Litigii, achiziţii publice, arbitraj, banking, concurenţă, drept civil, drept penal, dreptul familiei, dreptul muncii, executare silită, fiscalitate, fuziuni & achiziţii, insolvenţă, Internet, procedură civilă, proprietate intelectuală, societăţi
Afaceri transfrontaliere, asigurări, construcţii, contencios administrativ, contravenţii, drept comercial, drept constituţional, dreptul sportului, dreptul UE, energie, health & pharma, infrastructură, jocuri de noroc, media & publicitate, mediere, piaţa de capital, protecţia consumatorilorprotecţia mediului, telecom
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Admisibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii de respingere a cererii de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române

6 martie 2013 | Cristian MÎNERAN

DATA PROTECTION
Gratuit pentru membri

Problema admisibilității exercitării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care s-a dispus respingerea cererii de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române s-a pus de curând în fața Tribunalului Ilfov și a Curții de Apel București într-o speță cu un grad destul de mare de notorietate.

Astfel, deși într-o primă fază, soția introdusese pe rolul instanțelor franceze o acțiune de divorț și încredințare minori, soțul a formulat ulterior o cerere de chemare în judecată identică în fața Judecătoriei Buftea.

Până la primul termen judecată în fața instanței române, având în vedere dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, instanța franceză a pronunțat o hotărâre prin care și-a reținut propria competență pentru soluționarea acțiunii menționate și a dispus anumite măsuri preparatorii în conformitate cu propia sa lege procedurală.

Față de acesată împrejurare, soția, în calitatea de pârâtă, în cadrul procedurilor judiciare declanșate pe teritoriul Statului Român, a invocat excepția necompetenței generale, solicitând Judecătoriei Buftea, în temeiul dispozițiilor art. 19, alin. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003, să-și decline competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței franceze. Față de situația de fapt descrisă mai sus, excepția a fost admisă cu consecința respingerii cererii ca inadmisibile (ca nefiind de competența instanțelor române).

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat apel, cale de atac respinsă de Tribunalul Ilfov ca inadmisibilă în temeiul dispozițiilor artr. 158, alin. 3 din Codul de procedură de la 1865, potrivit cu care hotărârea prin care instanța se declară necompetentă, nu este supusă nici unei căi de atac…

În justificarea acestei soluții, Tribunalul a reținut cu valoare de principiu, aplicabil în toate ipotezele în care o instanță română se declară necompetentă, următoarele considerente: … orice hotărâre prin care instanța stabilește că nu are competență generală, materială sau teritorială de judecare a unei cereri nu este supusă vreunei căi de atac, indiferent de soluția dată după admiterea excepției de necompetență: declinarea de competență sau respingererea cererii ca inadmisibilă.

Acesată opinie inedită a instanței de apel, în privința caracterului irevocabil al hotărârii prin care s-a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române, a fost confirmată de către Curtea de Apel București prin respingerea ca inadmisibil a recursului exercitat de către apelant.

Cu toate acestea, acceptarea soluției menționate, în mod necondiționat, în toate situațiile în care avem de a face cu o necompetență generală, este în contradicție vădită cu intenția pe care legiutorul a avut-o la momentul adoptării acelor dispoziții din Legea nr. 202/2010, prin care s-a modificat art. 158, alin. 3 din Codul de procedură civilă de la 1865, în sensul suprimării căii de atac a recursului, ce putea fi exercitat împotriva hotărârii de declinare a competenței.

Astfel, fără a intra în detalii cu privire la acest aspect, s-a considerat că recursul în discuție nu avea o utilitate practică deosbită din moment ce hotărârea pronunțată în calea de atac nu era obligatorie pentru instanța căreia i s-a transmis cauza spre soluționare, aceasta putând, la rândul său, să-și decline competența în favoarea altei instanțe, inclusiv a celei de la care a primit dosarul. Pornind de la această premisă, formularea recursului prelungea inutil și nepermis durata proceselor, părțile având la dispoziție și alte mijloace procedurale pentru apărarea intereselor pe care le aveau în legătură cu soluția pronunțată în privința competenței.

Declararea irevocabilă a hotărârii de declinare a competenței între instanțele române, afectează într-o măsură nesemnificativă drepturile părților, având în vedere că majoritatea efectelor juridice generate de introducerea cererii (dintre care cel mai important este  întreruperea cursului prescripției extinctive) se păstrează independent de soluția dată asupra excepției de necompetență de către instanța inițial învestită.  Acestă chestiune este posibilă și datorită faptului că hotărârea de declinare pronunțată de instanță are, ca prim efect, învestirea instanței în favoarea căreia s-a realizat declinarea, realizându-se inclusiv o trimitere materială a dosarului.

Or, în cazul unei necompetențe internaționale, introducerea greșită a cererii nu va mai avea același efect, admiterea excepției conducând la dezînvestirea instanțelor române, fără a se realiza o învestire a instanței străine cu soluționarea aceleiași pricini. Concluzia este valabilă atât în situația în care instanța română își reține necompetența considerând competent un alt stat membru al Uniunii Europene în condițiile Regulamentului nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judectorești, în materie civilă și comercială sau ale Regulamentului nr. 2201/2003, cât și atunci când soluția este pronunțată pe baza dispozițiilor interne de drept internațional privat.

Astfel, în ceea ce privește Regulamentul nr. 44/2001, instanța necompetentă este obligată să-și declare necompetența, fie la cererea pârâtului, în condițiile art. 24, fie din oficiu, în ipotezele în care constată competența exclusivă a instanțelor dintr-un alt stat membru, potrivit dispozițiilor art. 25. De asemenea, în condițiile art. 17 din Regulamentului CE nr.  2201/2003, instanța este obligată să-și verifice competența din oficiu și să se declare necompetentă, ori de câte ori constată competența instanței dintr-un alt stat membru.

După cum se observă, nici unul dintre actele normative europene nu reglementează un mecanism care să permită trimiterea dosarului de către instanța inițial învestită, către instanța din statul membru considerată competentă. Totodată, în cuprinsul regulamentelor nu există nici un fel de dispoziție în baza căreia să se considere că cea de-a doua instanță ar fi sesizată prin hotărârea de necompetență pronunțată de prima instanță, astfel încât să se poată afirma că ne aflăm în prezența aceleiași proceduri judiciare. De altfel, nici unul dintre articolele menționate nu face referire la o declinare de competență, ci doar la o declarare a necompetenței din partea instanței aflată într-o astfel de situație.

În aceste condiții, reclamantul care a formulat cererea în fața instanței necompetente va fi nevoit să introducă o nouă cerere de chemare în judecată la instanța statului membru indicat de hotărârea primei instanțe. Nu este însă exclus ca și cea de-a doua instanță să-și declare necompetența, considerând competentă fie prima instanță, fie o instanță dintr-un alt stat membru. Trebuie menționat și faptul că, la nivel european, nu este reglementată vreo procedură, asemănătoare regulatorului de competență, prin care să se soluționeze eventuale conflicte de competență apărute între instanțele din state membre diferite.

Față de aceste împrejurări, se poate ajunge la situația în care, instanța română să pronunțe, în mod greșit, o hotărâre prin care să-și declare propria necompetență, hotărâre care odată devenită irevocabilă (în sistemul codului de procedură anterior), va avea autorite de lucru judecat și va face astfel imposibilă formularea unei noi acțiuni de către reclamant în fața acelorași instanțe.

Având în vedere acest efect deosebit de energic și pentru a limita cât mai mult posibil producerea unor astfel de situații, devine inacceptabilă soluția instanțelor de a nu permite controlul judiciar al hotărârii prin care s-a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române, cu atât mai mult cu cât, așa cum am arătat, în cazul necomeptenței internaționale, nu funcționează nici unul dintre mecanismele de apărare puse la dispoziția părților de procedurile desfășurate în fața instanțelor naționale (mecanisme ce au justificat modificarea art. 158, alin. 3, în sensul suprimării recursului).

