Preluarea de datorie. Probleme teoretice şi practice
14 martie 2013 | Ana Maria VINȚAN
1. Formele juridice ale preluării de datorie
Preluarea de datorie, ca instrument juridic inovator de transmisiune a obligaţiilor a fost creat cu intenţia declarată[1] de a înlocui novaţia prin schimbare de debitor cu o instituţie adaptată schimburilor economice rapide dintre agenţii economici, în scopul reglării raporturile obligaţionale multiple şi a optimizării şanselor creditorului de a-şi realiza creanţa.
Codul civil defineşte în art. 1599 preluarea de datorie ca fiind transmiterea de către debitor a obligaţiei de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie către o altă persoană şi enumeră două forme alternative de realizare a operaţiunii: (a) fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, (b) fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia debitorului iniţial. Dacă preluarea de datorie în primul caz se realizează prin transmiterea obligaţiei de la debitorul iniţial către noul debitor, contractul dintre creditor şi noul debitor are ca obiect asumarea faţă de creditor a datoriei de către un nou debitor.
Observăm că primul contract corespunde definiţiei preluării de datorie văzută ca transmisiune (cesiune) a datoriei de la debitor către o altă persoană, cu diferenţa notabilă faţă de o veritabilă cesiune, a necesităţii obţinerii consimţământului creditorului pentru producerea efectelor juridice specifice. Cesiunea de datorie, ca instituţie în oglindă a cesiunii de creanţă, se putea realiza şi sub imperiul Codului civil din 1866 prin intermediul delegaţiei perfecte sau novaţiei prin schimbare de debitor, efectele acestora fiind, însă, stingerea vechii obligaţii şi înlocuirea acesteia cu una nouă, dezavantajul evident pentru creditor fiind pierderea garanţiilor adiacente vechii datorii.
A doua formă sub care se poate realiza preluarea datoriei schimbă radical vectorul de direcţie al operaţiunii, preluarea nemaifiind o transmitere a datoriei de la persoana în patrimoniul căreia aceasta se află (debitorul iniţial) către un terţ, ci o asumare a datoriei de către terţ, prin raport juridic încheiat direct cu creditorul obligaţiei.
Analizând în continuare cele două forme ale preluării de datorie vom încerca să evidenţiem diferenţele de conţinut şi de efecte ale acestora în ceea ce priveşte raporturilor dintre debitorul iniţial şi noul debitor, dintre noul debitor şi creditor precum şi dintre acesta din urmă şi debitorul iniţial.
2. Preluarea de datorie realizată prin contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor
Contractul între debitorul iniţial şi noul debitor se bucură de o reglementare distinctă în cadrul Capitolului III rezervat preluării de datorie (din Titlul VI – Transmisiunea şi Transformarea obligaţiilor) şi poate fi privit ca o operaţiune în care se regăsesc trăsăturile cesiunii de creanţă şi ale delegaţiei – perfectă sau imperfectă după cum preluarea are ca efect liberarea sau nu a debitorului iniţial. Spre deosebire însă de cesiunea de creanţă, unde rolul debitorului cedat este unul pasiv, cesiunea de datorie îşi produce efectele doar cu consimţământului creditorului “cedat”, soluţia fiind chemată să acomodeze necesitatea dinamizării raporturilor obligaţionale cu cerinţele de solvabilitate necesare pentru siguranţa creditorului.
Preluarea de datorie sub forma contractului dintre debitorul iniţial şi terţ poate fi realizată prin chiar raportul obligaţional dintre creditor şi debitorul iniţial, o astfel de operaţiune având un cert avantaj de timp, dat fiind că, din start, se obţine consimţământul creditorului. Acest contract, deşi unic, va îndeplini două funcţii – de izvor al obligaţiei propriu-zise şi de transmitere a acesteia către un nou debitor. Cele două raporturi obligaţionale nu se vor confunda, noul debitor nefiind în măsură să opună creditorului apărări întemeiate pe angajamentul de preluare a datoriei, chiar dacă acest raport obligaţional dintre noul debitorul şi debitorul iniţial a fost motivul determinant al preluării. In acelaşi timp, părţile, pentru a beneficia de avantajele preluării de datorie – transmisiunea în totalitate a garanţiilor creanţei -, trebuie să definească foarte clar termenii contractului, nefiind de neglijat riscul confuziei dintre noul debitor şi fideiusor ori de calificare a contractului drept o novaţie prin schimbare de debitor sau o delegaţie.
In cazul unui acord separat de preluare a datoriei, încheiat de debitorul iniţial cu noul debitor concomitent sau ulterior raportului obligaţional iniţial, producerea efectelor faţă de creditor este condiţionată de obţinerea de către oricare dintre părţile contractului de preluare, a consimţământului acestuia.
Principalul efect al preluării de datorie este înlocuirea debitorului iniţial cu noul debitor. In situaţia în care creditorul nu a acceptat preluarea de datorie efectul acesteia nu se manifestă faţă de creditor, dar obligaţia de plată a datoriei subzistă în raporturile dintre debitorul iniţial şi noul debitor, acesta din urmă fiind obligat în continuare să îl elibereze pe debitorul iniţial, prin plata la timp a obligaţiei, conform art. 1608 Cod civil. Deşi în acest caz, plata se realizează între debitori, executarea obligaţiei de către noul debitor direct creditorului neacceptant nu este exclusă, acceptarea plăţii echivalând cu o confirmare de către creditor a preluării de datoriei.
Deşi preluarea de datorie acceptată de creditor conduce la înlocuirea debitorului iniţial cu noul debitor, acest efect nu presupune în mod necesar şi eliberarea debitorului iniţial. Din conţinutul art. 1600 rezultă că părţile pot conveni ca debitorul iniţial să nu fie liberat, acelaşi efect producându-se şi în situaţia insolvabilităţii noului debitor la momentul preluării datoriei, în cazul în care insolvabilitate acestuia nu a fost cunoscută la acel moment de creditorul acceptant.
Deşi liberarea debitorului iniţial apare ca un efect condiţionat de voinţa părţilor, apreciem că în situaţia în care părţile tac şi nici restul clauzelor nu sunt lămuritoare în acest sens, liberarea debitorului iniţial se prezumă.
Pe de altă parte, în cazul neliberării debitorului iniţial, raporturile dintre acesta şi noul debitor nu pot fi, fără a exclude posibilitatea unei stipulaţii contrare, de solidaritate pasivă, efectul de înlocuire a debitorului iniţial cu un nou debitor producându-se indiferent de voinţa părţilor.
Astfel, în situaţia neliberării debitorului iniţial, acesta deşi continuă să rămână obligat creditorului, prin efectul înlocuirii obligaţia sa devine subsidiară, fiind susceptibil de urmărire doar în cazul în care noul debitor nu execută obligaţia preluată.
Cu privire la acest subiect, doctrina[2] pune în evidenţă îndepărtarea textului normativ românesc de Principiile Unidroit (sursă de inspiraţie pentru Codul civil) acestea din urmă instituind expres o solidaritate a debitorilor în cazul neliberării debitorului iniţial.
Preluarea de datorie instituie, ca noutate faţă de formele anterioare prin care se putea realiza înlocuirea unui debitor cu un altul – delegaţia, novaţia prin schimbare de debitor – păstrarea cvasitotală a garanţiilor creanţei iniţiale, cu excepţia garanţiilor ce nu pot fi separate de persoana debitorului şi a celor instituite de terţi.
Legiuitorul nu explică, însă, ce înţelege prin garanţii ce nu pot fi separate de persoana debitorului, astfel încât rămâne în sarcina teoreticienilor, practicienilor şi mai ales a jurisprudenţei interpretarea şi acomodarea aceastei prevederi cu natura şi conţinutul specific al diferitelor tipuri de garanţii. Liberarea debitorului, aşadar, nu va avea ca efect stingerea datoriei iniţiale astfel cum aceasta a fost contractată, accesoriile şi garanţiile ei menţinându-se, cu excepţiile prevăzute în art. 1602 Cod civil.
De asemenea, rămâne de limpezit efectul pe care menţinerea garanţiilor instituite de debitorul iniţial o are asupra raporturilor dintre acesta şi noul debitor. In acest context apreciem că transmiterea garanţiilor personale autonome (scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort) şi a garanţiilor reale (ipoteca şi gajul) nu poate avea loc decât cu acordul expres al debitorului iniţial ce le-a instituit.
O interpretare în sensul transmiterii garanţiilor în lipsa acordului debitorului iniţial, conduce la concluzia instituirii de către legiuitor a unei obligaţii legale de garantare a datoriei în sarcina debitorului iniţial, cu posibilitatea acestuia de a se regresa ulterior împotriva noului debitor.
In cazul desfiinţării contractului de preluare, obligaţia debitorului iniţial, potrivit art. 1604 Cod civil, renaşte cu toate accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă, creditorul având dreptul, de asemenea, să ceară daune-interese celui ce a preluat datoria, dacă acesta nu dovedeşte lipsa vinovăţiei sale în desfiinţarea contractului şi inexistenţa unor prejudicii suferite de creditor.
Dreptul creditorului de a pretinde daune interese terţului în situaţia desfiinţării contractului de preluare, nu poate avea eficienţă decât în situaţia unui creditor acceptant, în caz contrar fiind incidente prevederile art. 1608 Cod civil[3].
3. Preluarea de datorie realizată prin contract încheiat între creditor şi noul debitor (asumarea datoriei)
Legiuitorul enunţă acest contract în art. 1599 lit. b) Cod civil, reglementarea propriu-zisă fiind cuprinsă în dispoziţiile generale ale capitolului dedicat preluării de datorie.
Neconcordanţa dintre definiţia preluării de datorie – ca transmisiune de la debitorul iniţial către o altă persoană – şi forma sub care se realizează în cazul asumării datoriei de către noul debitor direct şi exclusiv faţă de creditor, este generatoare de confuzie în ceea ce priveşte rolul debitorului iniţial în raportul juridic creat, doctrina înregistrând déjà interpretări diferite cu privire la acest subiect.
Noul Cod Civil – Comentariu pe articole[4] descrie contractul dintre creditor şi noul debitor [art. 1599 lit. b) Cod civil] ca fiind substituirea noului debitor în drepturile şi obligaţiile debitorului iniţial, cu acordul creditorului, acesta fiind el însuşi parte în contract, spre deosebire de transmisiunea datoriei de la debitorul iniţial către noul debitor [art. 1599 lit. b) Cod civil] caz în care creditorului i se cere acordul asupra substituirii convenite între debitor şi terţ. Deşi comentariul este vag în ceea ce priveşte rolul debitorului în contractul de asumare a datoriei prevăzut la art. 1599 lit. b) Cod civil, se poate concluziona că există posiblitatea atât a unui acord în trei (creditor, noul debitor şi debitorul iniţial) cât şi a unui acord doar între creditor şi noul debitor, fără participarea debitorului iniţial.
Intr-un alt comentariu pe articole al Noului Cod civil[5], autorul, referindu-se la doctrina juridică franceză, aminteşte două concepţii referitoare la delegaţie – instituţia anterioară preluării de datorie: concepţia extensivă, potrivit căreia elemental esenţial şi specific al acesteia este angajamentul noului debitor faţă de creditor şi concepţia restrictivă care susţine necesitatea preexistenţei unui raport juridic între debitori.
In opinia autorului, Codul civil român pare să achieseze la concepţia extensivă în ceea ce priveşte contractul dintre creditor şi noul debitor, “deoarece acesta vorbeşte de acordul creditorului direct cu noul debitor, fără participarea celui iniţial” deşi, se arată în continuare, în practică, delegaţia şi preluarea de datorie se grefează aproape întotdeauna pe existenţa a două raporturi juridice obligaţionale, între creditor şi primul debitor şi, respectiv, între cei doi debitori.
Potrivit lucrării citate nu ne-am afla (n.n. în cazul contractului prevăzut la lit. b) în situaţia delegaţiei sau a preluării de datorie “ci a altei operaţiuni juridice, cum ar fi o fideiusiune sau un contract de garanţie autonomă, calificarea operaţiunii depinzând de cauza angajamentului noului debitor şi de regimul excepţiilor ce însoţesc obligaţia acestuia faţă de creditor şi pe care le poate invoca în apărarea sa”. Natura juridică şi normele aplicabile par a depinde, aşadar, de voinţa părţilor: “dacă acestea au calificat operaţiunea drept o preluare de datorie, regulile acesteia se vor aplica prioritar şi doar în subsidiar cele, de exemplu, ale fideiusiunii; dacă părţile nu au prevăzut nimic (ci doar au descris conţinutul operaţiunii), apreciem că regulile preluării de datorie vor fi norma general iar celelate vor fi norma specială” .
In susţinerea acestui punct de vedere autorul citează decizia din 8 ianuarie 1890 a Curţii de Casaţie, Secţia a II a, potrivit căreia: ”o operaţiune de plată numai atunci operează novaţiunea când există concursul voinţei delegantului, al creditorului care acceptă delegaţiunea sau delegatarul, şi, în fine, a delegatului care se obligă să devină debitorul direct al creditorului”.
Intr-o altă interpretare a textelor Codului civil[6], ambele forme ale preluării de datorie sunt prezentate ca fiind raporturi oblgaţionale tripartite, în cazul transmisiunii de la debitor la terţ impunându-se consimţământul creditorului pe când în situaţia asumării datoriei de către noul debitor, prin acord direct cu creditorul, fiind necesară notificarea debitorului iniţial de către noul debitor.
Cu toate interpretările diferite în ceea ce priveşte rolul rezervat de legiuitor debitorului iniţial, asumarea datoriei de către noul debitor, astfel cum este strict definită înart. 1599 lit. b) Cod civil, poate avea loc fără consimţământul sau notificarea debitorului iniţial. Efectul de înlocuire se produce în virtutea art. 1600 (efect comun ambelor forme de preluare a datoriei) iar liberarea debitorului iniţial depinde ca şi în cazul preluării datoriei prin transmitere, de voinţa părţilor contractului – creditor şi noul debitor. In cazul neliberării sale, debitorul iniţial este ţinut în continuare de obligaţia contractată, cu acelaşi efect de subsidiaritate, dacă prin contract nu s-a prevăzut expres solidaritatea pasivă. Cu toate acestea, asumarea datoriei de către un terţ nu derogă de la prevederile art. 1474 alin. 1 Cod civil[7], debitorul iniţial păstrându-şi dreptul de a se opune preluării de datorie.
In cazul unei plăţi ce presupune transmiterea bunurilor unui terţ (în această situaţie fiind chiar debitorul iniţial), obligaţia asumată de noul debitor implică şi obligaţia de procurare a bunurilor terţului sau de obţinere a acordului terţului, situaţie ce readuce în discuţie necesitatea participării debitorului iniţial la perfectarea raportului obligaţional dintre creditor şi noul debitor.
Lipsa de claritate a textelor ce reglementează preluarea de datorie, mai ales în ceea ce priveşte contractul direct între creditor şi noul debitor, va genera fără îndoială, în viitor, o doctrină bogată iar conţinutul şi efectele acestui instrument juridic se vor decanta cu mai multă precizie în arena raporturilor de zi cu zi ale participanţilor la circuitul civil, fie ei profesionişti sau nu, ocazie cu care se va verifica şi utilitatea acestei noi instituţii, apărută din dorinţa de a simplifica şi dinamiza schimburile economice multiple.
[1] Hotărârea Guvernului nr. 277/2009 pentru aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege – Codul civil – pct. II lit. E pct. e.4
[2] Noul Cod Civil. Comentariu pe articole. Coordonatori F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Editura C. H. Beck 2012, pag. 1691, pct. 1
[3] Art. 1608 cod civil: (1) Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor, executând la timp obligaţia. (2) Creditorul nu dobândeşte un drept propriu împotriva celui obligat să îl libereze pe debitor, cu excepţia cazului în care se face dovada că părţile contractante au voit altfel.
[4] Noul Cod Civil. Comentariu pe articole. Coordonatori F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Editura C. H. Beck 2012, pag. 1690, pct. 5.
[5] Noul Cod civil, comentariu, doctrină, jurisprudenţă, C. S. Ricu, G..C. Frenţiu, D. Zeca ş.a, Editura Hamangiu, 2012, pag. 976-979.
[6] Noul Cod Civil republicat. Comentarii şi explicaţii de Ion Turcu, Editura C.H.Bech 2011, Ediţia 2, pag. 684 pct. 2
[7] Art. 1.474 – Plata obligaţiei de către un terţ
(1) Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.
Ana-Maria VINȚAN
avocat STOICA & Asociatii
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
