« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

O limitare în contra jurisprudenței naționale și a CEDO în domeniul restituirilor în baza Legii nr. 10/2001 sau o redefinire a scopului Legii nr. 10/2001?
11.03.2013 | Ciprian PĂUN

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

a) Reglementarea schemei de despagubire pana la Hotararea Pilot impotriva Romaniei

Potrivit prevederilor legale, Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor coordoneaza procesul de acordare a despagubirilor realizand activitatile prevazute in acte normative speciale, precum si activitatile necesare implementarii legii, incluzand emiterea titlurilor de plata, titlurilor de conversie, realizarea conversiei in actiuni si achitarea despagubirilor in numerar. Autoritatea asigura organizarea si functionarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, secretariat care asigura lucrarile acestei comisii, iar atributiile conferite acestuia constau in centralizarea dosarelor continand decizii/dispozitii in care s-au consemnat/propus despagubiri, precum si in analizarea acestora din punctul de vedere al legalitatii respingerii cererii de restituire in natura, atributii indeplinite in cadrul procedurii administrative prevazute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Procedurile de transmitere Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor de catre entitatile investite cu solutionarea notificarilor in procedura administrativa prevazuta de Legea nr. 10/2001, insotite de intreaga documentatie ce a stat la baza adoptarii lor, sunt prevazute in cuprinsul art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Dupa primirea dosarelor, pe baza situatiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despagubiri, Secretariatul C.C.S.D., secretariat asigurat de A.N.R.P., procedeaza la analizarea dosarelor in privinta verificarii legalitatii respingerii cererii de restituire in natura. Ulterior acestei analize, dosarele in care, in mod intemeiat, cererea de restituire in natura a fost respinsa, vor fi transmise evaluatorului sau societatii de evaluatori desemnate in mod aleatoriu de catre Comisia Centrala, in vederea intocmirii raportului de evaluare. In baza raportului de evaluare, Comisia Centrala va proceda la emiterea deciziei reprezentand titlul de despagubire. Ulterior, dupa emiterea titlurilor de despagubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora si a optiunilor persoanelor indreptatite, un titlu de conversie si/sau un titlu de plata. Titlul de conversie va fi inaintat Depozitarului Central in termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, in vederea conversiei in actiuni, iar titlurile de plata vor fi remise Directiei pentru Acordarea despagubirilor in Numerar in vederea efectuarii operatiunilor de plata. Solutionarea dosarelor privind acordarea despagubirilor se face in virtutea declansarii procedurii de acordare a despagubirilor prevazuta de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.  Avand in vedere  si  jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie (conform Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia de contencios administrativ si fiscal, Decizia nr. 4223/2008, Dosar nr. 2052/33/2007, Sedinta publica de la 20 noiembrie 2008) si art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 conform caruia A.N.R.P. coordoneaza procesul de acordare a despagubirilor realizand activitatile prevazute in acte normative speciale, precum si activitatile necesare implementarii legii, incluzand emiterea titlurilor de plata, titlurilor de conversie, realizarea conversiei in actiuni si achitarea despagubirilor in numerar, consideram ca aceasta institutie are calitate procesuala pasiva in aceasta speta.

Inalta Curte de Casatie si Justitie a adus critici majore functionabilitatii ANRP si a mentionat ca  «Activitatea paratei ( n.n. ANRP) trebuie organizata de organele competente din interiorul sau in asa fel incat sa asigure rezolvarea dosarelor inregistrate intr-un termen rezonabil, iar prin conduita paratei de a tergiversa solutionarea cererii reclamantei de emitere a titlului de despagubire se aduc grave prejudicii acesteia.»

Este real ca legiuitorul nu a prevazut un termen pentru analizarea si solutionarea acestor dosare, insa aceasta nu inseamna ca durata acestor proceduri poate fi atat de mare incat sa aduca atingere dreptului reclamantilor la aceste masuri reparatorii, ea trebuind sa se inscrie intr-un termen rezonabil, termen care se consacra in practica in functie de anumite situatii de fapt, de greutati intampinate in solutionarea cererilor, de numarul acestora, de masura in care ele sunt imputabile institutiei s.a.m.d.

Toate considerentele care constituie motive de intarziere in solutionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamantilor, iar pana la un punct nici paratei, trecand insa peste un anumit termen rezonabil de solutionare a unei astfel de cereri, termen a carui nesocotire duce la insasi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai intereseaza dificultatile intampinate de institutia parata, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligatiile sale, statul trebuind sa gaseasca solutii administrative pentru rezolvarea situatiei.

Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen in interiorul caruia sa se deruleze fiecare etapa din procedura administrativa pentru acordarea despagubirilor statuata de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publica sa determine ea insasi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Solutionarea unei cauze intr-un termen rezonabil reprezinta o garantie instituita de art. 6 din CEDO, garantie ce priveste, in cauzele de natura civila, nu numai desfasurarea procedurii in fata instantei de judecata, dar si procedura preliminara de natura administrativa atunci cand sesizarea unei jurisdictii este conditionata in prealabil de parcurgerea acestei proceduri.

Doctrina europeana a aratat ca notiunea de „termen rezonabil” este o notiune relativa, care nu poate fi definita dupa criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat intr-un „termen rezonabil” trebuie apreciat intr-o dubla maniera, respectiv in mod global si in mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia sa fixeze cele doua momente care trebuie luate in considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul sau rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adica asupra intregului proces, in toate fazele sale, ceea ce confera mai multa rigoare realizarii unei durate rezonabile.

Astfel, in materie „civila”, dies a quo incepe sa curga de la data sesizarii jurisdictiei competente, dar el include si durata procedurii administrative prealabile, atunci cand sesizarea jurisdictiei este precedata de un recurs prealabil, obligatoriu.

In opinia Curtii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciaza in functie de circumstantele cauzei si de criteriile consacrate de jurisprudenta sa, in special, in functie de complexitatea spetei, comportamentul reclamantilor si cel al autoritatilor competente.

Sustinerile recurentei (ANRP) privind ordinea de solutionare a dosarelor pot fi retinute doar in masura in care urmarea acestei ordini respecta rigorile termenului echitabil, la care s-a facut referire mai sus (a se vedea Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia de contencios administrativ si fiscal, Decizia nr. 14 din 2012 in Dosarul nr. 593/2/2011 pronuntata in sedinta publica din 10.01.2012). Prin aceasta decizie, ICCJ a mentionat clar ca strategia de desemnare a prioritatii solutionarii dosarelor de restituire definita de ANRP nu afecteaza dreptul persoanei indreptatite la solutionare cu celeritate a dosarului.

Nici justificarea ANRP din mai multe dosare aflate pe rolul instantelor cum ca “din ratiuni financiare creantele statului nu se pot plati decat in conditii de solvabilitate, principiu care nu este inlaturat nici de jurisprudenta CEDO” , nu se poate sustine in jurisprudenta natioanla si CEDO.

Deciziile CEDO de condamnare a statului roman sau a oricarui stat european pentru incalcarea drepturilor omului, inclusiv dreptul la garantarea si respectarea proprietatii private, nu tin in nici un fel cont de situatia de solvabilitate sau insolvabilitate a statului sau a oricaror institutii ale sale, vezi cauzele Viasu vs Romania, Faimblat vs. Romania, Denes vs. Romania, Elias vs. Romania. Dupa cauza Viasu impotriva Romaniei, pronuntata in decembrie 2008,  la data de 13 ianuarie, Curtea Europeana a mai pronuntat o hotarare impotriva Romaniei prin care – alarmata de situatia legislatiei cu privire la retrocedarea imobilelor nationalizate – a dispus luarea unor masuri generale. Fundamentul juridic al acestor hotarari se afla in art. 46 a Conventiei, prin care statele parti se angajeaza sa execute hotararile CEDO, iar Comitetului de Ministrii a Consiliului Europei ii revine obligatia de a supraveghea executarea. Impotriva Romaniei, masuri generale s-au mai recomandat prin hotararea Viasu, cauza care tot domeniul retrocedarilor viza. S-a mai pus problema aplicarii unor asemenea masuri in cauza Calmanovici, dar acolo Curtea a considerat ca nu mai este actuala problema, deoarece prin modificarea Codului de Procedura Penala prin Legea 356/2006 (astfel, in prezent in situatia in care persoana a fost achitata de instanta de fond, in casarea fara apel de catre Curtea de Apel, persoana trebuie audiata in mod obligatoriu) statul roman a prevenit aparitia unei hotarari care sa contine masuri generale.

Potrivit considerentelor instantei „Chiar daca exista o decizie administrativa sau judiciara, finalitatea procedurii ar trebui sa fie executarea acestor decizii, in conditiile Legii 247/2005, prin intermediul Fondului Proprietatea. Dar, Curtea a mai constatat in cauze anterioare ca acest mecanism de despagubire nu functioneaza la parametrii normali si nu este in masura sa ofera celor prejudiciati o compensatie echivalenta in mod efectiv (Cauza Ruxandra Ionescu impotriva Romaniei). Din aceste motive, Curtea concluzioneaza ca chiar daca Legea 10/2001 ofera acces la o jurisdictie administrativa si daca este necesar si la o instanta judecatoreasca, acest acces ramane doar teoretic, deoarece nu este in masura sa asigure celor prejudiciati o compensatie intr-un timp rezonabil, pentru imobile care nu mai pot fi retrocedate. Curtea critica si durata de timp in care reclamantii pot obtine in mod real si efectiv compensatiile. Astfel, cu toate ca reclamantii au obtinut la data de 18 mai 2006 o decizie administrativa, valoarea compensatiilor urmeaza sa fie stabilite de Comisia Centrala stabilita de Legea 10. Si despre acest aspect Curtea a mai concluzionat ca nu este o garantie care sa ofere celor interesati un rezultat in timp real. (…) Pe rolul Curtii se afla cel putin 50 de cauze asemanatoare, fapt ce indica o practica raspandita a autoritatilor administrative de a nu onora cu un raspuns cererile de restituire in termenul stabilit de lege, sau cel putin intr-un termen rezonabil. Curtea mai noteaza despre concluziile la care a ajuns in prezenta cauza ca in viitor se pot genera inca un numar important de cereri individuale. In opinia Curtii, esecul autoritatilor romane de a face ordine in sistemul de drept a statului, nu numai ca este o circumstanta agravanta a raspunderii statului pentru incalcarea Conventiei in ceea ce priveste trecutul si prezentul ci reprezinta un pericol cu privire la efectivitatea sistemului instaurat de Conventie. In consecinta, Curtea inainte de a trece la examinarea aplicarii art. 41, trebuie sa examineze cauza in privinta art. 46. Conform acestui articol, hotararile Curtii sunt obligatorii, iar statul vizat trebuie sa le execute, sub supravegherea Comitetului de Ministrii. O hotarare prin care se constata o incalcare a Conventiei, impune statului vizat nu numai obligatia de a plati compensatiile la care a fost obligat prin hotarare, ci si obligatia de a lua masuri generale sau individuale, potrivite pentru a preveni incalcari viitoare ale Conventiei. Statul reclamant este liber sa aleaga mijloacele prin care doreste sa atinga acest rezultat, sub conditia ca aceste mijloace sa corespunda exigentelor fixate de Curte in hotararea sa. Curtea observa in prezenta cauza ca Romania ar trebui sa adopte masuri generale pe cale legislativa prin care sa se asigure ca orice persoana care are o cerere de restituire a unui bun imobil nationalizat, sa primeasca un raspuns intr-un timp rezonabil. Statul, la fel, ar trebui sa elimine obstacolele legale din calea executarii rapide a deciziilor administrative sau a celor judiciare, pentru ca fostii proprietari sa obtina restituirea proprietatilor nationalizate sau sa primeasca intr-un mod prompt si adecvat compensatii pentru prejudiciul suferit, fapt ce necesita si adoptarea unor masuri legislative, administrative si bugetare care sa asigura finalitatea acestor proceduri. Curtea invoca necesitatea ca masurile prescrise in prezenta hotarare sa fie puse in aplicare cat mai curand posibil.”[1]

