Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Cyberlaw
CărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

„You can click but you can’t hide!” Încercare de responsabilizare socială?

01.02.2013 | Lucian POENARU

„You can click but you can’t hide!” este un slogan care face parte dintr-o campanie inițiată în SUA de Motion Picture Association (MPA) și Motion Picture Association of America (MPAA) împotriva partajării de fișiere de tip peer-to-peer.

Comunicarea ilegală de opere pe Internet este o certitudine. Fenomenul există și, după cum observăm[1], se răspândește masiv. „Pirateria” pe Internet este, într-adevăr, o violare a drepturilor de proprietate intelectuală și aduce atingere titularilor de drepturi de autor lato sensu. De ce este o încălcare a drepturilor de autor? Pentru că numai autorul operei de creație intelectuală este cel care deține dreptul distinct şi exclusiv de a autoriza ori interzice, printre altele, reproducerea operei sau comunicarea publică a acesteia.

Demersul de față pornește însă de la o altă constatare și anume de la încercarea de sensibilizare socială prezentă (din ce în ce mai des) în majoritatea statelor Uniunii Europene prin asocierea încălcării drepturilor de autor prin Internet cu … furtul[2].

Contextul. Acea carte pe care a „urcat-o” vecina mea pe Internet este acolo din rațiuni diverse, inclusiv pentru ca eu să o pot „răsfoi virtual” liber și gratis, satisfăcându-mi astfel accesul la informație. Pentru că eu însă nu fur cărți din librării pentru a le citi, va trebuie să iau o decizie în ceea ce privește cartea care mi-a fost pusă la dispoziție pe Internet.

Pot decide să citesc cartea și, deci, să descarc opera de pe Internet pentru mine sau pot decide (și) să transmit opera prin Internet (oricui, altcuiva). Dacă aleg să nu citesc cartea, urmările sunt irelevante pentru acest demers, inclusiv prin aceea că nu beneficiez de informație.

În primele două situații însă, decizia mea încalcă drepturile de autor ale celui care a realizat opera protejată de lege, fie prin reproducerea operei sau a copiei acesteia, fie prin comunicarea publică a aceleiași opere ori a copiilor acesteia. Dacă reproducerea în scop privat a unei opere este posibilă potrivit majorității legislațiilor din statele membre ale UE[3], aici putând intra chiar și descărcarea unor fișiere (în scop privat) de pe Internet, comunicarea publică neconsimțită, în scopuri personale, prin Internet, a oricărei opere protejate nu poate fi justificată legal și rămâne sancționabilă (inclusiv) din punct de vedere penal.

Decizia mea produce însă și alt fel de consecințe. Dacă dreptul de proprietate în cazul bunurilor corporale înseamnă că nu pot să iau din posesia sau detenția altuia un bun corporal și să mi-l însușesc pe nedrept[4], în cazul bunurilor necorporale (cum este cazul operelor protejate prin drept de autor) dreptul autorului înseamnă că nu pot să folosesc, lato sensu, opera sa decât cu acordul acestuia.

Așadar, dreptul de autor îmi spune că nu pot să reproduc opere pe Internet și nici nu pot să le pun la dispoziția altora, fără acordul celui îndreptățit. Același drept de autor îmi spune în continuare că nu pot să folosesc calculatorul meu, abonamentul meu (plătit) la Internet sau alte produse achiziționate în mod legal, pentru a reproduce și/sau oferi publicului prin Internet opere protejate.

Din acest punct de vedere, doctrina străină recentă[5] a observat că dreptul de autor poate intra în conflict cu două norme fundamentale ale utilizatorilor. Este vorba, în primul rând de dreptul oricărei persoane de a dispune de bunurile sale corporale (e.g. calculatorul său), așa cum dorește și, în al doilea rând, de dreptul oricărei persoane de a fi liberă să aibă opinii, să primească și să împărtășească informații și idei și să își exprime creativitatea sa în arte și știință[6].

Deși opinia autorului citat mai sus este interesantă prin aceea că pune în balanță drepturile fundamentale ale utilizatorului față de dreptul de autor al celui care a realizat opera, tindem să nu fim de acord în totalitate cu o atare opinie.

Normele fundamentale la care face referire autorul vizează tot ceea ce poate face orice persoană care acționează în societate dar numai în limitele impuse de lege (și/sau de alte norme de conviețuire socială), fără a aduce atingere altuia. Așa se întâmplă că folosirea Internetului este garantată de normele fundamentale atâta timp cât această folosire este în acord cu normele legale și/sau sociale care reclamă o folosire care să nu aducă atingere altor drepturi stabilite[7].

Rămâne însă discutabil dacă încălcarea unor drepturi de proprietate corporală este echivalentă cu o încălcare a drepturilor de proprietate asupra unor bunuri incorporale, respectiv dacă încălcarea drepturilor de autor ca urmare a comunicării ilegale a unei opere prin Internet poate fi considerată atingere adusă patrimoniului unei persoane.

Deși continuă să existe campanii sociale[8] în majoritatea statelor membre ale UE prin care s-a încercat asocierea încălcării drepturilor de autor prin Internet cu furtul, o astfel de asociere excede însă înțelesul penal al infracțiunii avute în vedere.

Literatura de specialitate recentă[9] refuză orice asociere a încălcării drepturilor de autor cu furtul pe motiv că reproducerea unei opere (prin descărcarea de pe Internet) ori punerea la dispoziția publicului a operei pe Internet nici nu consumă respectiva operă, nici nu împiedică pe alții să efectueze astfel de acte asupra aceleiași opere.

Alta este situația în care aceeași persoană sustrage, de exemplu, un DVD dintr-o librărie. Într-un acest din urmă caz, manifestarea exterioară a faptei s-a produs sub forma unui consum de energie fizică prin care s-a produs o modificare în lumea obiectivă externă[10], realizându-se astfel elementul material al infracțiunii de furt desemnat prin verbum regens (luarea unui bun) care indică acțiunea interzisă.

Incriminări. Ceea ce a făcut obiectul unor îndelungate şi aprinse discuţii sociale anterioare aderării României la Uniunea Europeană, a fost posibilitatea de sancționare a săvârşirii faptelor de punere la dispoziţia publicului pe Internet a operelor protejate prin drept de autor, prin intermediul unor programe de calculator de tip „dc++” sau „oDC”, bazate pe reţele de tip „peer-to-peer” (p2p).

S-a constatat că partajarea de opere protejate pe Internet (upload) și descărcarea acestora (download) aduce atingere drepturilor de autor ale celor îndreptățiți. Deși există un cadru legal prin care poate fi sancționat un asemenea comportament (inclusiv prin mijloace penale), problema continuă să existe, nu numai în România, ci la nivel global.

Potrivit prevederilor art. 13 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe[11], utilizarea unei opere dă naştere autorului la diferite drepturi patrimoniale de a autoriza sau interzice, printre altele, comunicarea publică a unei opere[12].

Din dispoziţiile acestui articol reiese că autorul are un drept exclusiv de a autoriza comunicarea publică a operei sale, direct sau indirect. De asemenea, din conținutul prevederilor citate, se poate observa că legiuitorul român oferă un exemplu de modalitate prin care se poate realiza comunicarea publică. Este vorba de punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât aceasta să poată fi accesată de către public în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual.

La o atentă analiză a structurii incriminatorii relevante din Legea nr. 8/1996, observăm că modalitatea faptică de punere la dispoziţia publicului a operei, fără drept, formează elementul material a două infracțiuni diferite. Este vorba de infracțiunea prevăzută la art. 140 lit. c)[13] din Legea nr. 8/1996 și de infracțiunea introdusă în art. 1398 din aceeași lege[14]. Rațiunea incriminării, nefericită după părerea noastră, va face obiectul unui alt studiu.

Încercarea de sancționare. Comunicarea de fișiere pe Internet a început la jumătatea anilor 1990 în mici grupuri de chat (internet relay chat rooms) și a atins apogeul prin sistemul „p2p” Napster[15] la începutul anului 2000. Comunicarea de fişiere prin intermediul reţelelor „p2p” nu este o activitate ilegală. Scopul creării unor asemenea reţele este, în general, acela de a transmite, între utilizatori, elemente asupra cărora ei înşişi sunt titulari, ori (poate) de a împărţi produse sau opere aflate în domeniul public, după expirarea perioadei de protecţie a dreptului de autor. Așadar, comunicarea de opere prin rețele de tipul „p2p” este legală atâta timp cât utilizatorii nu încalcă drepturile de autor ale altora prin fișierele transmise.

Deși din punct de vedere penal problema sancţionării faptelor care aduc atingere drepturilor de autor prin punerea la dispoziţia publicului a operelor, folosind sisteme de reţele „p2p”, pare a fi acoperită prin dispoziţiile incriminatoare ale Legii nr. 8/1996, fenomenul comunicării ilegale de fișiere protejate prin drept de autor nu poate fi (facil) stopat de organele de urmărire penală.

Pentru că cei care pun la dispoziție pe Internet opere protejate prin drept de autor sunt foarte mulți și Internetul este vast și global, practica organelor de urmărire penală de a identifica IP-ul[16] calculatorului de pe care au fost puse la dispoziție ilegal operele protejate, poate fi considerată depășită. Și de această dată doctrina străină[17] a analizat în detaliu fenomenul, a depistat modalitățile prin care s-a încercat sancționarea celor vinovați și a încercat să justifice rațiunea pentru care oamenii partajează ilegal opere pe Internet.

Este interesat de observat că majoritatea statelor membre care au incriminat fapta de comunicare publică pe Internet a operelor protejate prin drept de autor a uzat de prevederile penale și a încercat, cel puțin, să avertizeze utilizatorii despre consecințele care pot să apară în cazul în care pun la dispoziția publicului astfel de opere prin Internet.

Așa se întâmplă că, în Germania de exemplu, între 2005 și 2007 s-au deschis aproximativ 40.000 de dosare penale față de cei care au pus la dispoziția publicului prin Internet opere protejate prin drept de autor[18]. În practică, mijloacele penale de sancționare a celor care utilizează rețele de Internet pentru a partaja opere protejate prin drept de autor au fost folosite cu precădere pentru ca cei interesați să poată iniția împotriva acestora o răspundere civilă delictuală (chiar și alăturată celei penale).

Din moment ce operatorii de Internet sunt obligați să păstreze confidențialitatea cu privire la identitatea utilizatorilor de Internet și la adresa IP-ului (unic) atribuit fiecăruia, titularii de drepturi s-ar fi aflat în imposibilitatea de a se întoarce prin mijloace civile împotriva celor care le încălcau drepturile. Așa se întâmplă că autorii prejudiciați au trebuit să facă un ocol și să uziteze forța coercitivă a statului (prin procuror) pentru a afla informațiile relevante.

Cu toate acestea, stabilirea existenței faptei incriminate se bazează exclusiv pe situația (regretabilă, după părerea noastră) că organul de urmărire penală descoperă că un anumit calculator care are atribuit un IP unic a pus la dispoziția publicului, prin Internet, fără consimțământul titularului de drepturi, o anumită operă protejată. Este oare suficientă o atare constatare pentru a sancționa (inclusiv penal) pe cel căruia i-a fost atribuit respectivul IP prin contractul încheiat cu operatorii de Internet?

Ipoteza la care ne referim este aceea în care aceeași conexiune la Internet este folosită de mai multe persoane (e.g. familie, colegi de apartament, studenți care au închiriat o cameră, companii care și-au stabilit sediul într-un imobil cu destinație de locuință, etc.). Așadar, deși există un atribut de identificare a calculatorului unic, accesul la același Internet este realizat (poate chiar și concomitent) de mai multe persoane fizice ori juridice.

Într-o atare situație, este oare suficient ca organul de urmărire penală să descopere că o anumită operă protejată a fost pusă la dispoziția publicului folosind un anumit protocol pentru a angaja răspunderea penală a celui care deține (și plătește poate un abonament lunar) respectivul protocol?

Răspunsul nostru este, în mod cert, negativ. Din moment ce răspunderea penală este personală, este necesar ca organul de urmărire penală să realizeze niște investigații amănunțite cu privire la persoana care se face vinovată de săvârșirea infracțiunii. Acest lucru presupune (poate) declarații de martori, percheziții domiciliare, confiscări, etc.

Astfel de investigații sunt însă disproporționate dacă avem în vedere drepturile fundamentale referitoare la viața privată și intimitate ale persoanei acuzate față de gravitatea scăzută (socială) a faptei săvârșită pe Internet. Și chiar dacă o investigație amănunțită ar putea să fie realizată, persoana acuzată ar putea fi oricum achitată într-un final din moment ce este aproape imposibil de stabilit în mod corect care este persoana care a folosit ilegal, la un anumit moment, Internetul și care a încălcat drepturile autorilor, făcându-se astfel (ea și numai ea) responsabilă penalmente.

Cu titlu de exemplu, o Curte districtuală din Mainz-Bingen, Germania[19], a respins acuzațiile de partajare ilegală de fișiere protejate prin Internet aduse împotriva unei familii, cu toate că organele de urmărire penală au stabilit că fapta ilicită a fost săvârșită prin folosirea unui protocol internet care aparținea familiei respective. În fapt, organele de urmărire penală au putut identifica adresa IP și identitatea abonatului la Internet de pe care a fost săvârșită fapta ilicită. Abonatul era o familie compusă din doi adulți și doi minori, iar mama a fost acuzată de săvârșirea infracțiunii, aceasta fiind cea care încheiase abonamentul la Internet.

Instanța de fond a stabilit că, din moment ce abonamentul era încheiat pe numele mamei, aceasta se face vinovată de săvârșirea infracțiunii și a fost obligată la plata unei amenzi penale de 1.500 EUR. În apel, acuzata a reușit să convingă Curtea că aceasta nu a fost singura care a folosit Internetul, iar organele penale nu au putut demonstra prezența sa acasă la momentul la care au fost puse la dispoziție în mod ilegal fișierele protejate prin drept de autor („in dubio pro reo”). Din aceste motive, acuzațiile au fost respinse, iar mama a fost achitată, Curtea stabilind că, deși fapta există, nu a putut fi stabilit că aceasta a fost săvârșită de respectiva persoană.

Pe cale de consecință, stabilirea existenței unei fapte infracționale nu este suficientă pentru a angaja răspunderea penală a unei persoane prin simplul fapt că respectiva persoană deține un calculator de la care au fost puse la dispoziția publicului opere ori produse protejate prin drept de autor. Dată fiind natura Internetului, ceea ce se poate partaja poate viza orice fel de operă protejată, fie că este vorba de opere audiovizuale, videograme ori fonograme, sau chiar cărți, reviste, articole, opere științifice, etc.

Și, atunci, de ce acești „oameni buni”[20] care ascultă muzică și citesc cărți continuă să comunice ilegal către public opere protejate, știind că faptele lor pot fi sancționate inclusiv din punct de vedere penal?

Pentru că simpla lor posibilitate de a desfășura astfel de activități, oferită chiar de neîngrădirea utilizării Internetului, deși este îndestulătoare, nu este suficientă pentru a justifica comportamentul „infracțional”, rațiunea desfășurării unor astfel de activități de către utilizatori poate fi legată de elemente psihologice.

Așa se întâmplă că, față de actele lor, utilizatorii își reconstruiesc comportamentul ca având un scop moral astfel încât, pentru ei, activitățile ilegale de pe Internet devin acceptabile din punct de vedere social. Așadar, comportamentul acestora nu este unul ilegal, ci este în consens cu binele general al utilizatorilor (punerea la dispoziție pentru alții, reciprocitate, acces neîngrădit și gratis la informație, etc.)[21].

De asemenea, așa cum antamam mai sus, partajarea de opere pe Internet pare inofensivă din moment ce, de regulă, există acel drept la copie privată care permite oricărei persoane să reproducă o operă pentru uzul său personal. Pentru că o astfel de posibilitate există pentru orice operă care este accesibilă publicului prin alte mijloace, de ce nu ar exista și pentru descărcările de opere de pe Internet?

Și nu ar exista motive să nu fie așa dacă luăm în calcul (și) costurile pe care accesul legal la informație le presupune. Ne referim aici, de exemplu, la costurile achiziționării unei cărți de la librărie (suportul) pentru a avea acces la informație (opera). Dacă un astfel de cost este mare, utilizatorii de pe Internet vor fi și mai tentați să partajeze liber operele disponibile, inclusiv pentru „a oferi o lecție” celor vizați și a le arăta că prețul muzicii, programelor, cărților, etc. este prea mare[22].

Rezultatul. Atât vecina care mi-a pus cartea la dispoziție pe Internet fără acordul autorului, cât și eu, care am descărcat respectiva carte, suntem conștienți că încălcăm drepturi de autor. Suntem însă oameni cultivați, cu frică de lege și, de aceea, nu ne place să fim considerați hoți. Să stăm fără grijă însă: suntem poate infractori. Pe lege specială.


[1] A se vedea, D. C. Velicu, Pirateria digitală în mediul on-line (1), https://www.juridice.ro/239256/pirateria-digitala-in-mediul-on-line-1-4.html (accesat la 30 ianuarie 2013).
[2] Cu titlu de exemplu, a se vedea campania Federation Against Copyright Theft (FACT) „Federația împotriva Furtului dreptului de autor” din Marea Britanie, http://www.youtube.com/watch?v=HmZm8vNHBSU. FACT este o organizație înființată în 1983 pentru a proteja drepturile distribuitorilor de film (cu precădere din Marea Britanie), operatorilor de cablu și titularilor de drepturi asupra canalelor sportive.
[3] Reprezentând de multe ori o limită expresă stabilită de legiuitor la exclusivitatea drepturilor de care se bucură autorul.
[4] Pentru referință, a se vedea art. 208 Cod Penal. Potrivit legii penale, constituie furt „(l)uarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept (…)”.
[5] A se vedea A. Peukert, Why do ”good people” disregard copyright on the Internet, Criminal Enforcement of Intellectual Property. A Handbook of Contemporary Research, edited by Christophe Geiger, Edward Elgar, 2012, p. 166.
[6] Idem. Autorul face referire la art. 17(1), 7, 8, 10, 11 și 13 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, publicată în J. Of. 2007/C 303/01.
[7] De fapt, chiar art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene stabilește că „(f)olosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general”.
[8] Cu titlu de exemplu, a se vedea campania Federation Against Copyright Theft (FACT) „Federația împotriva Furtului dreptului de autor” din Marea Britanie, http://www.youtube.com/watch?v=HmZm8vNHBSU. FACT este o organizație înființată în 1983 pentru a proteja drepturile distribuitorilor de film cu precădere din Marea Britanie, operatori de cablu și titulari de drepturi asupra canalelor sportive.
[9] A se vedea cu titlu de exemplu, A. Peukert, Why do ”good people” disregard copyright on the Internet, Criminal Enforcement of Intellectual Property. A Handbook of Contemporary Research, edited by Christophe Geiger, Edward Elgar, 2012, p. 164.
[10] A se vedea, C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Universul Juridic, București, 2007, p. 173.
[11] În continuare „Legea nr. 8/1996”.
[12] Potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, „Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice (…) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public”.
[13] Potrivit art. 140 lit. c), „constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă următoarele fapte comise fără autorizarea sau consimţământul titularului drepturilor recunoscute de prezenta lege: (…) c) comunicarea publică a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe”.
[14] Este infracțiune, potrivit art. 1398 din Legea nr. 8/1996 și se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 4 ani sau cu amendă „punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin internet sau prin alte reţele de calculatoare, fără consimţământul titularilor de drepturi, a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricanţilor de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, astfel încât publicul să le poată accesa în orice loc sau în orice moment ales în mod individual
[15] Napster este denumirea unui sistem informatic creat pentru a partaja fișiere audio într-un format de codare MP3. Încă de la înființare, Napster a fost criticat că încalcă drepturile de autor ale titularilor audiogramelor și, din acest motiv, și-a încetat activitatea, iar compania a fost achiziționată de grupul Roxio. Ulterior, Napster a fost transformat într-o casă de discuri online și a fuzionat, la începutul lui decembrie 2011, cu o altă casă de discuri digitală denumită Raphsody.
[16] Internet Protocol address este o etichetă numerică unică atribuită fiecărui element (e.g. calculator, imprimantă, etc.) care participă la o rețea de calculatoare ce utilizează un protocol Internet.
[17] A se vedea cu titlu de exemplu, A. Peukert, Why do ”good people” disregard copyright on the Internet, Criminal Enforcement of Intellectual Property. A Handbook of Contemporary Research, edited by Christophe Geiger, Edward Elgar, 2012, p. 151.
[18] A se vedea, Kondziela, A, „Staatsanwalte als Erfullunsgsgehilfen der Musikund Pornoindustrie? Akteneinsicht in Filesharing – Verfahren”, Multimedia und Recht (MMR), p. 295 în A. Peukert, Why do ”good people” disregard copyright on the Internet, Criminal Enforcement of Intellectual Property. A Handbook of Contemporary Research, edited by Christophe Geiger, Edward Elgar, 2012, p. 154.
[19] Decizia 2050 Js16878/07.408ECs din 24 septembrie 2009; rezumatul deciziei disponibil pe http://reguligence.biz/copyright/german-court-discharges-family-accused-for-file-sharing/, accesat la data de 29 ianuarie 2013.
[20] Sintagma a fost preluată dintr-un alt context din A. Peukert, Why do ”good people” disregard copyright on the Internet, Criminal Enforcement of Intellectual Property. A Handbook of Contemporary Research, edited by Christophe Geiger, Edward Elgar, 2012, p. 154.
[21] Aceste motivații, combinate cu dorințe economice de a avea acces la informație, sunt cele care au dat naștere curentelor informatice de tipul „copyleft” care militează pentru existența unor programe ori a altor opere liber accesibile oricui, în contrast cu „copyright” care protejează exclusivitatea titularului de drepturi. Pentru detalii cu privire la „copyleft” a se vedea http://www.gnu.org/copyleft/ (accesat la data de 29 ianuarie 2013).
[22] A se vedea A. Peukert, Why do ”good people” disregard copyright on the Internet, Criminal Enforcement of Intellectual Property. A Handbook of Contemporary Research, edited by Christophe Geiger, Edward Elgar, 2012, p. 164.


Lucian POENARU
Avocat, Rizoiu & Asociații SCA


Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan