ICCJ. Noţiunea de “domiciliu al reclamantului”
14 februarie 2013 | Corina CIOROABĂ
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în situaţia în care potrivit normei de competenţă teritorială absolută, competenţa instanţei se face prin raportare la domiciliul reclamantului, noţiunea de domiciliu trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice şi nu ca denumire dată domiciliului ales pentru comunicarea actelor de procedură. În acest sens, Înalta Curte a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde îşi are locuinţa statornică sau principală”. În caz contrar, dacă s-ar admite determinarea competenţei în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului s-ar ajunge la situaţia în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanţa la care să se judece în funcţie de baroul avocaţial din cadrul căruia îşi alege apărătorul sau în funcţie de domiciliul mandatarului. În speţă, Înalta Curte a apreciat că deoarece domiciliul reclamantului nu este în România, ci în străinătate, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptăţit să soluţioneze litigiul, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Bucureşti. (Decizia nr. 3442 din data de 13 septembrie 2012 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect soluţionare conflict negativ de competenţă)