b) Propunerea Guvernului PONTA de lege a restituirii – aspecte particulare

Legea propusa in dezbatere publica de catre Guvernul Ponta mentioneaza la art. 15 –urmatoarea formulare “ (1)Cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001 se solutioneaza prin restituire in natura, iar daca aceasta nu este posibila, prin compensarea cu puncte care se valorifica in conditiile prezentei legi. (2) Cererile de restituire a terenurilor intravilane agricole la data preluarii abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001 se solutioneaza prin restituirea in natura a suprafetei intravilane de maxim 1 ha, diferenta pana la maxim 50 ha fiind acordata in echivalentul suprafetei agricole din terenurile disponibile potrivit prezentei legi.” In alte surse de informare din mass-media se face vorbire despre urmatoarea plafonare „Dispozitiile Legii 10/2001 referitoare la restituirea in natura, cat si la compensare cu alte bunuri sau servicii raman aplicabile. In situatia in care restituirea in natura nu mai este posibila, despagubirea se face prin compensarea cu puncte care vor fi valorificate. Cererile formulate potrivit Legii 10/2001 se solutioneaza cu respectarea limitei de 50 hectare de proprietar deposedat, cu conditia ca aceasta suprafata sa nu fi fost restituita prin aplicarea legilor  fondului funciar” (a se vedea ziarul Puterea din 6.03.2013).

O astfel de prevedere duce la o limitare administrativa a cererilor de restituire pentru terenurile aflate in intravilanul localitatilor si vine in contradictie cu o jurisprudenta constanta in sensul consacrarii principiului complinirii si nelimitarii prevederilor Legii nr. 10 din 2001.

O norma similara de limitare a restituirilor exista deja formulata in legislatia fondului fonduciar, fata de care Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a pronuntat astfel “In materia fondului funciar, conditiile si limitele de restituire a terenurilor preluate de stat in mod abuziv, au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 si nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care se aplica prioritar in raport de dispozitiile de drept comun din Codul civil. Prin legislatia reparatorie mentionata, Statul roman a optat pentru restituirea partiala a terenurilor agricole si forestiere. Optiunea legiuitorului roman in ceea ce priveste limitarea intinderii dreptului la restituire nu vine in contradictie nici cu legea fundamentala a Statului roman si nici cu dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, astfel ca partea reclamanta nu are un drept de proprietate asupra terenului revendicat, dreptul la reconstituire fiind limitat conform legilor reparatorii in materia fondului funciar” (ICCJ, Sectia I civila, decizia nr. 7729 din 2 noiembrie 2011). Aici ICCJ specifica foarte clar ca restituirea este limitata si ca poate fi limitata exclusiv in baza legii fondului funciar. Interpretarea instantei supreme se refera deci la limitarea restituirilor exclusiv cu caracter de exceptie si doar in materia fondului funciar. Potrivit unei alte spete solutionate de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie „art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu instituie o limita cantitativa de reconstituire a dreptului de proprietate. Diferenta dintre suprafata ce poate fi acordata pe baza legilor fondului funciar si cea efectiv preluata face obiectul Legii nr. 10/2001.” (a se vedea ICCJ, Decizia nr. 3655/2008, Sectia civila si de proprietate intelectuala).

Intr-o alta speta dedusa judecatii, Inalta Curte de Casatie formuleaza principiul complinirii restituirii pe legile fondului funciar cu cele pe Legea 10 din 2001, astfel ca dupa ce s-au restituit peste 50 ha in baza legilor fondului funciar se pot restitui nelimitat suprafete de teren in baza Legii 10 din 2001 cu observatia ca terenurile din intravilan trebuie sa nu se suprapuna cu cele pentru care s-au emis titluri de proprietate (a se vedea ICCJ, Decizia nr. 4349/2012, Sectia I civila).

Aceasta teorie a complinirii Legii 10 din 2001 a mai fost teoretizata de la ICCJ in alte spete. Astfel, prin decizia civila nr. 3964 din 16.05.2007, dosar 29005/1/2005, s-a admis recursul de ICCJ, s-a casat decizia si sentinta si s-a trimis cauza pentru rejudecare cu motivarea ca ,,Restituirea in natura a terenurilor (inclusiv cele arabile), aflate in intravilanul localitatilor intra sub incidenta procedurilor prev. de Legea 10/2001, daca terenul este disponibil, deci nu este ocupat de constructii ale tertilor, ori pe terenul respectiv nu au fost puse in posesie in mod legal pana la aparitia legii, persoane carora li s-a reconstituit drept de proprietate in temeiul legilor anterioare.” S-a mai retinut faptul ca legiuitorul a avut in vedere si acele imobile care nu au fost inca restituite, prin formularea ,,si nerestituite,, cuprinsa in art. 1 din lege rezulta ca domeniul de reglementare al legii are si caracter de complinire in raport cu celelalte acte normative din domeniul imobiliar, in sensul ca domeniul de reglementare al acesteia, acopera si acele terenuri din intravilanul localitatilor care pana la intrarea in vigoare a legii nu au fost restituite integral persoanelor indreptatite.”

Mai mult chiar in cauza pilot „ATANASIU vs. ROMANIA” la pct. 49 se mentioneaza de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului ca „49. Legea nr. 10/2001 a consfintit principiul restituirii imobilelor in discutie. In cazul in care restituirea nu mai era posibila, fostii proprietari sau mostenitorii lor puteau solicita o reparatie neplafonata.»

Doar ca in materia Legii nr. 10/2001 s-a statuat inca din anul 2005 ca prin Legea 10/2001 nu se poate limita propunerea de despagubiri „Se constata astfel ca terenul preluat de stat de la antecesoarea contestatoarei, desi era agricol la data preluarii, a dobandit ulterior o alta situatie juridica in raport cu care a excedat masurilor reparatorii reglementate prin legile fondului funciar, astfel ca pe deplin legal instanta de apel a statuat in sensul aplicarii Legii nr. 10/2001, nefiind incalcate dispozitiile art. 8 alin. (1) din aceasta lege” (a se vedea I.C.C.J., Sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia nr. 5269 din 16 iunie 2005).

Pe de alta parte, suntem in situatia in care dosarele persoanelor indreptatite se afla deja la Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor astfel ca in situatia in care se plafoneaza restituirea la 50 de ha pentru imobilele detinute in intravilan si expropriate, trebuie anulata sau modificata decizia autoritatii emitente a Deciziei, anume a Primarului. In ceea ce priveste deciziile autoritatilor administrative locale de admitere a unei cereri de restituire sau de despagubire in temeiul Legii nr. 10/2001, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca acestea au dat nastere la drepturi patrimoniale pentru persoana indreptatita si ca, prin urmare, ele nu puteau fi revocate sau anulate de autoritatea administrativa locala ori de Comisia Centrala (deciziile nr. 6.723 din 17 octombrie 2007 si nr. 6.812 din 10 noiembrie 2008 ale Sectiei civile a Inaltei Curti de Casatie si Justitie). Aceasta jurisprudenta va genera alte litigii la Curtea Europeana a Drepturilor Omului pentru ca deja persoanele indreptatite sunt proprietare ale unui « bun » in sensul Protocolului 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Una din cele mai interesante rationamente este facut de catre instanta suprema intr-o cauza in care s-a solicitat in baza Legii 18/1991 restituirea terenurilor agricole si in baza Legii 10/2001 terenurile intravilane.

Astfel potrivit ICCJ „Terenul intravilan de 34.810 mp nu a facut obiectul restituirii in temeiul legii fondului funciar. Prin titlurile de proprietate emise deja a fost reconstituit, in baza acestei legi, dreptul de proprietate doar asupra terenului extravilan, astfel incat nu se poate retine incidenta in cauza a prevederilor art. 8 din Legea 10/2001. Din interpretarea acestui text legal rezulta ca domeniul de reglementare al Legii 10/2001 are un caracter de complinire in raport de celelalte acte normative reparatorii in materie imobiliara, in sensul ca sfera de aplicare a acesteia acopera si acele terenuri din intravilanul localitatilor care nu au fost restituite persoanelor indreptatite in temeiul legilor anterioare. Restituirea terenului intravilan nu constituie o imbogatire fara justa cauza din moment ce, in speta, s-a facut dovada cu titlul de proprietate din anul 1936 ca autorul reclamantelor a detinut in proprietate 64 ha teren, iar scopul principal al reglementarilor Legii 10/2001 este acela de a restitui integral proprietatile preluate abuziv, cu titlu valabil sau fara titlu, de fostul regim comunist.

Nu se poate retine nici aplicabilitatea dispozitiilor art. 27 din Legea 10/2001, in redactarea initiala, pentru simplul motiv ca la data pronuntarii deciziei atacate acestea nu mai erau in vigoare. Art. 27, in redactarea initiala, a fost modificat prin Legea 247/2005, de imediata aplicare si in vigoare la data pronuntarii deciziei, in sensul inlaturarii celor doua conditii stricte impuse pentru aplicarea sa, respectiv imobilul sa fi fost preluat cu titlu valabil in proprietatea statului si sa fie evidentiat in patrimoniul unei societati comerciale privatizate legal. Ca atare, instanta a aplicat corect dispozitiile fostului art. 20 al legii, devenit art. 21, conform caruia imobilele detinute in mod abuziv, indiferent daca au fost preluate de stat cu titlu valabil sau fara titlu si indiferent de destinatia actuala, care sunt detinute la data intrarii in vigoare a legii de o societate comerciala, regie autonoma, organizatie cooperatista sau orice alta persoana juridica de drept public vor fi restituite in natura persoanelor indreptatite. Ratiunea acestei modificarii a legii rezida in intentia legiuitorului de a repara integral abuzurile savarsite de regimul comunist, prin restituirea in natura a imobilelor preluate abuziv. Nu s-a mai facut distinctia intre preluarea cu titlu sau fara titlu, intrucat aceste preluari au fost savarsite oricum in mod abuziv, cu incalcarea vadita a principiului garantarii dreptului de proprietate consacrat de Constitutie si art. 481 C. civ. (a se vedea ICCJ, Sectia civila si de proprietate intelectuala, Decizia nr. 5234, Sedinta publica din 27 iunie 2007).

Astfel, realitatea juridica a Legii nr. 10/2001 a dat nastere unei jurisprudente constante in baza careia s-au restituit imobile a caror suprafata depasea 50 de ha. Chiar de curand, in Dosarul 238/118/2006, judecatorii Inaltei Curti de Casatie si Justitie au dat castig de cauza mostenitorilor familiei Sturdza impotriva deciziei Curtii de Apel Constanta, din 2011, care a admis apelul Statului Roman prin Ministerul Finantelor, a Primariei Municipiului Constanta si a respins apelurile mostenitorilor de recunoasterea a dreptului de proprietate a terenurilor ca nefondate. Mostenitorii Mariei Irina Sturdza, copii, nepoti si stranepoti, au solicitat restituirea, in baza Legii nr. 10/2001, a unui teren de aproximativ 65 ha situat in Constanta, in intravilanul municipiului Constanta, in zona cartierelor Viile Noi, Km 4-5 si Faleza Sud. Ion C. C. Sturdza, nepotul Mariei Irina Sturdza, iar ceilalti mostenitori sunt fiii Mariei Sturdza, respectiv, Ion Sturdza, Ileana Cerkez, Maria Irina Pop (nascuta Sturdza) si descendentii acesteia. Este vorba de o suprafata de 65,2 ha in intravilanul municipiului Constanta.

Dupa o astfel de practica, este absolut incoerent sa se intervina cu limitarea suprafetelor restituite pentru ca se incalca principiile constitutionale ale respectului fata de proprietate. Limitarea nu se face financiar la o anumita suma, ci pe suprafata, desi o suprafata de 50 de ha intr-o comuna poate fi mult inferioara valorii de 2 ha in municipiul Bucuresti.

Asteptam cu interes forma finala a legii pentru a putea sa evaluam  implicatiile constitutionale ale legii.


[1] A se vedea textul deciziilor pe www.echr.coe.int


Ciprian PAUN
Universitatea Babes-Bolyai, Facultatea de Stiinte Economice si Gestiunea Afacerilor
Avocat, Baroul Cluj

 
Secţiuni: Drept civil, RNSJ | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD