înscrisul falsificat îi priveşte în mod direct.

Este bunăoară cazul unui contract comercial pretins falsificat de salariatul unei societăţi comerciale, contract pe care respectiva societate comercială l-a considerat, cu bună credinţă, valabil, şi pe care l-a executat. În faza de urmărire penală a figurat ca învinuit doar fostul salariat, care a fost scos de sub urmărire penală, prin rezoluţia de netrimitere în judecată. În schimb, în faţa instanţei civile este chemată în judecată ca pârâtă chiar societatea comercială, întrucât contractul pretins falsificat şi a cărui anulare este solicitată de parchet o angajează în mod direct.

In exemplul citat, situaţia juridică expusă creează consecinţe inechitabile atât pentru fostul salariat, care a avut calitatea de învinuit în etapa urmăririi penale, cât mai ales pentru societatea comercială angajatoare, care nu a avut nici o calitate în procesul penal, dar este chemată să suporte consecinţele civile ale procesului penal.

Astfel, învinuitul, care a fost mulţumit de soluţia de scoatere de sub urmărire penală, nu a mai avut nici un interes să formuleze plângere împotriva ordonanţei de netrimitere în judecată, care, la prima vedere nu conţinea nici o dispoziţie prejudiciabilă pentru interesele sale. Omisiunea menţionării în dispozitiv a măsurii sesizării instanţei civile cu acţiunea în anularea înscrisului falsificat i-a încălcat acestuia dreptul la apărare, fiind în mod rezonabil de presupus că dacă ar fi cunoscut faptul că procurorul va recurge la această procedură, ar fi atacat ordonanţa de netrimitere în judecată. Se poate considera că omisiunea procurorului i-a răpit practic o cale de atac. Pe de altă parte, societatea comercială din speţa dată are poziţia cea mai ingrată, întrucât este chemată să suporte efectele civile ale unui proces penal (e drept, finalizat în faza urmăririi penale) despre care nu a avut cunoştinţă, în care nu a fost citată şi în cadrul căruia nu şi-a putut exprima o poziţie şi nu a putut formula apărări.

Materia sancţiunilor este de strictă interpretare şi aplicare, nefiind admisibilă teoria „acoperirii lacunelor” unei rezoluţii de netrimitere în judecată care nu conţine dispoziţia de sesizare a instanţei civile prin promovarea ulterioară a unei acţiuni în anulare. Dispoziţiile art. 245 alin. 1 lit. c1 din Codul de procedură penală se constituie într-o sancţiune civilă aplicată persoanelor care sunt exonerate de răspunderea penală. Anularea înscrisului pretins falsificat se constituie într-o sancţiune cu caracter civil aplicată în condiţiile în care nu există temeiuri pentru aplicarea unei pedepse penale. Or, materia sancţiunilor este de strictă interpretare şi aplicare, procedura fiind foarte riguroasă atunci când se pune în discuţie aplicarea unei sancţiuni, nefiind admisă nici o lacună sau omisiune, ca o garanţie a respectării dreptului la apărare şi la un proces echitabil în privinţa persoanei căreia i se aplică sancţiunea.

Este de dorit ca pe viitor să există o soluţie jurisprudenţială a acestei probleme pentru că o nelegalitate nu poate fi acoperită cu altă nelegalitate, cu preţul vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor interesate.

Valentina PREDA
avocat STOICA & ASOCIAȚII

Cuvinte cheie: , , , , ,
Secţiuni/categorii: Drept penal, RNSJ

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Au fost scrise până acum 6 de comentarii cu privire la articolul “Dreptul procurorului de a sesiza instanţa civilă cu o acţiune în anularea înscrisului falsificat”

  1. Heinz GOTSCH spune:

    Nu poate fi vorba de o omisiune regretabilă ci numai de rea-credinţă, dacă organul de urmărire penală emite rezoluţia/ordonanţa de încetare a urmăririi penale şi nu dispune şi sesizarea instanţei civile cu acţiunea în anularea totală sau parţială a înscrisului falsificat, dat fiind faptul că are obligaţia legală de a sesiza instanţa civilă. Dacă procurorul citeşte doar dispozitivul Deciziei 2/2011 poate să deducă că are numai un drept de a sesiza, nu şi obligaţia de a face.
    Citat din considerentele deciziei 2/2011:
    Prevederile art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedura penala prevad ca prin ordonanta de incetare a urmaririi penale se dispune si asupra „sesizarii instantei civile competente cu privire la desfiintarea totala sau partiala a unui inscris”.
    Expresia „se dispune”, folosita de legiuitor in art. 245 alin. 1 din Codul de procedura penala, dovedeste faptul ca, în situatia data, procurorul nu are drept de apreciere, ci este obligat sa sesizeze instanta civila.

  2. Valentin BULIGA spune:

    Ma aflu in dezacord cu autoarea textului ce precede, indraznind sa afirm, cu sustinerea a doua RIL-uri si a formei aprobate a viitorului Cod de procedura civila, ca procurorul are deplina indrituire de a promova actiunea judiciara civila prin care investeste instanta civila cu cercetarea inscrisului presupus fals, urmarind in acest fel un drept nepatrimonial – asa cum corect a aratat autoarea/autorul „profilaxia” circuitului civil – motiv pentru care, dreptul de exercitare a acţiunii judiciare speciale avuta in vedere este imprescriptibil – art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 (interpretat „per a contrario”), respectiv art.2.502 alin.alin.2 lit.a) N.C.Civ. Asadar, procurorul poate oricand considera oportun pentru ordinea publica sa exercite dreptul material la o astfel de actiune.

    Intr-adevar, instanta civila poate fi insarcinata cu dezlegarea unei astfel de pricini doar in cazul in care aducerea ei pe calea incidentala a alaturarii actiunii civile la actiunea penala inaintea instantei penale este impiedicata dintr-un motiv obiectiv, respectiv actul de procedura penala indeplinit de procuror prin care dispune fie neinceperea urmaririi penale, fie incetarea urmaririi penale – ordonanta reglementata de dispozitiile art.244 C.pr.pen. Este in fapt o consecinta a subsidiaritatii actiunii civile, fata de actiunea penala, la randul ei consecinta preeminentei protectiei interesului si ordinii publice fata de cea a interesului privat.

    Cu toate acestea, exclud cu desavarsire aplicarea dispozitiilor art.109 alin.2 C.pr.civ. ca un fine de neprimire ce poate fi opus actiunii civile exercitate in acest sens de procuror, pe de o parte pentru ca situatia dezavuata nu presupune parcurgerea unei „proceduri prealabile”.

    La aceasta convingere am ajuns privind ipoteza in care nu procurorul, ci o alta parte interesata aplica procedura judiciara a verificarii de scripte si/sau inscriere in fals instituita de dispozitiile art.177-184 C.pr.civ., respectiv verificarea si/sau cercetarea falsului instituita de dispozitiile art.295-302 N.C.pr.civ. Or, intr-o astfel de situatie părţii interesate nu i se pretinde nicicum sa faca dovada prealabila a imposibilitatii obiective a exercitarii unei actiuni penale, ci dimpotriva, legiuitorul recunoaste oportunitatea instantei civile investita in acest sens de a sesiza parchetul competent cu cercetarea inscrisului defaimat ca fals, concomitent cu suspendarea judecatii pricinii civile, fara insa a se dezinvesti.

    Asadar, daca unei alte parti interesate nu i se pretinde parcurgerea si dovedirea reclamatei proceduri prealabile atunci cand investeste instanta civila cu procedura incidentala a cercetarii unui inscris denuntat ca fals – situatie in care aceasta urmareste un vadit interes mediat privat – interesul imediat fiind in legatura cu negotium, iara nu cu instrumentum – atunci nici procurorului nu i se poate pretinde parcurgerea si dovedirea unei proceduri prealabile – mai cu seama ca interesul acestuia este de ordine publica, fundamentul juridic fiind reprezentat de principiul egalitatii inaintea legii consacrat de dispozitiile art.16 alin.1 din Constitutia Romaniei.

    Legiuitorul nu defineste niciunde in sens juridic notiunea de „procedura prealabila”, insa instituie astfel de proceduri prealabile prin mai multe acte normative, organice chiar, indeosebi ordinare. Elementele definitorii ale unei astfel de proceduri prealabile sunt: subiectul care o intitiaza, autoritatea care este chemata a o gestiona si scopul urmarit, precum si caracterul necontencios al acesteia, cata vreme subiectul initiator nu-si disputa dreptul ori interesul reclamat in contradictoriu cu vreun subiect preopinent.
    Subiectul initiator poate fi orice persoana fizica ori juridica care pretinde producerea unei vatamari pe seama ei printr-un act juridic infaptuit de autoritatea chemata a o gestiona, scopul fiind acela al remedierii acelei vatamari fara interventia vreunei instante de judecata.

    Or, trebuie observat ca nu ne aflam in prezenta niciunui astfel de element defintitoriu al unei proceduri prealabile pe seama procurorului, acesta neputand pretinde vreo vatamare pe seama lui pe care sa o aduca tot lui pentru a o repara şi, oricum, cercetarea inscrisului denuntat/defaimat si declararea sa ca atare nu sta decat in caderea unei instante de judecata, fie a celei penale atunci cand exercitarea actiunii penale la care sa se alature actiunea civila este posibila, fie inaintea instantei civile, in situatia in care exercitarea actiunii penale este impiedicata, astfel că nici scopul pretinsei proceduri prealabile nu ar putea fi satisfacut.

    Mai mult, investirea instantei civile nu se poate face prin chiar actul de procedura penala reglementat de dispozitiunile art.244-245 C.pr.pen., ci regulamentar cu respectarea intru-totul a formelor instituite de dispozitiile art.112.-114 C.pr.civ., inclusiv pe taram probatoriu si cu respectarea multiplului exemplar. Din momentul in care exercita actiunea civila, procurorului ii revin toate drepturile si obligatiile reglementate pe seama impricinatilor in cursul judecatii unor astfel de pricini.

