Suspendarea procedurii de către instanţa judecătorească din România în situaţia efectuării unei trimiteri preliminare către Curtea de Justiţie potrivit reglementării NCPC
11 februarie 2013 | Daniel-Mihail ȘANDRU, Mihai BANU, Dragoş CĂLIN
I. Reglementările noului Cod de procedură civilă. Noul Cod de procedură civilă[1] (denumit în continuare „NCPC”) prevede la art. 412 alin. 1 pct. 7 că „judecarea cauzelor se suspendă de drept în cazul în care în care instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei a unei hotărâri preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană” (s.n.).
Redactarea ridică unele probleme terminologice, pe care le vom enunţa pe scurt:
1. Documentul pe care se fundamentează trimiterea preliminară a unei instanţe naţionale nu este propriu-zis o „cerere”; cu toate acestea am putea considera că sintagma „formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare” este echipolentă cu „formulează trimiterea preliminară”; instanţa formulează trimiterea preliminară, iar trimiterea preliminară, din punctul de vedere al documentului, se poate realiza sub mai multe feluri: fie este trimisă încheierea de şedinţă,[2] fie un document separat, transmis de către instanţă, semnat de judecătorul/judecătorii din cauza respectivă; cu toate acestea, prin modificările recente ale „Recomandărilor în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare”[3] se utilizează formula „cerere de decizie preliminară” (pct. 11), probabil în ideea ca instanţa de la Luxemburg ar putea pronunţa fie hotărâri, fie ordonanţe (desemnate generic, „decizii”), însă nu este momentul pentru o detaliere a acestui aspect.
2. Referirea din teza finală „potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană” este cel puţin interesantă, întrucât prevederile din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (denumit în continuare „TFUE”), în special art. 267, reglementează temeiul trimiterii, iar nu procedura pe care instanţa naţională trebuie să o urmeze.
II. Jurisprudenţa română până la data intrării în vigoare a NCPC. Până la intrarea în vigoare a NCPC nu există o reglementare specială în materia suspendării cauzelor naţionale în momentul în care se formulează trimiterea preliminară. În toate cele 46 de cauze înregistrate (până la data scrierii acestui articol, 30.01.2013)[4] la Curtea de Justiţie în care au formulat trimiteri preliminare, instanţele din România au suspendat cauzele naţionale până la pronunţarea Curţii de Justiţie. Temeiurile juridice ale suspendării sunt diferite, dacă acestea au fost enunţate sunt: „art. 244 pct.1” (art. 244 prevede că „instanţa poate suspenda judecata: 1.când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi” – s.n.); „art. 23 din Statutul CEJ” („în cazurile prevăzute la articolul 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, decizia instanţei naţionale care îşi suspendă procedura şi sesizează Curtea de Justiţie este notificată Curţii de către instanţa naţională respectivă”); „art. 25 din Nota de informare” („Formularea unei întrebări preliminare determină suspendarea procedurii naţionale până la momentul la care Curtea se pronunţă.”), „art.2 alin. 3 din Legea nr. 340/2009, privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană” (în cauza C-602/10, SC Volksbank România, referitoare la „protecţia consumatorilor”, aşadar, un temei greşit); art. 234 CE, 267 TFUE. Majoritatea cauzelor care au fost trimise din România nu au menţionat temeiul juridic al suspendării, arătându-se că se suspendă pe durata procedurii. În mod corect instanţa trebuie să motiveze suspendarea, arătând împrejurările de fapt şi de drept; (ne)indicarea textului nu este sancţionată. Prin intrarea în vigoare a NCPC indicarea temeiului suspendării va fi o simplă formalitate. Ar trebui precizat că indicarea textelor din actele legislative europene sau „soft law” (Nota de informare/Recomandări în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare/Statutul Curţii) nu sunt necesare, întrucât în materia suspendării se aplică principiului autonomiei procedurale.[5] Astfel, dacă până la intrarea în vigoare a NCPC nu se putea considera că textele menţionate din dreptul UE ar putea impune suspendarea cauzei, dar erau un temei pentru suspendarea facultativă.
În privinţa atacării încheierii prin care cauza naţională era suspendată, cele mai multe dintre acestea nu prevăd o cale de atac; cele care se aflau în recurs, mai ales la ICCJ sunt „irevocabile”; iar în câteva cazuri sunt date cu recurs în „termen de 72 de ore de la comunicarea încheierii” (C-335/10, Vijulan; C-336/10, Ijac); în alte cauze, instanţele au pronunţat suspendarea, „cu recurs pe toată durata suspendării” (C-434/11, Corpul Naţional al Poliţiştilor, C-81/12, Asociaţia ACCEPT, C-369/12, Corpul Naţional al Poliţiştilor) sau „cu recurs odată cu fondul” (C-102/10, Bejan). Potrivit NCPC încheierea prin care se suspendă cauza şi sunt trimise întrebările preliminare este supusă căii de atac a recursului, potrivit art. 414 NCPC.[6]
În practică a fost atacată încheierea prin care s-a respins cererea de trimitere preliminară.[7]
III. Drept comparat. Majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene nu au reglementată suspendarea de drept şi nici măcar suspendarea facultativă în contextul trimiterii preliminare. După toate aparenţele, art. 267 TFUE este considerat un temei juridic suficient pentru sesizarea Curţii de Justiţie. De exemplu, în Danemarca sau Slovacia[8] nu există reglementări în materie, însă suspendarea cauzei naţionale se realizează în practică. Spre deosebire de acestea, Anglia, Scoţia, Grecia, Austria, Ungaria, Letonia şi Bulgaria au reglementări detaliate. În Anglia, art. 68 alin. 3 din Codul de procedură[9] reglementează trimiterea preliminară, în particular se arată ca în momentul efectuării trimiterii preliminare acţiunea în faţa instanţei naţionale se suspendă. În Scoţia, art. 65 din „Court of Session Rules” enunţă reguli detaliate privind sesizarea Curţii de Justiţie[10]. În Austria[11] au fost adoptate dispoziţii privind suspendarea atunci când se realizează o cerere pentru o decizie preliminară. În Bulgaria,[12] există o reglementare detaliată a procedurii din dreptul naţional cu privire la trimiterea preliminară. Cu privire la suspendare, art. 631 din Codul de procedură civilă bulgar (în vigoare din 24.07.2007) prevede că „(1) În momentul trimiterii întrebării preliminare, instanţa judecătorească suspendă procedura. Aceasta suspendare este definitivă. (2) Procedura se reia după pronunţarea Curţii de Justiţie.” (s.n.) În Ungaria, art. 155/A din Legea nr. III din 1952 privind Codul de procedură civilă precizează că „[i]nstanţa sesizează Curtea de Justiţie cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare prin ordonanţă şi suspendă, în acelaşi timp, judecarea cauzei.” În Letonia, în materie penală instanţa naţională poate sesiza Curtea de Justiţie, moment în care acţiunea se suspendă până la întoarcerea răspunsului (art. 278 (2) din Codul de procedură penală[13]); în materie civilă, măsura supendării intervine dacă instanţa realizează trimiterea preliminară (art. 214 (41) din Codul de procedură civilă);[14] o dispoziţie asemănătoare se găseşte în Codul de procedură administrativă leton (art. 237)[15].
IV. Avantajele şi dezavantaje. În primul rând se poate discuta despre avantajele/dezavantajele reglementării în general a suspendării în situaţia realizării unei trimiteri preliminare. Este evident că pentru o unitate în aplicarea dreptului procesul civil, această reglementare trebuie privită favorabil, în special în ceea ce priveşte calea de atac a încheierii prin care este admisă trimiterea preliminară. În privinţa opţiunii – suspendare voluntară/de drept – se poate discuta dacă nu ar exista situaţii în care instanţa naţională este interesată, în acelaşi timp, de interpretarea dreptului unional, dar şi de administrarea probelor, caz în care trimiterea preliminară nu ar avea ca efect tergiversarea soluţionării cauzei.
[1] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 545 din 3.8.2012, modificată prin Legea nr. 206/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2012 privind modificarea art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru completarea unor acte normative conexe, M. Of. 762/2012, şi Legea nr. 76/2012 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
[2] Nu şi „sentinţa” cum s-a întâmplat în cauza Nisipeanu, C-263/10.
[3] JO, 2012, C 338, p. 1.
[4] Lista cauzelor înregistrate la CJUE şi dosarul fiecărei cauze: www.iaduer.ro
[5] Şi în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie pare să susţină un punct de vedere asemănător, cel al suspendării cauzei (a se vedea cauzele conexate C-422/93, C-423/93 şi C-424/93, Zabala Erasun şi alţii/Instituto Nacional de Empleo, hotărârea din 15 iunie 1995, ECR [1995], p. I-1567, pct. 28.). Totuşi, din analiza paragrafului menţionat rezultă că accentul este pus pe faptul că, în niciun moment instanţa naţională nu se desesizează, ea rămânând cea care controlează întreaga procedură, inclusiv prin posibilitatea retragererii trimiterii preliminare (chiar fără a motiva retragerea), dar cu respectarea dreptului Uniunii Europene, şi cu asumarea răspunderii pentru aplicarea teoriei actului clar (cauza 283/81, CILFIT/Ministero della Sanità, hotărârea din 6 octombrie 1982, ECR [1982], p. 3415, pct. 16-17). A se vedea şi cauza Cartesio: „Curtea trebuie să rămână fidelă, tot în interesul clarităţii şi al securităţii juridice, deciziei prin care s‑a dispus trimiterea preliminară, care trebuie să îşi producă efectele atâta vreme cât nu a fost reformată sau modificată de instanţa care a pronunţat‑o, numai această din urmă instanţă putând să se pronunţe cu privire la o asemenea reformare sau la o asemenea modificare.” Cauza C-210/06, Cartesio, hotărârea din 16 decembrie 2008, ECR 2008 p. I-964, pct. 97.
[6] Art. 414 NCPC: „(1) Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.
(2) Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului.” (s.n.)
[7] Curtea de Apel Timişoara, Decizia civilă 5/10.01.2012, dosar nr. 1441/220/2010/a1, nepublicată.
[8] http://www.jafbase.fr/docUE/Slovaquie/COde%20ProcCvi.pdf
[9] http://www.justice.gov.uk/courts/procedure-rules/civil/rules
[10] La adresa: http://www.scotcourts.gov.uk/docs/cos–rules/chap65.pdf?sfvrsn=2.
[11] Al XVIII-a colocviu al Asociaţiei Consiliilor de stat şi instanţelor administrative supreme din Uniunea Europeană, Helsinki 20-21.5.2002. Versiune revizuită potrivit discuţiilor colocviului – raport general cu tema „Trimiterea preliminară la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene” realizat de Heikki Kanninen în colaborare cu Irma Telivuo, la adresa http://www.juradmin.eu/images/media_kit/colloquia/2002/gen_report_en.pdf, p. 12.
[12] http://www.vks.bg/english/vksen_p04_02.htm
[13] http://www.vvc.gov.lv/export/sites/default/docs/LRTA/Likumi/Criminal_Procedure_Law.doc
[14] http://www.vvc.gov.lv/export/sites/default/docs/LRTA/Likumi/Civil_Procedure_Law.doc
[15] http://www.vvc.gov.lv/export/sites/default/docs/LRTA/Likumi/Administrative_Procedure_Law.doc
prof. univ. dr. Mihai ŞANDRU
Mihai BANU
Dragoş CĂLIN
Judecător, Curtea de Apel București
* multumim Curierul Judiciar nr. 1/2013
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
