Principiul contradictorialităţii în jurisprudenţa CEDO. Optica doctrinei şi a instanţelor naţionale
31 ianuarie 2013 | Andrei PAP
Întrucât jurisprudența națională a relevat situații în care instanțele au pronunțat soluții cu ignorarea flagrantă a principiului contradictorialității, fie prin neîndeplinirea corespunzătoare a procedurii de citare, fie prin necomunicarea către părți a actelor de procedură (aspect pe care vom pune accent cel mai mult în cele ce urmează), prin prezentul demers vom încerca să ne formăm o viziune clară asupra importanței respectării principiului contradictorialității în cadrul procedurilor judiciare, respectiv, cum este acesta interpretat în jurisprudența CEDO, cum este conturat de doctrina de drept intern și, nu în ultimul rând, cum este interpretat și aplicat în practica instanțelor naționale.
1. Considerații introductive
Principiul contradictorialităţii a fost definit în doctrină ca fiind posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune ca nici o masură să nu fie ordonată de către instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor[1].
Aşa cum s-a arătat[2], acest principiu domină întreaga activitate de soluţionare a litigiului, găsindu-şi aplicarea şi în faza executării silite, dându-se exemplul clasic al debitorului care este încunoştiinţat prin somaţie că se va trece la executarea silită dacă nu îşi execută de bunăvoie obligaţia, iar judecata unei eventuale contestaţii la executare urmând a se face cu citarea părţilor implicate în faza executării silite (creditorul şi debitorul), iar dacă este cazul şi cu citarea celor ce pretind că au fost lezaţi în drepturile lor[3].
În Noul Cod de Procedură Civilă[4] (NCPC), principiul contradictorialităţii este consacrat in terminis, în cadrul art. 14, unde sunt enumerate şi câteva dintre elementele structurante, respectiv: citarea sau înfăţişarea părţilor; comunicarea reciprocă de către părţi a motivelor de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă; dreptul părţilor de a discuta şi a argumenta orice chestiune de drept invocată în cursul procesului, inclusiv de instanţă; obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, ea neputându-şi întemeia hotărârea decât pe motive de fapt şi de drept care au fost puse în prealabil în discuţia părţilor[5].
În ceea ce priveşte comunicarea tuturor cererilor şi actelor de procedură, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate[6], în sistemul legislaţiei noastre funcţionează principiul potrivit căruia comunicarea tuturor actelor de procedură se face din oficiu, adică fără să fie necesară stăruinţa părţii interesate în întocmirea actului de procedură respectiv. În acest mod s-a renunţat la sistemul perimat al îndeplinirii actelor de procedură numai la stăruinţa părţii interesate.
Alături de autorul citat, considerăm de asemenea că sistemul ales de legiutor este unul eficient care merită a fi păstrat şi în reglementarea NCPC, întrucât contribuie la soluţionarea cu celeritate a proceselor civile.
La o scurtă lecturare a Codului de procedură civilă în vigoare, observăm că există în cadrul procesului civil un număr important de acte care trebuie să fie aduse la cunoştinţa părţilor. Astfel, potrivit legii, principalele acte de procedură care urmează a fi comunicate părţilor sunt: copiile după cererea de chemare în judecată, copiile după întâmpinare, cererea reconvenţională, cererea de intervenţie, cererea de apel, cererea de recurs, copii după mijloacele de probă, etc[7]. De asemenea în NCPC, regăsim numeroase texte de lege care consacră obligativitatea comunicării către părţile în proces a cererilor şi actelor de procedură, printre care, reamintim art. 206 NCPC, în care se arată expresis verbis că întâmpinarea se comunică (daca legea nu prevede altfel), punându-se capăt în acest fel controverselor apărute în doctrină şi în practica judiciară unde s-a reţinut în anumite cazuri că necomunicarea întâmpinării ar atrage desfiinţarea hotărârii pronunţate doar dacă partea a dovedit vătămarea pricinuită prin necomunicarea întâmpinării, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.[8].
Cu referire la textul art. 206 NCPC, în doctrină[9] s-a subliniat că textul de lege consacră regula firească şi potrivit căreia întâmpinarea se comunică reclamantului. Ea se depune în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare plus un exemplar pentru instanţă. În actuala reglementare nu este prevăzut în mod expres obligativitatea comunicării intâmpinării, deşi ea se depune la dosar, iar reclamantul are posibilitatea de a se informa asupra conţinutului acesteia.