    Valentin Buliga

  3. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    nu este un drept ci o obligație. dacă nu a făcut-o, persoanele care sunt vătămate prin menținerea în circuit a unui asemenea act pot foarte ușor să cheme, inclusiv procurorul, să răspundă, în civil. Chiar dacă ar fi DOAR o eroare regretabilă, erorile duc la nașterea dreptului la despăgubire.

  4. Valentin BULIGA spune:

    Vazand pozitiile d-nei Mazilu si d-lui Gotsch cred ca as putea sa mai fac unele precizari.

    Prin actele de procedura penala reglementate de dispozitiile art.244-245 C.pr.pen., procurorul se dezinveseste in privinta cercetarii sesizarii/plangerii penale atat cu privire la faptele acolo reclamate (latura penala) – art.244 C.pr.pen., cat si cu privire la chestiunile incidentale – art.245 C.pr.pen.
    Recunosc ca nu stapanesc institutiile dreptului penal si procesual penal, insa indraznesc a specula ca exista posibilitatea ca partea vatamata sa nu fi adus inaintea procurorului solicitari incidentale actiunii penale, precum cele afectate unei actiuni civile alaturate actiunii penale, adica sa nu se fi constituit parte civila in procesul penal.

    Asa fiind, in lipsa unor astfel de solicitari incidentale ale partii vatamate, procurorul nu va avea asupra a ce sa se pronunte potrivit dispozitiunilor art.245 alin.1 C.pr.pen. Acesta este poate si motivul pentru care legiuitorul utilizeaza imperativul ”trebuie” atunci cand edicteaza continutul ordonantei reglementate prin dispozitiile art.244 C.pr.pen. si doar reflexivul ”se dispune” atunci cand vizeaza chestiunile incidentale sesizarii/plangerii penale reglementate de dispozitiunile art.245 C.pr.pen.

    In concluzie disting intre situatia cand partea vatamata si/sau partea civila a/au adus inaintea procurorului respectivele chestiuni incidentale si cand, practic, in numele si pe seama acestora investeste instanta civila (de altfel persoanele intresate insele au recunoscut acest drept) si situatia cand isi asuma din oficiu procurorul initierea unei astfel de actiuni judiciare in virtutea indrituirii date de legiuitor.

    Nu stiu care ar fi miza reala a unei astfel de dezbateri, dar este posibil sa se gaseasca intr-o cu totul alta parte. Din interpretarea celor doua RIL-uri care au fost insusite de legiuitor si prin edictarea dispozitiilor art.302 N.C.pr.civ., procurorul poate aduce inaintea instantei civile o astfel de actiune judiciara pe cale principala, in timp ce persoanele indreptatite doar pe cale incidentala cu ocazia incuviintarii si administrarii inscrisurilor in cadrul judecatii unei actiuni judiciare prin care aduc inaintea instantei civile actul juridic negotium preconstituit prin acel inscris/instrumentum.

    D-na Mazilu, am putea privi respectiva omisiune de sesizare a instantei civile ca o obligatie a procurorului strict prin prisma normelor procesuale penale, adica atunci cand inaintea procurorului persoanele indreptatite au adus acele chestiuni incidentale. Pentru neindeplinirea obligatiei de a le da raspuns exista remediile procesuale penale pe care si autoarea/autorul textului le-a antamat-plangerea adresata instantei penale, in plus existand posibilitatea initierii unei cercetari discipinare.
    Cat despre actiunea in despagubire in contra procurorului, fara a analiza exhaustiv toate elementele constitutive ale unei asemenea raspunderi speciale, anticipez cel putin lipsa unui prejudiciu efectiv, cata vreme chiar persoanele indreptatite au posibilitatea de a investi instanta civila cu dezlegarea acelor chestiuni. Or, nimeni nu poate opune propria neglijenta in exercitarea dreptului material propriu la actiune pentru a justifica un pretins prejudiciu cauzat de omisiunea exercitarii unei actiuni judiciare similare de catre procuror.

    Valentin Buliga

  5. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Adică doriți să spuneți că dacă eu nu epuizez toate căile legale, ca simplu justițiabil, atunci nu am de ce să îl trag la răspundere pe procuror strict pe latura civilă deoarece nu ar exista un prejudiciu efectiv?
    Să presupunem că eu fac toate demersurile legale. procurorul este sancționat disciplinar. fac și acțiunea în instanță. dar până în acel moment, eu suport un prejudiciu cu fiecare zi de întârziere. între momentul în care eu introduc acțiunea și momentul de la care procurorul a omis exercitarea unei acțiuni judiciare similare, cine plătește?
    pentru mine, cel puțin la o primă vedere (nu am citit în detaliu cu privire la acest subiect) acolo unde există o obligație de rezultat care nu e îndeplinită, este suficient ca să trag la răspundere. se presupune că lipsa obținerii rezultatului este în sine capabil de a da naștere unui prejudiciu. pentru mine e o obligație și nu un drept. Dar vă înțeleg viziunea deși lipsa de acțiune a justițiabilului nu e ab initio o cvasiexonerare de răspundere. Nu din cauza lipsei lui de acțiune procurorul a omis. Ci din cauza neglijenței.
    Sau poate n-am înțeles eu bine.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD