JurisprudenţăJurisprudenţă CEDOJurisprudenţă CJUEJurisprudenţă CCRJurisprudenţă ÎCCJJurisprudenţă curentă ÎCCJ / Dezlegarea unor chestiuni de drept / Recurs în interesul legiiJurisprudenţă Curţi de apelJurisprudenţă TribunaleJurisprudenţă Judecătorii
 
Curtea Constituţională
DezbateriCărţiProfesionişti
Marieta SAFTA


Conf. univ. dr. Marieta SAFTA
4 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Considerentele deciziilor CCR pot fi contestate
12.02.2013 | Florin-Iulian HRIB


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Florin Iulian Hrib

Florin Iulian Hrib

Ideea acestui articol mi-a fost inspirată de 3 decizii de admitere, pronunţate recent de Curtea Constituţională a României (în continuare CCR).

I. Mai întîi, spicuiesc un pasaj din Decizia CCR nr. 1039 din 5 decembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial nr. 61 din 29.01.2013), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 21 alin. (2) teza întîi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pasaj care m-a oripilat instantaneu, citez: „În continuare, Curtea reţine că nicio altă autoritate publică, fie ea şi instanţă judecătorească, nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept.

Măi să fie, mi-am zis, oare membrii CCR se cred dumnezei?! Chiar nicio instanţă judecătorească nu le poate contesta ideile sau argumentele, indiferent cît de proaste ar fi acestea?! Ei bine, uite că le contest eu, simplu cetăţean! Sau, poate, în viziunea CCR, n-am dreptul la opinie critică, pe motiv că atac independenţa judecătorilor?!

Culmea este că, doar cu cîteva rînduri mai sus din aceeaşi decizie, CCR afirmă, pe bună dreptate, că: „reglementarea unui mijloc procedural care să permită reformarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de o instanţă judecătorească, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a constatat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nu este de natură să încalce nici dreptul la un proces echitabil şi nici principiul securităţii raporturilor juridice. O hotărâre judecătorească, deşi definitivă şi irevocabilă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe un act normativ contrar prevederilor dreptului Uniunii Europene, acestea din urmă beneficiind, în virtutea art. 148 alin. (2) din Constituţie, de aplicare prioritară faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

Evident, acelaşi raţionament ar trebui să-l aplice CCR şi la încălcarea Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare CEDO). În virtutea art. 11 şi 20 din Constituţie, Convenţia amintită face parte din ordinea juridică internă şi are prioritate faţă de legile interne, inclusiv faţă de Constituţie. În cazul în care un act normativ intern, declarat constituţional de către CCR, încalcă vreun drept fundamental garantat de Convenţia Europeană, atunci orice instanţă judecătorească are dreptul şi, deopotrivă, obligaţia de a aplica direct prevederile Convenţiei respective, fără a ţine seama de considerentele ori soluţiile CCR.

Aşa cum arătam într-un alt articol publicat de JURIDICE.ro în urmă cu vreo doi ani, potrivit Hotărîrii CEDO în cauza Dumitru Popescu împotriva României (publicată în Monitorul Oficial nr. 830/05.12.2007), paragraful 104: ”statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture – din oficiu sau la cererea părţilor – prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale”, iar potrivit paragrafului 103 din aceeaşi Hotărîre CEDO: „Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurîndu-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor”.

Aşadar, din punct de vedere legal, pot fi contestate orice considerente ale CCR dacă acestea deviază de la normele internaţionale mai favorabile cetăţenilor români. În articolul susmenţionat chiar am oferit un exemplu concret şi relevant, bazat pe propria-mi experienţă în domeniul pensiilor. Din păcate, CCR continuă să ignore problemele grave din acest domeniu batjocorit tot mai mult de către politicienii români.