Cu toate acestea, Instanţa Supremă – deşi practica este neunitară chiar şi la nivelul acestei instanţe, după cum vom arăta – a considerat că din perspectiva dreptului la un proces echitabil, toate cererile trebuie comunicate părţilor, pentru ca acestea să-şi poată exercita efectiv dreptul la apărare[10].
2. Practica C.E.D.O.
Aşa cum precizam în rândurile de mai sus, în cele ce urmează vom rezuma câteva speţe soluţionate de Curtea Europeană a Depturilor Omului, care a făcut aprecieri notabile cu privire la asigurarea şi respectarea principiului contradictorialităţii în cadrul procedurilor judiciare, pentru ca părţile litigante să beneficieze de un proces echitabil astfel cum impun exigenţele art. 6 din Convenţie.
Trebuie precizat, cum pe bună dreptate s-a arătat, că jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. relevă că, atunci când un document nu a fost comunicat niciuneia dintre părţi, egalitatea de arme nu este încălcată (M. S. c. Finlandei, 46601/99, 22 martie 2005; Krcmar şi alţii c. Republicii Cehe, 35376/97, 3 martie 2000; Niderost Huber c. Elveţia, 18 februarie 1997), însă în situaţia în care un document este comunicat numai uneia dintre părţi, cealaltă va fi în dezavantaj, neputând să îşi prezinte cauza sau să îşi exercite dreptul la respectarea contradictorialităţii în aceleaşi condiţii. Nu este vorba numai de documente ce ar putea fi probe în dosar, ci şi de alte documente, care pot conţine numai o analiză juridică a cauzei (e.g. raportul judecătorului raportor)[11].
- Comunicarea cererii de chemare în judecată/cerereii modificatoare a acțiunii introductive
În cauza Oldrich Baca c. Republicii Cehe[12], Curtea a reamintit că echitatea unui proces trebuie examinată în ansamblu fiind posibil ca o instanţă superioară să poată, în anumite cazuri să îndrepte încălcarea Convenţiei de către instanţele inferioare. În speţa în cauză, reclamantului nu i se comunicase modificarea acţiunii de către partea adversă, neputând lua la cunoştină de această modificare decât în momentul adoptării hotărârii.
Cu toate acestea, Curtea a reţinut că reclamantul a introdus apel contra acestei hotărâri, apel în care a putut să-şi expună toate argumentele pertinente cu privire la obiectul modificat al procesului, întrucât în acel stadiu procesual reclamantul avea deja la dispoziţie elementele care nu-i fuseseră cunoscute anterior, iar instanţa de apel a avut posibilitatea de a examina argumentele sale în această privinţă.
- Comunicarea întâmpinării
În cauza Steck-Risch şi alţii c. Lichtenstein[13], Curtea reţine că reclamanţii au fost părţi ale unei acţiuni intentate contra unei municipalităţi. În apel, întâmpinarea municipalităţii nu a fost comunicată reclamanţilor înainte de ultima înfăţişare, iar apelul a fost respins. Recursul din faţa Curţii Constituţionale a fost respins, de către un complet de judecată din care făcea parte H.H., un judecător care a avea o firmă de consultanţă juridică împreună cu preşedintele completului de judecată.
Curtea a constatat existenţa unei atingeri importante a principiului contradictorialităţii şi a egalităţii armelor, rezultată din faptul că reclamanţii nu au avut posibilitatea de a contesta argumentele din memoriul celeilalte părţi, întrucât nu au cunoscut conţinutul acestuia. Atingerea nu a putut fi reparată în faţa Curţii Constituţionale, care nu putea analiza afacerea sub toate aspectele de drept şi de fapt. De aceea, art. 6 a fost violat.
- Comunicarea răspunsului la întâmpinare
În cauza Asnar c. Franţei[14], Curtea reţine că reclamantul a fost parte în cadrul unei proceduri judiciare în faţa instanţelor franceze, câştigând în prima instanţă. La dosarul de recurs, avocatul acestuia a luat act de faptul că partea adversă, în speţă Ministerul Educaţiei (recurent-pârât) a depus un răspuns la întâmpinare care nu a fost însă comunicat reclamantului, deşi avea incidenţă mare cu privire la soluţionarea litigiului, întrucât punctele prezentate reprezentau o părere cu privire la temeinicia pretenţiilor reclamantului fără ca acesta din urmă să fi avut cunoştinţă despre aceasta.
Curtea a apreciat că principiul contradictorialităţii ar fi impus ca reclamantului să i se fi oferit posibilitatea de a depune la dosar o replică la “memoriul” respectiv sau măcar să fi fost informat pentru a decide dacă trebuia sau nu să răspundă.
- Comunicarea apelului
În cauza Beer c. Austriei[15], Curtea reţine că în cadrul procedurilor judiciare interne apelul părţii adverse nu a fost comunicat reclamantei, aceasta nu fusese informată de apel prin niciun alt mijloc, astfel că s-a aflat în imposibilitate să reacţioneze la el. De aceea, necomunicarea apelului şi lipsa oricărei oportunităţi de a răspunde au condus la încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil.
- Comunicarea recursului
În cauza Gaspari c. Sloveniei[16], reclamanta s-a plâns de lipsa posibilităţii de a participa la procedurile judiciare desfăşurate în faţa instanţei de recurs, nefiind citată şi neprimind copii de pe recursurile părţilor adverse pentru a putea răspunde la ele.
Curtea a considerat că reclamanta avea un interes legitim să primească copii de pe recursurile părţii adverse, numai reclamantei revenindu-i dreptul să aprecieze dacă un document depus la dosar impunea sau nu comentarii din partea acesteia, astfel că s-a constatat încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil.
- Comunicarea altor înscrisuri despuse la dosar
În cauza Baumet c. Franţei[17], reclamantul se plângea de faptul că unele acte şi documente depuse la dosarul de fond nu i-au fost comunicate, recursul fiindu-i respins cu motivarea că actele respective nu conţineau elemente noi iar prima instanţă nu se bazase pe aceste acte pentru a soluţiona cauza.
În cadrul procedurii în faţa C.E.D.O., Guvernul a argumentat de asemenea că reclamantul avusese dosarul cauzei la dispoziţie iar documentele respective fuseseră depuse la dosar astfel încât avea posibilitatea de a lua la cunoştinţă şi de a depune punctul de vedere înainte ca prima instanţă să se pronunţe.
Cu toate acestea, Curtea a constatat încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, reţinând, printre altele, că de vreme ce dispoziţiile legale erau în sensul că reclamantul trebuia informat de depunerea unor documente într-un termen de 15 zile de la depunere, nu i s-ar putea cere reclamantului sau reprezentantului său să se informeze în mod regulat, adică în fiecare săptămână, timp de mai multe luni, dacă la dosarul cauzei au fost sau nu depuse noi documente pentru a decide dacă, pe baza acelor noi documente, trebuie să prezinte observaţii sau să intervină în procedură din faţa instanţei.
În cauza Oral c. Turciei (nr. 2)[18], Curtea a reţinut încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, întrucât în faţa intanţelor interne acestuia nu i-a fost comunicat raportul de expertiză pe care de altfel instanţa şi-a fundamentat hotărârea, conferindu-i o importanţă sporită. În măsura în care raportul respectiv nu îi fusese comunicat reclamantului, acesta nu a putut să îşi exprime punctul de vedere cu privire la raport pentru a-l critica.
Curtea reaminteşte şi în această cauză faptul că nu se putea cere reclamantui sau reprezentantului său să se informeze regulat, în cursul întregului proces, de eventuala depunere la dosar a unor documente pentru a fi în măsură să îşi expună punctul de vedere asupra lor.
În cauza Walson c. Norvegia[19], Curtea a reţinut că în 1986, cei doi reclamanţi au cumpărat o proprietate cu preţul de o coroană norvegiană şi au obţinut un credit bancar imobiliar de 2,8 milioane de coroane pentru a renova proprietatea. Contractul de credit permitea băncii ca, în cazul neplăţii ratelor de credit, să poată să vândă silit imobilul pentru a-şi recupera banii. Întrucât reclamanţii nu au plătit după un timp ratele, a urmat un proces pe care l-au pierdut. În cadrul acestei proceduri, instanţa de recurs a pronunţat soluţia dupa ce a primit unele observaţii scrise din partea băncii, observaţii care nu au fost niciodată comunicate reclamanţilor.
Curtea a considerat că reclamanţii aveau un interes legitim să primească copii după observaţiile depuse de către cealaltă parte a procedurii, iar imposibilitatea de a răspunde acelor observaţii, care a fost determinată de omisiunea comunicării, i-a plasat într-o situaţie dezavantajoasă faţă de bancă. De aceea art. 6 a fost violat.
În cauza Spang c. Elveţia[20], Curtea a reţinut că reclamantul, cetăţean american, a lucrat pentru o societate elveţiană şi a cotizat în cei doi ani de contract la fondul de pensii al societăţii. După ce societatea în cauză i-a reziliat unilateral contractul, fondul de pensii i-a returnat doar o parte din bani, pe motiv că înţelegerea părţilor nu a fost dusă la bun sfârşit. Acţiunea în instanţă a fost respinsă după ce instanţa de recurs a cerut opinia oficiului federal al asigurărilor sociale, pe care reclamantul nu a cunoscut-o.
Ţinând cont de importanţa observaţiilor provenind de la autoritatea de supraveghere federală, specializată în asigurări sociale, ce nu a fost parte în procedura litigioasă, Curtea consideră că nu s-ar putea afirma că instanţa elveţiană nu ar fi ţinut cont de opinia organului federal. De aceea, Curtea apreciază că documentul în discuţie a avut un oarecare efect asupra deciziei instanţei supreme.
Părţile litigiului trebuie să aiba posibilitatea de a estima dacă un act al dosarului merită anumite comentarii din partea lor. În aceste condiţii, Curtea a constatat că dreptul la o procedură contradictorie a fost violat.
În cauza Ressegatti c. Elveţia[21], Curtea a reţinut că în cadrul judecării recursului reclamanţilor, instanţa a omis să le mai trimită observaţiile părţii adverse, considerând că acestea nu conţin niciun argument nou faţă de cele deja expuse în cadrul procedurii în faţa instanţei de fond. Curtea subliniază că o astfel de optică ignoră principiul contradictorialităţii procedurii care impune ca orice parte să poată lua cunoştinţă de orice argument şi act provenit de la partea adversă şi să aibă posibilitatea de a răspunde argumentelor avansate de către acestea. De aceea, art. 6 a fost violat.
3. Practica instanțelor naționale
După cum vom vedea, instanţele naţionale, în majoritate, receptează optica Curţii de la Strasbourg, tratând cu seriozitate şi responsabilitate necesitatea asigurării şi respectării principiului contradictorialităţii în cadrul litigiilor deduse spre soluţionare, evitând ca dreptul părţilor la un proces echitabil să fie afectat. Astfel:
Prin decizia civilă nr. 1049 din 10 noiembrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia[22], a statuat că prin necomunicarea unei copii de pe acţiune, partea recurentă a fost privată de un proces echitabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din CEDO şi a fost încălcat principiul contradictorialităţii, care constă tocmai în posibilitatea părţilor de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, de a formula cereri, propune şi administra probe şi de a formula concluzii, cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a litigiului.
De asemenea, prin decizia civilă nr. 317/C/07.10.2009, Curtea de Apel Constanţa[23] a reţinut că soluţionarea cauzei în prima instanţă s-a făcut cu încalcarea dreptului la apărare al Statului Român, cât şi cu privire la nerespectarea principiilor contradictorialităţii şi al egalităţii armelor în procedura jurisdicţională desfaşurată în prima instanţă, întrucât după comunicarea acţiunii iniţiale către pârâtul Statul Român şi, respectiv, după depunerea întâmpinării şi administrării probatoriului în dovedirea pretenţiilor, reclamanţii au depus o cerere modificatoare în care au solicitat angajarea răspunderii statului pentru evicţiune, cerere care însă nu s-a comunicat pârâtului, pentru ca acesta să îşi expună punctul de vedere cu privire la natura cererii în cauză.
Totodată, prin decizia civilă nr. 608 din 1 iulie 2008, Curtea de Apel Craiova[24] a reţinut că, în situația în care intimatul din dosarul de apel a depus întâmpinare, soluționarea cauzei fără comunicarea întâmpinării, încalcă dreptul la apărare al apelantului, fapt ce atrage casarea deciziei dată în apel.
În speță, s-a apreciat că dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc şi oferă posibilitatea părţilor de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului. În această accepţiune, este inclusă şi întâmpinarea ce a fost depusă la dosarul de apel de către intimat, iar instanţa, interpretând greşit dispoz. art. 118 Cod pr. civ., a soluţionat procesul, deşi apelantul nu a fost prezent şi nu era asistat de avocat, astfel că se impunea acordarea unui termen pentru comunicarea întâmpinării. Prin această modalitate de soluţionare s-a încălcat grav dreptul la apărare al apelantului, dar şi la un proces echitabil, aşa cum este definit el în art. 21 din Constituţie şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, prin decizia din 3 august 2010, Tribunalul Buzău[25] a statuat că instanţa fondului în măsura în care a procedat la soluţionarea cauzei încă de la prima zi de înfăţişare din 17.11.2009 în condiţiile în care la termenul din 22.09.2009 cauza a fost amânată din motive neimputabile petentului şi fără ca acestuia să i se comunice întâmpinarea şi actele ataşate, depuse de intimat, la data de 9.09.2009, instanţa fondului i-a încălcat dreptul la apărare, dar şi dreptul la un proces echitabil.
De altfel, prin decizia nr. 21/C/2008, Curtea de Apel Constanţa[26] a reţinut că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii şi al egalităţii armelor în procesul civil, întrucât nu a permis reclamantei să ia cunoştinţă şi eventual să conteste expertiza contabilă efectuată în cauză, în timpul desfăşurării procedurii judiciare, ci după încheierea dezbaterilor şi audierea concluziilor părţii adverse, a dispus comunicarea raportului de expertiză reclamantului, amânând pronunţarea hotarârii timp de 7 zile.
În fine, prin decizia nr. 1852 din 14 mai 2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[27] a statuat că este încălcat principiul contradictorialităţii, iar hotărârea astfel pronunţată este lovită de nulitate, atunci când instanţa, primind dupa închiderea dezbaterilor un set de acte, pe care nu le-a pus în discuţia părţilor, pronunţă hotărârea pe baza lor.
Pe lângă cele prezentate, considerăm că este necesar să mai subliniem un ultim aspect în legătură cu anumite mijloace „oculte” (dacă ne este permis termenul) la care înţeleg să recurgă autorităţile statului (şi nu numai) ce figurează ca părţi în procese, în sensul că formulează diverse cereri, iar la exemplarul adresat instanţei anexează copii de pe anumite înscrisuri probatorii, iar la exemplarul pentru comunicare, înscrisurile cele mai importante nu sunt anexate pentru ca partea adversă să (nu) poată lua act de conţinutul lor, şi chiar dacă ulterior se invocă în faţa judecătorului acest aspect, apreciem că este dificil de probat (cel puţin în situaţiile întâlnite până acum) că din exemplarul comunicat lipsesc câteva înscrisuri probatorii care se regăsesc şi pot fi studiate doar la dosarul cauzei, înscrisuri care necesitau probabil o analiză prealabilă amănunţită şi faţă de care partea interesată ar fi putut să-şi expună o poziţie în măsura în care acestea ar fi fost comunicate aşa cum impun dispoziţiile legale.
4. Concluzii personale
Prin cele arătate anterior, am încercat încă o dată, alături de prestigioşii autori citaţi, să scoatem în evidenţă importanţa asigurării şi respectării principiului contradictorialităţii în cadrul procesului civil, pentru a fi evitate situaţiile inechitabile în care instanţele, motivate probabil de soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, au ajuns să pronunţe soluţii încălcând flagrant dreptul părţilor la un proces echitabil[28] sau, mai grav, situaţii în care chiar unii judecători au ajuns să fie sancţionaţi disciplinar întrucât şi-au „permis” să acorde termene pentru ca părţile să poată lua act de înscrisurile depuse la dosar şi, evenual, să-şi expună o poziţie faţă de acestea[29].
Vom conchide prin a ne exprima convingerea că oricare dintre noi, dacă am fi părţi într-un litigiu, mai degrabă am prefera ca în cadrul procedurii judiciare să ni se ofere posibilitatea de a lua la cunoştinţă de toate actele dosarului pe care apoi să le putem discuta în contradictoriu, chiar dacă asta ar însemna să mai fie acordate câteva termene în acest sens, dar în final să se pronunţe o soluţie temeinică şi legală, decât să se dea dovadă de prea multă celeritate în soluţionarea cauzelor, dar cu riscul încălcării tuturor drepturilor procesuale.
[1] Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 54.
[2] Ibidem.
[3] Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă, Comentat şi adnotat, Volumul I, Ed. ALL BECK, 2001, p. 117.
[4] Republicat în Monitorul Oficial nr. 545/2012.
[5] A se vedea şi Ion Deleanu, TRATAT DE PROCEDURĂ CIVILĂ, VOLUMUL I, Ed. WOLTERS KLUWER România, Bucureşti, 2010, p. 151.
[6] Ioan Leş, Codul de procedură civilă – Comentariu pe articole, ed. 3, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2007, p. 253.
[7] Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a 4-a, op. cit., p. 321.
[8] A se vedea Decizia nr. 3254 din 8 decembrie 2009 pronunţată în recurs de Secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
[9] Ioan Leş, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Vol. I. Articolele 1-449, Ed. C.H. BECK, Bucureşti, 2011, p. 340.
[10] rezumatul deciziei nr. 9862/2009 a Î.C.C.J. – AICI.
[11] Dragoş Bogdan, Procesul civil echitabil în jurisprudenţa C.E.D.O., Vol. II. Echitatea stricto-sensu, Bucureşti, 2011, p. 320.
[12] Decizia din 23 octombrie 2006 (cererea nr. 9457/96), citată de Dragoş Bogdan în, op. cit., p. 188.
[13] Hotărârea din 19 mai 2005, rezumată de Radu Chiriţă în, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Culegere de hotărâri 2005, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.p. 150-151.
[14] Hotărârea din 18 octombrie 2007 (cererea nr. 12316/04), citată de Dragoş Bogdan în, op. cit., p. 173.
[15] Hotărârea din 6 februarie 2001 (cererea nr. 30428/96), citată de Dragoş Bogdan în, op. cit., p.p. 188-189.
[16] Hotărârea din 21 iulie 2009 (cererea nr. 21055/03), citată de Dragoş Bogdan în, op. cit., p.p. 193-194.
[17] Hotărârea din 24 iulie 2007 (cererea nr. 56802/00), citată de Dragoş Bogdan în, op. cit., p. 173.
[18] Hotărârea din 25 noiembrie 2008 (cererea nr. 18384/04), citată de Dragoş Bogdan în, op. cit., p. 189.
[19] Hotărârea din 3 iunie 2003, rezumată de Radu Chiriţă în, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Culegere de hotărâri 2003, Ed. C.H. Beck, 2007, p. 89.
[20] Hotărârea din 11 octombrie 2005, rezumată de Radu Chiriţă în, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Culegere de hotărâri 2005, Ed. C.H. Beck, 2007, p.p. 184-185.
[21] Hotărârea din 13 iulie 2006 rezumată de Radu Chiriţă în, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Culegere de hotărâri 2006, Ed. C.H. Beck, 2007, p. 251.
[22] Rezumatul deciziei civile nr. 1049 din 10 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia – AICI
[23] Rezumatul deciziei civile nr. 317/C/07.10.2009 a Curţii de Apel Constanţa – AICI
[24] Rezumatul deciziei civile nr. 608 din 1 iulie 2008 a Curţii de Apel Craiova – AICI
[25] Rezumatul deciziei din 3 august 2010 a Tribunalului Buzău – AICI
[26] Rezumatul deciziei nr. 21/C/2008 a Curţii de Apel Constanţa – AICI
[27] Rezumatul deciziei nr. 1852 din 14 mai 2002 a Î.C.C.J. – AICI
[28] e.g. sentinţa civilă nr. 638/2011 a Judecătoriei Orşova (C8 – stagiar – judecător Tomici Laura Maria) prin care instanţa a soluţionat irevocabil, la primul termen de judecată, dosarul nr. 1017/274/2011, fără a comunica petentului înscrisurile probatorii depuse de partea adversă.
[29] A se vedea spre exemplu Judecator sanctionat pentru lipsa de celeritate, material apărut pe JURIDICE.ro la data de 6 octombrie 2011.
Andrei PAP
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