Problema se va pune, însă, în mod diferit în cazurile de litispendență astfel cum sunt ele reglementate de art. 27 din Regulamentul 44/2001 și art. 19 din Regulamentul nr. 2201/2003.

În ambele articole situația premisă constă în introducerea aceleiași cereri (sau a unor cereri similare, care tind la valorificarea aceluiași drept, litispendența având un înțeles autonom în sistemul fecărui regulament), în fața unor instanțe din state membre diferite. În această ipoteză, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate. Dacă prima instanță își reține propria competență, ce-a de-a doua instanță își declină competența în favoarea acesteia.

Astfel, textele celor două articole vorbesc de această dată, în mod expres, de o declinare de competență, chiar dacă nu va avea loc și o trimitere materială a dosarului, iar instanța inițială nu va fi învestită prin hotărârea de declinare, ci chiar prin cererea înregistrată în fața sa. Cu toate acestea, situația descrisă copiază, într-o anumită măsură, condițiile declinării din dreptul intern, prin faptul că pe rolul instanței care s-a declarat competentă, există deja dosarul declinat de prima instanță, nefiind nevoie ca reclamantul să formuleze o nouă cerere. Prin urmare, de această dată, nu se va mai pune problema pierderii drepturilor dobândite prin intentarea acțiunii în fața unei instanțe necompetente (dintre care cel referitor la întreruperea cursului prescripției are, așa cum am arătat, o relevanță deosebită).

Așadar, pornind de la cele arătate, se poate considera că declinarea competenței, în cazurile de litispendență internațională, este similară, din punctul de vedere al consecințelor juridice produse în raport cu părțile, cu declinarea competenței între instanțele naționale, astfel încât, apare acceptabilă soluția irevocabilității hotărârii pronunțate de instanță pe acest aspect, în condițiile art. 158 din Codul civil de la 1864.

În ceea ce privește Noul Cod de Procedură Civilă, chestiunea analizată primește o soluționare expresă, art. 132, alin. 4, stipulând faptul că hotărârea prin care instanța admite excepția necompetenței generale a instanțelor române este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară.

Cu toate acestea, soluția propusă, pentru cazurile de litispendență, ar putea fi păstrată, pe baza considerentelor arătate mai sus, ținând cont și de faptul că în hotărârea pronunțată cu această ocazie instanța nu se va limita la constatarea propriei sale necompetențe, ci va declina în favoarea altei instanțe, împrejurare ce presupune, în mod necesar indicarea expresă a acesteia, devenind aplicabile dispozițiile art. 132, alin. 1 din Noul Cod. Totodată declinarea nu are loc ca urmare a unei aprecieri a instanței cu privire la jurisdicția sa, ci ca efect al hotărârii instanței străine care și-a reținut propria competență. Sub regimul dispozițiilor celor două regulamente acesată hotărâre este obligatorie pentru instanța învestită ulterior, fiind interzisă verificarea competenței instanțelor străine de către instanțele naționale (art. 35, alin.3 din Regulamentul nr. 44/2001 și art. 24 din Regulamentul nr. 2201/2003).

Soluția analizată a fost obținută de SCA Hașotti Mîneran Nistor și Asociații, societate înființată în luna octombrie 2012 prin voința a trei asociați fondatori care au lucrat anterior în cadrul unora dintre cele mai prestigioase case de avocatură din România. Societatea este specializată în acordarea de servicii juridice în materia litigiilor civle, comerciale și fiscale.  

Cristian MÎNERAN
Partener, SCA Hașotti Mîneran Nistor și Asociații


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Admisibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii de respingere a cererii de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    doresc sa fac o precizare scurta:
    Dumneavoastra vorbiti de autoritate de lucru judecat. dar autoritatea de lucru judecat este doar cu privire la faptul ca instanta s-a declarat necompetenta, observand ca instanta din Franta a fost deja sesizata si deci competenta. doar cu privire la acest aspect avem autoritate de lucru judecat. Daca, ulterior, instanta din Franta s-ar declara si ea necompetenta (conflict negativ) atunci s-ar putea reintroduce o noua cerere in Romania – nu exista autoritate de lucru judecat deoarece situatia e diferita fata de cea cu privire la care exista autoritate de lucru judecat. in alte cuvinte, a fost judecata situatia in care era deja sesizata si competenta instanta din Franta. dar nu a fost judecata situatia in care nu era competenta instanta din Franta.

    Mihaela Mazilu-Babel

    • Ioana HAȘOTTI spune:

      Autoritatea de lucru judecat mentionata in cuprinsul articolului are in vedere acea ipoteza in care instanța română se declară necompetentă în situația în care nu mai există nici o altă cerere de chemare în judecată pe rolul unei alte instanțe dintr-un stat membru. Prin urmare, în acest caz nu are loc o declinare de competență în condițiile art. 19, alin. 3 din Regulemantul nr. 2201/2003 și art. 27, alin. 4 din Regulamentul nr. 44/2001, ca urmare a faptului că o altă instanță și-a reținut propria competență, ci o respingere a cererii ca nefiind de competența instanțelor române, soluția fiind întemeiată pe constatări proprii ale instanței române atât cu privire la situația de fapt, cât și la calificarea sa juridică prin prisma normelor procedurale conținute în cele două regulamente. O astfel de hotărâre va avea, așa cum se arata în articol, autoritate de lucru judecat întodeauna, întrucât premisele care au stat la pronunțarea soluției nu au cum să se mai schimbe. În ipoteza avută în vedere de dvs., cea a litispendenței, ce-a de-a doua instanță își declină competența fără a face nici un fel de verificări cu privire la fondul competenței, întemeindu-se doar pe împrejurarea că instanța străină, învestită inițial, și-a reținut propria sa competență și pornind de la principiul reglementat expres de Regulamente că nu este posibilă verificarea competenței unei instanțe dintr-un stat membru de o instanță dintr-un alt stat. În aceste condiții, într-adevăr nu avem de a face cu o autoritate de lucru judecat, desființarea hotărârii instanței inițiale de către instanțele sale naționale de control judiciar, va da dreptul părții interesate de a sesiza din nou instanța care-și declinase competența în condiții de litispendență.

      • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

        da, am fost influentata de situatia de fapt. apoi, nu am inteles de ce nu este in regula ca nu mai poate fi atacata hotararea prin care o instanta se declara necompetenta sa judece o cauza in contextul in care nu este aplicabil Regulamentul 44/2001 si/sau Regulamentul 2201/2003 (adica nu intra in domeniul de aplicare al acestor regulamente). Consider ca de fiecare data cand situatia va intra in domeniul de aplicare al regulamentelor unionale, judecatorul care isi va declina necompententa, o va face indicand articolul corespondent din regulament (articolul 22 cu alineatul corespunzator, de exemplu) acesta incluzand si indiciu cu privire la care instanta este competenta dintr-un alt stat membru iar apoi justitiabilul, indreptandu-se in instanta respectiva va avea o dispozitie din regulament care-i va conferi in mod expres acest drept. Totodata, drept mijloc de persuasiune ar putea invoca hotararea instantei din Romania. In alte cuvinte, nu inteleg de ce, in domeniul de aplicare al regulamentelor considerati ca exista motive de ingrijorare cu privire la suprimarea cailor de atac.
        Apoi, Regulamentul 44/2001 la articolul 27 nu are si alin. 4 (cred ca este o eroare.

        Cu stima,
        Mihaela Mazilu-Babel

Lasă un răspuns

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.