NCPC – „fără citare” nu înseamnă „fără prezență”

Noile dispoziții de procedură civilă sunt guvernate în mod oficial de principiile ce stau la baza procesului civil. Dacă până la intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă (NCPC) aceste principii erau cristalizate exclusiv ca urmare a meritului doctrinei și jurisprudenței, legiuitorul a înțeles importanța acestora și le-a inclus în partea introductivă a noii reglemetări, sub denumirea elocventă „principiile fundamentale ale procesului civil”. Între acestea, de o importanță de netăgăduit este principiul contradictorialității, detaliat în art. 14 NCPC, ce statuează prin chiar primul alineat faptul că „instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel”.

Obiectivul prezentei expuneri este argumentarea faptului că în situațiile în care legea prevede altfel – id est, atunci când judecata se face fără citarea părților – este greșită echivalența pe care multe instanțe o fac între dispoziția legiuitorului „fără citarea părților” și înțelegerea ei ca semnificând interzicerea înfățișării acestora. Pe scurt, „fără citare” nu înseamnă „fără prezență”.

Precizări prealabile

Sunt numeroase dispozițiile prin care legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a înțeles să contureze un cadru procesual guvernat de expresia „fără citarea părților”. Astfel, regăsim această prevedere în situația soluționării conflictului de competență, atunci când „instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă” (art. 135 alin. 4 NCPC). Art. 143 alin. 1 NCPC arată că suspendarea soluționării procesului până la soluționarea cererii de strămutare poate fi dispusă chiar înainte de primul termen de judecată, „fără citarea părților”, aceeași măsură guvernând și judecarea binecunoscutei cereri de preschimbare a termenului de judecată, reglementată prin art. 230 NCPC, precum și multe alte proceduri a căror enumerare excede scopul prezentei expuneri.

Cu îndestulătoare evidență, absența procedurii de citare a fost dispusă, atât în noua reglementare, cât și în dispozițiile procesuale anterioare, ca o măsură menită să răspundă celerității ce guvernează soluționarea anumitor cereri, incidente sau proceduri speciale, pentru care procedura de citare ar conduce la o întârziere a judecății incompatibilă cu urgența ce impune soluționarea lor.

Ceea ce nu corespunde însă, în opinia noastră, intenției legiuitorului și spiritului legii, este echivalența pe care majoritatea instanțelor o fac între dispozițiile imperative relative la eludarea procedurii de citare și însăși absența părților de la judecarea pricinii. În alte cuvinte, în practică se obișnuiește ca orice procedură guvernată de expresia „fără citarea părților” să reprezinte o procedură închisă pentru partea care, aflând data, ora și locul judecății – complinind, astfel, prin proprie diligență, absența citației – dorește să răspundă în cauză prin prezentarea concluziilor sale.

Analizând motivele pentru care, în ipotezele procesuale de mai sus, instanțele împiedică partea prezentă să-și expună punctul de vedere cu privire la cauză, am identificat două posibile resorturi, ambele neîntemeiate conform argumentației dezvoltate în cele ce urmează.

I. Dispoziția „fără citarea părților” nu echivalează cu sintagma „fără prezența părților”

Un prim posibil resort al înlăturării de la dezbateri a părții ce se prezintă în instanță este confuzia pe care instanțele de judecată o fac între expresia „fără citarea părților” și sintagma „fără prezența părților”.

Altfel spus, nu de puține ori instanțele consideră că ori de câte ori legiuitorul a prevăzut că o anumită cerere sau procedură urmează a fi judecată fără citarea părților, aplicarea normei implică absența părților de la dezbateri. Ca atare, atunci când o parte, personal sau prin reprezentant, se prezintă în ședință publică pentru a formula concluzii cu privire la pricină, instanța nu îi acordă cuvântul sub principalul argument al faptului că judecata se face „fără citarea părților”.

Cel puțin trei motive dovedesc eroarea unei atare interpretări.

Primo, potrivit principiului latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (acolo unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie s-o facem), atâta vreme cât legiuitorul a precizat doar faptul că judecata se face fără citarea părților, iar citarea se referă la procedura instituită prin art. 153 și urm. NCPC, rezultă cu îndestulătoare evidență că spiritul normelor în discuție nu este în sensul interzicerii participării părților care pot fi încunoștințate de coordonatele judecății prin alte mijloace, ci exclusiv de evitare a procedurii de citare și a termenelor dilatorii pe care aceasta le impune.

Secundo, dacă principalul scop al evitării procedurii de citare este asigurarea celerității judecății, înfățișarea părții sau a părților litigante ce au luat cunoștință de judecată prin alte mijloace nu este de natură a deturna obiectivul soluționării grabnice a pricinii, aceasta fiind în continuare judecată în termen scurt, fără ca în prealabil părțile să fi fost citate, dar câștigând lămuriri suplimentare prin prezența lor.

În fine, tertio, poate unul dintre cele mai importante argumente este dat de interpretarea per a contrario a principiului latin anterior enunțat, în sensul că dacă legea distinge, atunci și interpretul este obligat să distingă.

În analiza dispozițiilor din Noul Cod de procedură civilă, constatăm faptul că într-o singură ocazie legiuitorul folosește expresia „fără prezența părților”. Într-adevăr, referitor la procedura de soluționare a abținerii sau a recuzării, art. 51 alin. 1 NCPC menționează expres faptul că „instanţa hotărăşte de îndată, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor (…)”.

Așa fiind, dacă legiuitorul a înțeles să statueze cu exactitate unica situație în care părțile nu pot fi prezente pentru a formula concluzii în fața instanței, orice altă interpretare ce ar echivala aceeași soluție și în procedurile ce se judecă fără citarea părților nu reprezintă altceva decât o optică greșită asupra normelor în discuție, ce le adaugă un sens pe care legiuitorul nu l-a prevăzut.

Pe cale de consecință, echivalarea sintagmelor „fără citarea părților” și „fără prezența părților” este neîntemeiată, orice împiedicare a părții prezente să formuleze concluzii cu privire la cererea dedusă judecății fiind o îngrădire nejustificată a accesului la justiție, înțeles de această dată în mod empiric, ca posibilitate de a fi ascultat de instanța de judecată.

II. Ascultarea părții ce se înfățișează în procedurile desfășurate „fără citarea părților” nu este o încălcare a principiului contradictorialității

Un alt doilea posibil resort identificat în încercarea de a explica motivul pentru care instanțele împiedică partea prezentă să-și expună punctul de vedere cu privire la pricină ține de precauția de a nu încălca principiul contradictorialității.

Așa fiind, instanța poate să refuze acordarea cuvântului părții ce s-a înfățișat fără a fi citată exclusiv din teama de a nu răpi părții adverse dreptul de a contrazice susținerile ce se fac în ședința publică.

Însă și acest argument se dovedește a fi neîntemeiat prin raportare la cererile, incidentele și procedurile pentru care legiuitorul a dispus evitarea procedurii de citare. Se impune precizarea faptului că în cazul acestor proceduri derogatorii de la dispozițiile de drept comun relative la citarea părților, însuși legiuitorul a limitat plenitudinea principiului contradictorialității în favoarea principiului disponibilității și a judecării cererii cu celeritate.

Exempli gratia, soluționarea cererii de preschimbare a primului termen de judecată – procedură desfășurată, conform art. 230 NCPC, fără citarea părților – implică în mod intrinsec o îngrădire a principiului contradictorialității. Chiar fără a se prezenta în ședință publică, partea ce formulează cererea de preschimbare invocă anumite motive de fapt și de drept ce se prezumă că nu vor fi cunoscute de partea adversă, din moment ce soluționarea cererii se va face fără îndeplinirea procedurii de citare. Astfel, părții adverse îi este îngrădit ope legis dreptul de a contrazice temeinicia motivelor ce sunt invocate prin cererea de preschimbare, din moment ce se presupune că aceasta va fi soluționată fără ca niciuna dintre părți să fie încunoștințată cu privire la termenul de judecată.

Totuși, cel ce a formulat cererea de preschimbare poate urmări termenul stabilit pentru soluționare prin intermediul portalului instanțelor de judecată, după cum la fel de bine partea adversă, prin diligențe proprii, poate să afle în aceleași condiții nu numai termenul intermediar, ci și motivele cererii. Într-o atare ipoteză, la termenul de soluționare a cererii de preschimbare se poate prezenta petentul, partea adversă ori chiar ambele părți, fără ca instanța să fie îndreptățită să le opună „excepția” desfășurării procedurii „fără citarea părților”.

Principiul contradictorialității nu poate fi încălcat dacă petentul își susține oral cererea de preschimbare, după cum nu poate fi încălcat nici dacă partea adversă combate această cerere fără ca cel ce a solicitat preschimbarea să fie prezent. În ambele cazuri, contradictorialitatea este subordonată temeiniciei motivelor invocate prin cererea de preschimbare, iar instanța de judecată a fost învestită de legiuitor cu o putere de apreciere ce excede dezbaterile contradictorii caracteristice majorității procedurilor judiciare.

Aceleași argumente sunt valabile și în celelalte situații pentru care nu se impune citarea părților, precum suspendarea judecării procesului a cărui strămutare se cere, soluționarea conflictului de competență, etc. În toate cazurile în care urmează a nu se îndeplini procedura citării părțile pot fi prezente pentru a formula concluzii orale sau pot depune aceste concluzii în formă scrisă, fără a împiedica în vreun fel judecarea cu celeritate a cauzei.

Soluția asupra căreia ne-am oprit se sprijină și pe interpretarea art. 14 alin. 1 NCPC – cu care am început prezenta expunere – potrivit căruia „instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel”.

Din interpretarea textului rezultă principiul condiționării soluționării cererilor de o obligație judiciară – îndeplinirea procedurii de citare – ce poate fi acoperită prin diligența părții ce se înfățișează fără să fi fost citată. Prin folosirea conjuncției „sau” rezultă caracterul de sine stătător al celor două condiții ce preced soluționarea cererilor, deci nicidecum interdependența lor – partea citată poate să nu se înfățișeze, iar partea ce se înfățișează poate să nu fi fost citată.

De la acest principiu însuși textul anterior citat instituie o excepție, precizând că ambele condiții pot fi suprimate „dacă legea (…) prevede altfel”. Or, în tot cuprinsul Noului Cod de procedură civilă, condiția suprimată cu precădere este cea a citării părților, ceea ce nu atrage automat și interdicția înfățișării acestora. Dimpotrivă, unica ipoteză procesuală în care părțile nu pot fi prezente – judecarea abținerii sau a recuzării – implică în mod firesc și interdicția citării lor. Altfel spus, „fără citare” nu înseamnă „fără prezență”, însă în mod automat „fără prezență” include „fără citare”.

Concluzionând, susținem fără rezerve faptul că practica instanțelor de judecată de a împiedica expunerea concluziilor unei părți sub motivarea desfășurării unei proceduri fără citarea părților reprezintă o depărtare nepermisă de la spiritul legii și de la sensul vădit al normelor în discuție. Fiind o problemă întâlnită frecvent sub imperiul aplicării Codului de procedură civilă de la 1865 și constatând menținerea aceleiași formulări și în noua reglementare procesual civilă, de lege ferenda considerăm că se impune o explicare pertinentă și fără echivoc a sintagmei „fără citarea părților”, pentru a înlătura soluțiile divergente ce se vor perpetua de-a lungul timpului.

Mihail DINU
avocat în cadrul Corina-Ruxandra POPESCU CI

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?