II. Şi uite aşa ajungem la cea de-a doua decizie a CCR care mi-a oripilat spiritul critic… Mai exact, Decizia nr. 956 din 13 noiembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial nr. 838 din 12.12.2012) – referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 şi 151 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (în continuare Legea 263/2010) – spune la punctul 3 din considerente că: „autorii excepţiei critică faptul că art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, prin redactarea sa restrictivă, în sensul posibilităţii de a ataca în instanţă doar hotărârile comisiilor de contestaţii, iar nu şi direct deciziile de pensionare, creează în fapt un obstacol pentru accesul la justiţie în situaţia în care aceste comisii nu răspund contestatarilor în termenul prevăzut de lege.

Faţă de prima critică de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aspectele de neconstituţionalitate invocate provin dintr-o eronată interpretare a textului de lege criticat.

Astfel, este evident lacunară interpretarea potrivit căreia pensionarul nu ar putea niciodată supune controlului judiciar hotărârea Comisiei Centrale de Contestaţii. Acest raţionament omite faptul că, deşi prin hotărârea pronunţată Comisia Centrală de Contestaţii poate dispune recalcularea pensiei şi emiterea unei noi decizii de pensionare de către casa de pensii, totodată această hotărâre poate fi atacată în instanţă, potrivit art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

De asemenea, rezultat al unei interpretări eronate pare a fi şi critica referitoare la faptul că textul de lege criticat ar bloca accesul la justiţie al celor care, deşi s-au adresat comisiilor de contestaţii, nu au primit o hotărâre de la acestea în termenul legal.”

Nu, membrilor CCR, greşeala de interpretare vă aparţine dvs.! E-adevărat, pare o simplă eroare de interpretare, însă prin prisma înălţimii poziţiei CCR şi, mai ales, prin importanţa efectelor deciziilor sale, această eroare devine enormă.

Chiar dacă pentru CCR nu „pare” evident, pentru mine este limpede că Legea 263/2010 constituie un regres faţă de reglementarea anterioară.

În primul rînd, Legea 263/2010 a înăsprit unele beneficii acordate anterior pensionarilor (de pildă, a transformat grupa I în condiţii deosebite, a majorat vîrsta standard de pensionare pentru femei de la 60 la 63 de ani, a crescut stagiul complet de cotizare pentru femei de la 30 la 35 de ani ş.a.m.d.).

În al doilea rînd, introducerea dublului grad administrativ-jurisdicţional de soluţionare a unei cereri de pensionare reprezintă un obstacol complet nejustificat în calea accesului la justiţie, deoarece nu se poate susţine că a fost introdus în folosul cetăţeanului ori pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, care tot în folosul cetăţeanului ar trebui să funcţioneze. Această măsură nu era necesară şi proporţională vizavi de situaţia existentă în momentul adoptării ei. Cel de-al doilea grad de jurisdicţie specială administrativă a fost introdus pur şi simplu preventiv, ca mijloc de apărare împotriva avalanşei de contestaţii ce s-ar fi ivit în urma recalculării pensiilor speciale (militare, grupa I de muncă etc.). Or, nimeni nu-şi poate invoca în apărare propria turpitudine! Pe deasupra, degeaba pretinde art. 149 alin. (2) din Legea 263/2010 că noua procedură prealabilă administrativă nu are caracter jurisdicţional, din moment ce adevărata sa natură, vădit jurisdicţională, rezultă cu claritate din întreaga reglementare a modului de contestare a deciziilor de pensionare.

În al treilea rînd, Legea 263/2010 a suprimat posibilitatea de a contesta în instanţă deciziile caselor teritoriale de pensii, aşa cum permitea expres Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Culmea este că, deşi legea în vigoare prevede explicit şi limitativ că numai hotărîrile comisiilor de contestaţii pot fi atacate în justiţie, totuşi CCR se preface că nu înţelege acest tertip legislativ!?

De aceea, eu am atacat simultan atît decizia Casei judeţene de pensii, cît şi hotărîrea Comisiei centrale de contestaţii, invocînd direct art. 6 din Convenţia Europeană ca temei legal pentru acţiunea mea. Din fericire, Tribunalul Hunedoara a înţeles acest lucru şi a anulat ambele acte administrative atacate, obligînd Casa judeţeană de pensii să emită o altă decizie de pensionare, conform legii. De neînţeles, totuşi, este de ce Tribunalul Hunedoara nu a obligat şi pîrîta Casa Naţională de Pensii Publice, în cadrul căreia funcţionează Comisia centrală de contestaţii, să emită o altă hotărîre conformă cu legea şi, totodată, să suporte în solidar cu Casa judeţeană de pensii toate daunele cerute? În aceste condiţii, ce rost mai are să ataci o hotărîre a Comisiei centrale de contestaţii, dacă instituţia respectivă nu răspunde pentru conduita sa?!

III. Cea de-a treia decizie a CCR care mi-a stîrnit recent curiozitatea a fost Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial nr. 800 din 28.11.2012), referitoare la sesizarea formulată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în continuare ÎCCJ), pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul Romaniei, pe de altă parte.

În cuprinsul acestei decizii, CCR scrie: „un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei.
[…]
Mai mult, Curtea observă şi reţine că teza potrivit căreia o Cameră a Parlamentului poate, în virtutea dispoziţiilor regulamentare proprii, să cenzureze sub orice aspect o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, echivalează cu transformarea acestei autorităţi în putere judecătorească, concurentă cu instanţele judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Legitimarea unui astfel de act ar avea ca efect acceptarea ideii că, în România, există persoane/instituţii/autorităţi cărora nu le sunt opozabile hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele prevăzute de Constituţie şi de lege, deci care sunt mai presus de lege. Ori, o astfel de interpretare dată dispoziţiilor referitoare la autonomia regulamentară este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie.

Acum, eu mă întreb din nou: dacă înşişi membrii CCR acceptă că hotărîrile judecătoreşti trebuie respectate de autorităţile publice, atunci de ce dînşii nu au respectat Decizia de îndrumare a ÎCCJ nr. 4 din 04.04.2011 (publicată în Monitorul Oficial nr. 349 din 19.05.2011), care, potrivit art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este tot o hotărîre judecătorească? Reamintesc că această decizie de îndrumare a ÎCCJ a statuat fără echivoc că: „Prin stabilirea unor vârste standard diferite şi a unor stagii complete de cotizare diferite pentru persoane născute la date diferite, dar care solicită înscrierea la pensie în acelaşi interval, se ajunge la crearea unei discriminări nejustificate pe criteriu de vârstă.

Vârsta standard de pensionare şi stagiul complet de cotizare sunt elemente obiective, care se aplică în mod egal tuturor persoanelor care solicită înscrierea la pensie la un moment dat (în acelaşi interval) indiferent de vârsta lor biologică.”

Or, considerentele Deciziei CCR nr. 1238/22.09.2011 (publicată în Monitorul Oficial nr. 811 din 16.11.2011) contrazic flagrant considerentele Deciziei de îndrumare a ÎCCJ nr. 4/04.04.2011.

În consecinţă, cer imperativ membrilor CCR să-şi revizuiască opinia în legătură cu discriminarea evidentă pe criterii de vîrstă pe care au tolerat-o şi continuă să o tolereze, inadmisibil, de atîta vreme!

IV. Şi iată cum transpare argumentul final, recte: chiar membrii CCR îşi pot contesta propriile decizii, atunci cînd fac opinie separată ori îşi revizuiesc jurisprudenţa.

De pildă, atît în Decizia nr. 147 din 21 februarie 2007 (publicată în Monitorul Oficial nr. 162 din 07.03.2007), referitoare la constituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cît şi în Decizia nr. 420 din 3 mai 2007 (publicată în Monitorul Oficial nr. 295 din 04.05.2007), referitoare la constituţionalitatea Legii pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, CCR a precizat că: „nu exclude posibilitatea ca legiuitorul să opteze pentru o majoritate de voturi relativă pentru demiterea Preşedintelui României în toate cele trei situaţii”.

În aceeaşi Decizie nr. 420/2007, CCR consideră că: „În urma reexaminării legii, motivul de neconstituţionalitate mai sus arătat a fost înlăturat printr-o nouă redactare a art. 10, în care se prevede, pentru toate situaţiile, o singură majoritate de voturi prin care Preşedintele României poate fi demis, dacă s-a întrunit „majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum”.

În raport cu motivele de neconstituţionalitate reţinute şi cu precizarea făcută în Decizia nr. 147/2007, Curtea constată că noua redactare a art. 10 din Legea nr. 3/2000 este în concordanţă cu decizia sa anterioară.
[…]
În condiţiile noii reglementări privitoare la demiterea Preşedintelui României, valabilitatea referendumului nu mai este condiţionată de participarea majorităţii persoanelor înscrise pe listele electorale.” [sublin. HIF]

Cu toate acestea, în vara anului 2012, CCR s-a sucit şi a pretins, nitam-nisam, că preşedintele României nu poate fi demis de popor cu o majoritate relativă, adică majoritatea celor prezenţi la vot, aşa cum susţinuse în 2007, la precedentul referendum pentru demiterea lui Traian Băsescu. Brusc – şi în ciuda recomandării Comisiei de la Veneţia, care nu agrea instituirea vreunui cvorum la referendum –, CCR a zis că e musai respectat un prag de 50 la sută plus 1 din numărul cetăţenilor înscrişi în listele electorale, ca să fie validat referendumul?!

Pe deasupra, sintagma „şef al statului”, pe care o colportează insistent CCR, este mai mult decît contestabilă, deoarece România nu are şef, nici în persoana preşedintelui (nefiind republică prezidenţială), nici în corpul parlamentar (nefiind republică parlamentară). Din cîte ştiu eu, România este republică semi-prezidenţială cu regim atenuat. Cel puţin, aşa am învăţat la Facultatea de Drept din Bucureşti, la cursurile d-lor profesori Ioan Muraru şi Antonie Iorgovan (cel din urmă autointitulat „părintele Constituţiei”, fie-i ţărîna uşoară!). Pe deasupra, art. 2 alin. (1) din Constituţie zice explicit că: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”, iar alin. (2) de la acelaşi articol zice: „Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”. Coroborînd acest articol cu art. 61 alin. (1) din Constituţie – „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român” –, rezultă că statul nostru nu are şef, ci doar reprezentanţi, iar preşedintele nu este nici măcar organ suprem.

Întrucît în Constituţie nu apare nicăieri sintagma „şef al statului” şi nici vreun prag pentru demiterea preşedintelui, doresc să le administrez membrilor CCR acelaşi argument pe care l-au utilizat ei înşişi în sus-pomenita Decizie nr. 147/21.02.2007, citez: „Ca atare, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă (Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Pe scurt, considerentele deciziilor CCR pot fi contestate oricînd şi de către oricine.

Florin-Iulian Hrib

©: HIF – Toate drepturile asupra acestui articol sînt rezervate autorului Florin-Iulian HRIB
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 4 de comentarii cu privire la articolul “Considerentele deciziilor CCR pot fi contestate”

  1. Valentin ȘTEFAN spune:

    Parerea mea este ca aveti dreptate.Presedintele a fost suspendat iar CCR nu are baza legala de al repune in functie.
    Ar fi interesant de comentat vis-a-vis de legitimitatea presedintelui si legitimitatea primarilor si a parlamentarilor in contextul in care s-a invocat neconstitutionalitatea alegerilor iar curtea Tace.Ori ,intr-un stat de drept Curtea Constitutionala trebuia sa i-a act de constituirea UNPR care s-a trezit direct partid parlamentar si de constituirea PP al Maghiarilor din Transilvania si Uniunea Bulgara din Banat partide care puteau intra in cursa electorala in Transilvania sau Banat cu vreo 200 de ani in urma.
    NELEGITIMITATEA ,primarilor,parlamentarilor si a presedintelui sunt dovezi clare ca in Romania nu putem vorbi despre un stat de drept. Controlul de constitutionalitate apartine curtii si din punctul meu de vedere lipsa acestui control asupra alegerilor privite prin prisma partidelor anticonstitutionale legitimeaza lisa statului de drept.

  2. Florin-Iulian HRIB spune:

    Mare Minune Mare! Recent, trei membri ai CCR (in continuare CCR-isti) au recunoscut explicit ca institutia lor si-a depasit competenta. [Daca e sa ma intrebati pe mine, v-as raspunde ca acesti CCR-isti sint MODERAT, dar asta-i alta mincare de peste…]

    Mai exact, doi CCR-isti (D.M. Morar si M.S. Minea), in frunte cu insusi presedintele curtii (A. Zegrean), au scris in opinia separata la Decizia nr. 334/26.06.2013, publicata in MOF nr. 407/05.07.2013, citez: „dispozitivul Deciziei Curţii Constituţionale nr.334 din 26 iunie 2013, prin care, fără a se constata neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii referendumului nr.3/2000, se stabileşte inaplicabilitatea acesteia pentru o anumită perioadă, constituie o evidentă depăşire a competenţei Curţii Constituţionale şi, în mod direct, o încălcare a prevederilor art.1 alin.(5), art.142 alin.(1), art.146 lit.a) şi art.147 alin.(2) din Constituţie.”!!!

    Culmea este ca, pe fond, cei 3 CCR-isti au dreptate, ceea ce mi se pare si mai minunat… Imi place tare mult cind niste judecatori, fie ei si CCR-isti, se contrazic vehement in cadrul aceluiasi complet!

    Dincolo de fondul problemei, am mai remarcat doua bube in aceeasi decizie: una de forma si una de logica. Astfel, in frontispiciul deciziei respective, postata in format .pdf pe site-ul CCR, figureaza un alt CCR-ist, cu numele, citez: „Vaier Dorneanu”. Desi acest nume mi se pare mai potrivit pt. respectivul, cred ca, in realitate, este vorba despre d-l Valer Dorneanu…

    Cealalta buba, de logica, apare in motivare. Mai precis, la cap. V pct. 4, curtea retine ca: „în Raportul adoptat la cea de-a 64-a Sesiune Plenară (Veneţia, 21-22 octombrie 2005), referitor la „Referendumul în Europa – Analiza reglementărilor juridice din statele europene” cu privire la cvorumul de participare s-a reţinut că „cele mai multe state nu prevăd un cvorum pentru a valida rezultatul unui referendum. În cazul în care cvorumul există acesta poate îmbrăca două forme: cvorum de participare sau cvorum de aprobare (nn. – este vorba despre majoritate) […] Un cvorum de aprobare este considerat preferabil unui CVORUM DE PARTICIPARE, CARE REPREZINTĂ O GRAVĂ PROBLEMĂ [sublin. HIF]. Adversarii proiectului prezentat la referendum, aşa cum ne-au arătat multe exemple, fac apel la cetăţeni să se abţină, chiar dacă aceştia sunt în minoritate în rândul alegătorilor vizaţi de problemă”.

    De asemenea, în Liniile directoare ale Comisiei de la Veneţia-Codul de bune practici în materie de referendum – s-a stabilit recomandarea de a nu elabora dispoziţii cu privire la regulile aplicate cvorumurilor. Astfel, în Raportul explicativ al aceluiaşi document, s-a reţinut că: „Cvorumul de participare (pragul minim) are ca rezultat faptul că este în interesul opozanţilor propunerii să se abţină decât să voteze împotrivă”, dar şi că „încurajarea abţinerilor sau impunerea punctului de vedere al unei minorităţi nu este un lucru sănătos pentru o democraţie. În plus, este foarte tentantă falsificarea ratei de participare în faţa unei opoziţii slabe.””

    Numai ca, la cap. V pct. 6 si 7, aceeasi curte pretinde ca: „pragul de participare reprezintă o condiţie esenţială pentru ca referendumul să poată exprima în mod real şi efectiv voinţa cetăţenilor, constituind premisa unei manifestări autentic democratice a suveranităţii”, respectiv ca: „nivelul cvorumului de participare, care este însăşi condiţia formală în funcţie de care Curtea Constituţională este îndreptăţită, în temeiul art.146 lit.i) din Constituţie, să constate validitatea şi să confirme rezultatele referendumului, nu este un simplu aspect de ordin tehnic sau procedural, ci este un aspect substanţial”.

    Asadar, in ciuda recomandarilor Comisiei de la Venetia, CCR ignora inca o data problema grava constind in cvorumul de participare – problema nesanatoasa pt o democratie, dupa cum spune Comisia – si continua sa sustina exact contrariul, anume ca pragul de PARTICIPARE „reprezinta conditia esentiala” (aiurea!) a unui referendum, pe baza careia CCR „este indreptatita” (cica!) sa valideze rezultatele referendumului. [Atentie: nu vorbim despre pragul de APROBARE a unui referendum, care, in opinia mea, trebuie sa fie tot timpul de minimum 50% + 1]

    p.s.: Evident, au mai fost destule decizii ale CCR in care au existat opinii separate, insa cea comentata supra mi se pare sublima, avind in vedere „separatistii” si recunoasterea unui fapt notoriu, recte: Curtea Constitutionala si-a depasit competenta!

  3. Florin-Iulian HRIB spune:

    Iata un citat relevant din critica unei decizii CCR [nr. 473 din 21.11.2013], facuta de un jurist mai valoros decit mine, anume d-l V.M. Ciobanu, fostul meu profesor de procedura civila si decan al Facultatii de Drept din Bucuresti in perioada studentiei mele: „În suficienţa lor, care în unele cazuri, repet, este surprinzătoare, judecătorii Curţii Constituţionale consideră că sunt atotştiutori şi deţinătorii absoluţi ai adevărului; or, în această speţă demonstrează, alături de Avocatul Poporului şi Ministerul Public, că au lacune serioase în înţelegerea şi interpretarea Constituţiei, în cunoaşterea jurisprudenţei CEDO, în studierea aprofundată a Noului Cod de procedură civilă. Sunt realmente mâhnit să constat că pot fi pronunţate astfel de decizii. Nu am vrut să intervin de fiecare dată şi aproape deloc în legătură cu deciziile mai sensibile, apropiate de politic, dar nu am putut rezista în cazul în care au fost declarate, inutil şi fără motiv, ca neconstituţionale dispoziţii din vechiul Cod de procedură civilă[10] şi, în mod excepţional, când o decizie a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial al României a fost modificată de „judecătorul de serviciu” (profesor universitar, altfel, la o facultate prestigioasă de la Cluj-Napoca) printr-o „erată” asupra căreia nu au fost consultaţi toţi judecătorii şi care a modificat total sensul deciziei pronunţate[11]. Aşa ceva într-un stat de drept este de neconceput şi de neacceptat.”…

    Pentru detalii, v. link: https://www.juridice.ro/308813/avocatul-poporului-curtea-constitutionala-consiliul-superior-al-magistraturii-ministerul-justitiei-si-noul-cod-de-procedura-civila.html

  4. Tudor RANETI spune:

    Independenta judecatorilor inseamna un singur lucru non-explicit, ca nici o alta persoana nu raspunde pentru legalitatea si temeinicia hotararilor lor.

    Independenta judecatorilor mai inseamna explicit supunerea exclusiva fata de lege, asa cum e definita prin art. 124 (3) din CR, dar si art. 124 (1) din CR privind faptul ca autoritatea judecatoreasca deriva exclusiv din lege, sau justitia se infaptuieste in numele legii.

    Acest inteles al lipsei controlului ierarhic este evident in contrast cu art. 132 din Constitutia Romaniei privind principiul controlului ierarhic al procurorilor, adica faptul ca nu sunt independenti.

    Independenta judecatorilor nu are nici o legatura cu raspunderea penala, civila si disciplinara cf. art. 94 din Legea 303/2004, o realitate juridica ascunsa de schizofrenicii sociopati din CSM fiindca sunt constituiti intr-un grup infractional organizat pentru obtinerea de foloase necuvenite in schimbul delapidarii atributiilor de serviciu sau uzurparii functiei si favorizarii justitiabililor care savarsesc fapte de coruptie impreuna cu magistratii, in flagrant, infractori pe care CSM ii protejeaza astfel mintind ca judecatorii nu raspund penal, civil si disciplinar pentru hotararile date.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate